De mult se stinse ziua! Răresc și se-ndesează

Troienii grei de aburi! De mult p-albastrul cer

Răsar și apun stele, ș-asupră-mi ațipează

Al nopții trist și searbăd, întunecos mister.

Ce lungă-mi fuse noaptea și tristă prevegherea!

Ce gînduri mă frămîntă! Viperi ce-a-nfuriat

Se zvîrcolă și rumpe în toată-le puterea

Ast vas ce le coprinde, și-ntreg m-au veninat.

Mi-alunecă prin creieri, precum prin vijelie

Alunecă, lucește un fulger trecător,

Și, șerpuind, izbește o cremene pustie,

Așa și ele-n pieptu-mi izbesc cu un fior.

Plutește, plană luna pe lumea adormită,

Ca barcă de lumină în ocean senin;

Și-n brațe de fantasme simțirea amorțită

Sloboade la plăcere un amoros suspin.

Dar eu, ca sentinelă-n perpetua durere,

Ațint, încrunt vederea p-al Timpului compas,

Ce-ncet, încet pășaște și trece în tăcere

Pe smalțul fără margini ce număr-al său pas.

De ce de mine somnul nu va să se lipească?

De ce cînd tot coprinde, eu singur sunt deștept?

De unde aste groaze ce stau să năvălească?

Ce crime se revoaltă? Ce crime mă aștept?

Nimic din toată lumea în ast minut nu-mi place

Mustrare e de cuget!... Dar iară, ce-am făcut

E doară vro pedeapsă la fapte ce voi face?

Să mustră viitorul ca și un timp trecut?...

Ca o ruină vie ce ar simți mugirea

A mării furiate, a cerului turbat,

În lutu-mi ce se surpă se turbură gîndirea

Și inima-mi vestește răstimp înfricoșat.

Simț globul că se mișcă și cerul se clătește...

Torentele-i de flăcări asupră-mi vor cădea?...

E iadul înainte-mi; e mort orice trăiește:

Sunt cobe eu a lumei? sau lumea cobea mea?..