Albastra ta privire

E-atât d-atingătoare,

Ca și un cer senin

Ce scoate un suspin

Din cel ce-n absorbire,

Își uită ce îl doare.

Spre cei ce-i arunca

Dulcea cătare-a ta, — 

Abstracție-n simțire, —

Își pierd a lor gândire;

In tine toți trăiesc.

Răcoarea cea de sine

Ce-n preajmă-ți simți că vine,

Ast vânt ce tragi în tine,

E suflet omenesc.