Manole, Manole,

Meștere Manole,

Zidul rău mă strînge,

Țîțișoara-mi curge,

Copilașu-mi plînge.

Manole, Manole!

Vara toată stau la muncă

Meșteri cîți în țară sînt;

Iarna lucrul tot se strică,

Osteneala merge-n vînt.

Toată lumea e-n veghere

Și să miră în tăcere.

Neagul-Vodă poruncește

Și să jură-n Dumnezeu:

Sau că zidul se-întărește,

Sau că mor cum e mai rău;

Căci e chiar o dievolie

Mînăstirea să nu ție.

Meșterii se-nfiorară

Și-ncepură-a se gîndi

Cum să facă să nu moară,

Căci ei mîine n-or mai fi.

Neagul-Vodă ce vorbește

Negreșit că se-mplinește.

Meșterul Manole-ncepe

Iscusit a le vorbi;

Căci el singur se pricepe

Ce ispită poate fi

De se surpă peste gloată

Ce-au lucrat o vară toată.

„De cuvînt să am eu parte,

Meșteri buni, mă ascultați!

Omenie aibă foarte

Fiecare dintre frați:

Cere zidul o muiere,

Ca să-i fie-ntemeiere!

Mîine-n zid să se zidească

Măcar care din femei,

Ce va fi să se ivească

Cu merinzi, la soțul ei!”

Meșterii se spăimîntară

Ș-ochii-n jos cu toți lăsară.

„Stați pe loc! și fără frică,

Cu credință să jurați!

Că din voi nici unu strică

Fapt-aceasta ce-apucați!

La primejdia obștească,

Trebuie unul să jărtfească.

Sufletu-i să se unească

Cu al Iudii la un loc,

Și țărina-i n-o priimească

Nici pămînt, nici vint, nici foc!

Blestemat fie-n vecie

Cel ce-o spune la soție!”

Ei cu toții se jurară

Cum că taina nu o vînd

Și apoi se-mbrățișară,

Făr-a zice vrun cuvînt;

Dar, sunt mulți d-ăi fără frică

Ce-astăzi jură, mîine strică.

Cu nevasta fiecare

începu a se vorbi,

Să nu vie cu mîncare

Pînă seara va murgi.

Dar Manole-a ei venire

O lăsă la norocire.

Meșterii se mai adună

Pînă-n ziuă, la zidit;

Ș-ucenicii împreună

Toți cu toții au venit!

Însă tuturor l-e frică

A zidi, căci iar se strică.

Soarele către amiază

Începu a-nainta,

Și Manole-atunci s-așază

De unelte a-și căta:

„Frați, începem a zidi,

Căci sîntem în miază zi.

Puneți mîna pe mistrie,

Calfe, ucenici idem,

Căci se vede o soție

Nu ști-a cui din cîți sîntem.”

Calea toți o ațintară,

Dar pe loc s-astîmpărară.

Căci e Uța, credincioasă

Meșterului cel cinstit,

Ce soția-i cea frumoasă

La frăție a jertfit.

De cînd ea se măritase

Un an numai apucase.

O luă de mînă-ndată

Și pe zid o întreptă;

Cum să stea apoi i-arată

Ș-a zidi se apucă.

Fie dragoste sau frică,

Ea cuvîntul nu i-l strică.

Ceilalți meșteri în mirare,

Toți cu groază îl privesc,

Și stau toți în depărtare,

Căci aproape nu-ndrăznesc,

Cînd el dulce îi vorbește

Și cu grabă o zidește.

„Astă glumă nu e bună,

Manole, iubitul meu;

Te gîndește că sunt mumă

Și că cresc pe fiul tău.”

Dar Manole tot glumește

Și cît poate se grăbește.

Pîn’ la piept el o zidise

Și ea dulce îi cînta,

Zidul tare o strivise

Și ea-n lacrămi înota.

Dar acum se isprăvește,

Zidul mai o covîrșește.

Asta fuse lecuirea

Zidul d-a putea ținea;

Și d-atuncea mînăstirea

Încetă d-a mai cădea.

Vînt, cutremur n-o smintește,

Uța-n zid o sprijinește.

Neagul-Vodă cheltuise

Toat-averea, să credeți,

Și-ncă nu se isprăvise

Mînăstirea ce vedeți.

Se bocește ca muiere

Și Manole îi tot cere.

Doamna Despa atunci scoate

Din urechi ai săi cercei;

„Na, Manole, de se poate,

Prinde tu ce știi pă ei,

Numai vezi de aurește

Mînăstirea ș-isprăvește.”

Cînd Manole de pe cruce

Darul merse dă-și luă,

Dan și Iașu-ncet se duce,

Scara-n mii că sfărîmă.

Pizma tot la rele naște

Și pe frați îi vrăjmășaște.

Meșterul în turburare

Aripi îndată-și lucră,

S-avîntă cu o zburare

Ș-uite colo mi-ți pică.

Stana lui cea mărmurită

Ne dă apă lămurită.