Nepieritoare gintă ce și-a apropiat

Ce-avu mai mare-n sine Poporul Împărat

Și dacul cel teribil care „nu se temea

D-alt decît numai cerul pe el de va cădea”.

Neam care niciodată nu lăsa un moment

Făr-a lupta să fie liber, independent.

Bătu atîtea ginte, ce a le număra

S-ar osteni și mintea a mai le recita.

Ori cînd și ori cu cine românul se bătu,

Pe cînd era el liber, rușinea nu avu.

D-ajunse, prin sistemul unei ușori robii,

Să-și uite existența, tradițiile vii

Ce cresc în generații prin multe recitări

Și ne transmit torente a bunilor puteri,

Făcînd eroi părinții, străbunii uriași,

Care, plantați pe ceruri, privesc ai noștri pași

Și țin în veci poporul, împins d-al său trecut,

Să frunte viitorul; d-ajunse ast popor

Prin lunga jefuire, prin lipsă, chinuiri,

Vicleana dezarmare ș-atîtea înjosiri

Făcute chiar d-aceia ce-odată-l invita;

D-ajunse-n astă stare, Soare, nu te mira:

Adesea, un nor numai în față-ți s-a ivit

Și toat-a ta splendoare se pare c-a pierit.

Ș-au fost și timpi d-aceia, cînd iarna greu grința,

În care-uitase lumea chiar existența ta.

Tu însă ești același, și acuilonii trec,

Azurul te arată și viețile se-ntrec,

Din planta submarină și pînă la erou,

Să vie să admire splendoarea ta din nou.