„Cu dulcea-ți poezie, ca tine de frumoasă,

Sărut acum hîrtia pe care-a odihnit

O mînă pînditoare de rim-armonioasă,

Și care dă speranța în sufletu-mi mîhnit.

Ferice de acela ce poate să te vază,

Cînd rîzi și cînd ești tristă, deșteaptă și cînd dormi,

Asupra lui s-aștepte acea cerească rază

Ce scapă pîntre pleopă-ți, cînd gata ești s-adormi!

Ferice de acela ce poate să te-auză

Scoțînd un glas de înger, ce pînă-n cer îl sui,

Și-n via ta simțire, ce fața-ți va s-ascunză,

Să poată înțelege că scapi numele lui!

Ferice de acela ce poate să respire

Etern același aer pe care tu îl scoți,

Ș-etern tot la picioare-ți, să poată să-ți inspire

Acea compătimire ce tu depui în toți!

Ferice de acela ce va putea vrodată

S-aprinză a ta vervă a ne mai da un rînd

De dulce poezie, d-o rim-așa bogată,

D-idei așa sublime p-același stil curgînd!