III

„Ardică vălul ăsta! Îmi place luna plină!
Zefirii dulci s-adie suflarea lor cea lină;
Să văz un cer senin!
Cîntarea mea să meargă d-a dreptul către Domnul
Eu voi să-l rog fierbinte ca să-mi trimiță somnul,
Eu voi să mă închin;

Căci noaptea cea trecută, — o! iesme-ngrozitoare,
Și spirite mălineși vise-omorîtoare
În preajmă-mi au zburat.
O! Ioachim se vede că pătimește-n cale!
Era mîhnit și searbăd... Venise-ntr-ale sale
Și nu m-a sărutat!...

Doi demoni din tartaruri părea că-mi stau la ușă,
Poporul strîngea pietre, taica-și punea cenușă;
Și eu mă tot smulgeam...
Pe mine vrea s-omoare: zicea că-s vinovată;
Dar înger de foc iute din ceruri se arată,
Cînd eu mă sfîșiam;

Străbate ca un fulger; se-ntoarce prin mulțime;
Și intră, trece, piere. — Iubite Ioachime!
O! noi plîngeam mereu!...
Cînd iată-un june tînăr se-nalță dintre lume,
Vorbește... Toți întreabă: — cum este al său nume
Trimis este de zeu?...

Căci spiritul se puse pe fruntea sa cea lată;
Vorbea ș-oprea poporul! ș-o lacrămă curată
Din ochi i-a schinteiat...
Era bălai și dulce, — mișcările-i, cătare:
Părea c-ar fi fost David! ca el vorbea de tare!
Profetul, — m-a scăpat!...”