Ce! ăsta-ți e morala și asta-i a ta lege,

Să blestemi pe aceia ce zici c-ai ajutat?

Prin facerea de bine, doctrina-ți va să lege

Etern într-o sclavie pe cel ce-a apucat?

Virtute este asta? E facere de bine

Să chemi un om din cale, zicînd că-l folosești,

Ș-apoi să-i ceri viața, să n-aibă trai de tine,

Etern în toată lumea s-ai drept să-l ocărăști?

Și dacă tu, de sine-ți, împins d-a ta credință,

Plătești o datorie cînd știi că ești dator,

Oari poți tu pentru asta, în bună conștiință,

Să tragi în judecată pe cei ce-și uit p-a lor?

Virtutea este-o taină ce rar se dezvălește;

E chiar instinct ce naște cu omul virtuos;

îndeamn-a face bine, răsplată nu priimește

Ș-acel ce-și spune fapta etern e vițios.

Nemernic! Mai nemernic decît acel ce simte

Un preț, o răsplătire în conștiința sa,

Ți-alergi bătrîna limbă, și care etern minte,

Ca fierea strînsă-n tine, în alții a vărsa.

Pierdut nu este-acela ce încă este-n sine,

Nici este slug-acela ce-ncepe cum tu zici;

Acela este slugă, ce minte ca și tine,

Ce cugetul și-l vinde și linge cum tu lingi.

Ori care e păcatul ce-ți face-acum mustrare?

Zi, care este culpa ce-acuma te-a turbat?

E cugetul tău însuși ce-ațîț-a ta turbare;

E chiar Cristos acela de care-ești lepădat.

Din cîți cu-a tale lacrimi ce ai etern gătite,

Păgîne, spune unu pe care-ai cunoscut,

Care-a crezut, sperjure, viclenile-ți cuvinte;

Și care, pînă-n urmă, n-a fost și el vîndut?

Vînzările adună-ți, o, Iudă lepădate!

Se văd, pe frunte-ți, iată, aci s-au înfierat

În sarbădele pete de fulgere-mplîntate.

Rabdă, de poți, oglinda ce-ți strigă: Șelerat ²⁰ !

Asta e bunu-ți nume: vînzător! Tu îl știai

De cînd cu negrii idoli, cu care ai tratat

Vînzarea țării, Iudo! a țării ce tu n-ai;

Dar lumea te cunoaște, și d-aia ai turbat.

Strigoi ce după moarte sugrumi p-ăi de iubeai!

Daca era pierzare în locul ce îmbeli,

De ce mugeai în somnu-ți și te încolăceai

Strigînd: aci e raiu! Voiai să ne înșeli?

Tartuf ²¹ ! Viclean călugăr! Ce-ngîni evanghelismul

Nu; nu ți-e timpul ăsta; te du d-unde-ai venit;

Pe buza-ți infernală, ce spurci cristianismul?

Te-afundă-n întunerec, de unde ai ieșit!

Apostat! Spune-odată, ce ți-ai făcut credința?

De ce te-ascunzi de lume? Ce! boala-ți n-are leac

Căci ai trădat misterul; căci ți-ai mîncat credința,

Te-ai prefăcut, atee, din șoarec liliac.

Te du, profită încă, mai speculă ș-acuma,

Prilej mai iată ș-altul ca să apuci un os,

Deschide-ți ochii însă; din el exală ciuma,

Și d-o mînca și puii-ți să duc la iad prinos.

O, cît oi să rîz iară aflînd de pe la lume

C-acel cui lingi piciorul, te lupți într-al său nume,

Furiș te simte-n somnu-i că, tremurînd de frică,

Răpezi și-n gîtu-i noaptea o gheară de pisică!

Cu mult este mai nobil un dobitoc sălbatic,

Ce naște în pădure cu-al răului instinct,

Decît un om nemernic ce-n adunare pacinic

Tîrîndu-se tot mușcă, ca cel mai prost insect.

Un om fără iubire, ce nu știe ce crede,

Ce astăzi să închină l-acel ce ieri huli,

De viață nu e vrednic; dar nici acel ce-l pierde,

Onoare așa mare nu poate dobîndi.

Un vierme e în tine, sperjur d-a treia oară!

Îți roade-acum rărunchii c-ai vrut să-ți faci comoară,

Vînzînd pe vinovații ce știi că n-au putere

Ca să-ți răspunză, gîdeo, l-a ta nelegiuire.

Acei ce vezi în somnu-ți că vin să te sugrume,

Sunt draci, ai tăi tovarăși, ce zbier, îți fac sermon ²²

Voind să-ți ia suflarea într-al Satanii nume,

Și dacă n-o pot face e cauza, demon,

C-a ta spurcată gură a dat o sărutare

Acelor bărbați vrednici, ce-acum te-au oropsit;

Și sufletu-ți să iasă, în neagra sa turbare,

Pă gură-ți nu cutează, căci este-afurisit.

Iar soarele ce vine de draci ca să te scape,

Este Cristos, sărmane, cultul cel sfînt, ceresc:

Lăsați-l pre el, zice, de ce-l siliți să crape;

Nu știe ce-i se face! Și dracii se-ngrozesc.