TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE.
A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti.
De când se scria1 musca pe perete, Mai mincinos cine nu crede.
Au fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, şi voind să aibă copii, au făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; au umblat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele şi să le ghicească dacă or să facă copii; dar în zadar. În sfârşit, auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimişilor că cine are trebuinţă să vie la dânsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luând cu dânşii vreo câţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş acasă. Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit să-i întâmpine şi totodată le-a zis:
— Bine aţi venit sănătoşi; dar ce umbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare.
— Eu nu am venit să te întreb asta – zise împăratul – ci, dacă ai ceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi dai.
1 A se scrie – a se iscăli.
— Am, răspunse unchiaşul; dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el.
Luând împăratul şi împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat, şi peste câteva zile împărăteasa s-a simţit însărcinată. Toată împărăţia şi toată curtea, şi toţi slujitorii s-au veselit de această întâmplare. Mai-nainte însă de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici aşa n-a fost cu putinţă să-l facă să tacă.
— Taci, dragul tatei, zicea împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da de soţie pe cutare sau cutare fată de împărat şi alte multe d-alde astea; în sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Atunci copilul tăcu şi se născu; iar slujitorii deteră în timpine1 şi în surle şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămână întreagă. De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ.
Îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile, pe care alţi copii le învaţă într-un an, el le învăţa într-o lună, astfel încât împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit2 ca Solomon împărat. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gânduri. Iar când fuse într-o zi, tocmai când copilul împlinea cincisprezece ani şi împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi zise:
— Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere. Auzind acestea, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis:
— Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac.
— Dacă tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea, până voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut.
1 Timpine – tobă.
2 Procopsit – învăţat.
57 Atunci toţi boierii şi împăratul deteră în genunchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăţia; fiindcă, ziceau boerii:
— Tatăl tău de aci înainte e bătrân, şi o să te ridicăm pe tine în scaun, şi avem să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie.
Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărârea sa, rămânând statornic ca o piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă văzu şi văzu, îi dete voie şi puse la cale să-i gătească de drum merinde şi tot ce-i trebuia.
Apoi Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti, unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul; dar, cum punea mâna şi apuca pe câte unul de coadă, îl trântea, şi astfel toţi caii căzură. În sfârşit, tocmai când era să iasă, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd şi, zărind într-un colţ un cal răpciugos şi bubos, şi slab, se duse şi la dânsul, iar când puse mâna pe coada lui, el îşi întoarse capul şi zise:
— Ce porunceşti, stăpâne?
Şi înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca lumânarea.
Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă, şi calul îi zise:
— Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tatăl tău paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău; iar pe mine să mă îngrijeşti cu însăţi mâna ta şase săptămâni, şi orzul să mi-l dai fiert în lapte.
Cerând împăratului lucrurile ce-l povăţuise calul, el a chemat pe vătaful curţii şi i-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile1 cu haine, spre a-şi alege fiul său pe acelea care îi va plăcea. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile şi trei nopţi, găsi în sfârşit, în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tătâne-său de când era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă însuşi cu mâna lui să le cureţe de rugină, şi după şase săptămâini, izbuti a face să lucească armele ca oglinda. Totodată, îngriji şi de cal, precum îi zisese el. Destulă muncă avu; dar fie, că izbuti.
1 Tron – ladă, cufăr în care se păstrează hainele.
Când auzi calul de la Făt-Frumos că hainele şi armele sunt bine curăţate şi pregătite, o dată se scutură şi el, şi toate bubele şi răpciuga căzură de pe dânsul, şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi; văzându-l Făt-Frumos astfel, îi zise:
— De azi în trei zile plecăm.
— Să trăieşti, stăpâne; sunt gata chiar azi, de porunceşti, îi răspunse calul.
A treia zi de dimineaţă, toată curtea şi toată împărăţia era plină de jale. Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloşul în mână, călare pe calul ce-şi alesese, îşi luă ziua bună de la împărat, de la împărăteasă, de la toţi boierii cei mari şi cei mici, de la ostaşi, de la toţi slujitorii curţii, care, cu lacrimi în ochi, îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său; dar el, dând pinteni calului, ieşi pe poartă ca vântul, şi după dânsul carele cu merinde, cu bani şi vreo două sute de ostaşi, pe care-i orânduise împăratul ca să-l însoţească.
După ce trecu afară de împărăţia tatălui său şi ajunse în pustietate, Făt-Frumos îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi şi, luându-şi ziua bună, îi trimise înapoi, oprindu-şi pentru dânsul merinde numai cât a putut duce calul. Şi apucând calea către răsărit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile şi trei nopţi, până ce ajunse la o câmpie întinsă, unde era o mulţime de oase de oameni.
Stând să se odihnească, îi zise calul:
— Să ştii, stăpâne, că aici suntem pe moşia unei Gheonoaie, care e atât de rea, încât nimeni nu calcă pe moşia ei, fără să fie omorât. A fost şi ea femeie ca toate femeile, dar blestemul părinţilor, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie Gheonoaie; în clipa aceasta este cu copiii ei, dar mâine în pădurea ce o vezi, o s-o întâlnim venind să te prăpădească; e grozav de mare; dară să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi, iar paloşul şi suliţa să le ţii la îndemână, ca să te slujeşti cu dânsele când va fi de trebuinţă.
Se deteră spre odihnă; dar pândea când unul, când altul.
1 Înşelă – înşeuă.
59 A doua zi, când se revărsau zorile, ei se pregăteau să treacă pădurea. Făt-Frumos înşelă1 şi înfrână calul, şi chinga o strânse mai mult decât altă dată, şi porni, când auzi o ciocănitură groaznică. Atunci, calul îi zise:
— Ţine-te, stăpâne, gata, că iată se apropie Gheonoaia.
Şi când venea ea, nene, dobora copacii: aşa de iute mergea; iar calul se urcă ca vântul până cam deasupra ei, şi Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata, şi, când era gata a o lovi cu a doua săgeată, strigă ea:
— Stai, Făt-Frumos, că nu-ţi fac nimic!
Şi văzând că nu o crede, îi dete înscris cu sângele său.
— Să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, ca un năzdrăvan ce este, căci de nu era el, te mâncam fript; acum însă, m-ai mâncat tu pe mine; să ştii că până azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele până aicea; câţiva nebuni care s-au încumes a o face, d-abia au ajuns până în câmpia unde ai văzut oasele cele multe.
Se duseră acasă la dânsa, unde Cheonoaia ospătă pe Făt-Frumos şi-l omeni ca p-un călător. Dar pe când se aflau la masă şi chefuiau, iară Gheonoaia gemea de durere, deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, i-l puse la loc şi îndată se vindecă. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masă trei zile de-a rândul şi rugă pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca nişte zâne; el însă nu voi, ci îi spuse curat ce căuta; atunci ea zise:
— Cu calul care îl ai şi cu vitejia ta, crez că ai să izbuteşti.
După trei zile, se pregătiră de drum şi porni. Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse cale lungă şi mai lungă; dară când fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o câmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iară pe de altă parte – pârlită. Atunci el întrebă pe cal:
— De ce este iarba pârlită?
Şi calul îi răspunse:
— Aici suntem pe moşia unei scorpii, soră cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot să trăiască la un loc; blestemul părinţilor le-a ajuns, şi d-aia s-au făcut lighioi, aşa precum le vezi; vrăjmăşia lor e groaznică,
60 nevoie de cap, vor să-şi răpească una de la alta pământ; când Scorpia este necăjită rău, varsă foc şi smoală; se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa şi, viind s-o gonească de pe tărâmul ei, a pârlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decât soră-sa şi are trei capete. Să ne odihnim puţin, stăpâne, şi mâine, dis-de-dimineaţă, să fim gata.
A doua zi se pregătiră, ca şi când ajunsese la Gheonoaie, şi porniră. Când auziră un urlet şi o vâjâietură cum nu mai auziseră ei până atunci!
— Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripţuroaica de Scorpie. Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata până cam deasupra şi se lăsă asupra ei cam pe o parte. Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap; când era să-i mai ia un cap, Scorpia se rugă cu lacrimi ca să o ierte, că nu-i face nimic şi, ca să-l încredinţeze, îi dete înscris cu sângele ei. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos şi mai şi decât Gheonoaia; iară el îi dete şi dânsei înapoi capul ce i-l luase cu săgeata, care se lipi îndată cum îl puse la loc, şi după trei zile plecară mai departe.
Trecând şi peste hotarele scorpiei, se duseră, se duseră şi iară se mai duseră, până ce ajunseră la un câmp numai de flori şi unde era numai primăvară; fiecare floare era cu deosebire de mândră şi cu un miros dulce, de te îmbăta; trăgea un vântişor care abia adia. Aicea stătură ei să se odihnească, iară calul îi zise:
— Trecurăm cum trecurăm până aici, stăpâne; mai avem un hop: avem să dăm peste o primejdie mare; şi, dacă ne-a ajuta Dumnezeu să scăpăm şi de dânsa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi – viaţă fără moarte. Această casă este înconjurată cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua şi noaptea păzesc cu neadormire şi sunt multe foarte; cu dânsele nu este chip de a te bate; şi ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dacom putea, să sărim pe deasupra.
61 După ce se odihniră vreo două zile, se pregătiră iarăşi; atunci calul, ţinându-şi răsuflarea, zise:
— Stăpâne, strânge chinga cât poţi de mult, şi, încălecând, să te ţii bine şi în scări, şi de coama mea; picioarele să le ţii lipite pe lângă subţioara mea, ca să nu mă zăticneşti1 în zborul meu.
Se urcă, făcu probă, şi într-un minut fu aproape de pădure.
— Stăpâne, mai zise calul, acum e timpul când se dă demâncare fiarelor pădurii şi sunt adunate toate în curte; să trecem.
— Să trecem, răspunse Făt-Frumos.
Se urcară în sus şi văzură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dânsul ba. Trecură pe deasupra pădurii şi tocmai când erau să se lase în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copac şi deodată toată pădurea se puse în mişcare; urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos; şi de nu era doamna palatului afară, dând de mâncare puilor ei (căci aşa numea ea lighioanele din pădure), îi prăpădea negreşit.
Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea; căci nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa. Opri pe dobitoace, le îmblânzi şi le trimise la locul lor. Stăpâna era o zână naltă, subţirică şi drăgălaşă, şi frumoasă, nevoie mare! Cum o văzu Făt-Frumos rămase încremenit. Dară ea, uitându-se cu milă la dânsul, îi zise:
— Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauţi pe aici?
— Căutăm, zise el, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
— Dacă căutaţi ceea ce ziseţi, aci este.
Atunci descălecă şi intră în palat. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută, şi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dânsul; pe urmă, îi făcură cunoscuţi tuturor lighioanelor, de puteau umbla în tihnă prin pădure.
1 A zăticni – a stânjeni, a împiedica.
Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse şezând tot singurele; iară el nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci primi cu toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta.
Încet, încet se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi până să ajungă la dânsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La însoţirea lor, stăpânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va fi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii.
Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tânăr ca şi când venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nu-l nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl şi nimeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii.
Luând iepurele, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? Deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mamă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea şi neodihna ce vedeau într-însul.
— Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! Îi ziseră ele, cu totul speriate.
— Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; şi acum mă topesc d-a-n-picioarele de dorul părinţilor mei, însă şi de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi şi n-am să mă plâng de nici o mâhnire. Mă voi duce dară să-mi mai văd o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată.
— Nu ne părăsi, iubitule; părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani, şi chiar tu, ducându-te, ne temem că nu te vei mai întoarce; rămâi cu noi, căci ne zice gândul că vei pieri.
63 Toate rugăciunile celor trei femei, precum şi ale calului, n-au fost în stare să-i potolească dorul părinţilor, care-l usca pe de-a-ntregul.
În cele mai de pe urmă, calul îi zise:
— Dacă nu vrei să mă asculţi, stăpâne, orice ţi se va întâmpla, să ştii că numai tu eşti de vină. Am să-ţi spun o vorbă şi, dacă vei primi tocmeala mea, te duc înapoi.
— Primesc, zise el, cu toată mulţumirea, spune-o!
— Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, să te las jos şi eu să mă întorc, de vei voi să rămâi măcar un ceas.
— Aşa să fie, zise el.
Se pregătiră de plecare, se îmbrăţişară cu femeile şi, după ce-şi luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând şi cu lacrimile în ochi. Ajunseră în locurile unde era moşia Scorpiei; acolo găsiră oraşe; pădurile se schimbaseră în câmpii; întrebă pe unii şi pe alţii despre Scorpie şi locuinţa ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri.
— Cum se poate una ca asta? Le zicea Făt-Frumos – mai alaltăieri am trecut pe aici; şi spunea tot ce ştia.
Locuitorii râdeau de dânsul, ca de unul ce aiurează sau visează deştept, iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise.
Ajungând la moşia Gheonoaiei, făcu întrebări ca şi la moşia Scorpiei, şi primi asemenea răspunsuri. Nu se putea dumeri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile? Şi iarăşi, supărat, plecă cu barba albă până la brâu, simţind că îi cam tremurau picioarele, şi ajunse la împărăţia tătâne-său. Aici, alţi oameni, alte oraşe, şi cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea. În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în care se născuse. Cum se dete jos, calul îi sărută mâna şi îi zise:
— Rămâi sănătos, stăpâne, că eu mă întorc de unde am plecat. Dacă pofteşti să mergi şi dumneata, încalecă îndată şi aidem!
— Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând. Calul plecă ca săgeata de iute.
Văzând palaturile dărâmate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrimi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât erau odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-trei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul1 căreia se astupase de dărâmăturile căzute. Căutând într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit, îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:
— Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.
O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort şi îndată se şi făcu ţărână.
Iar eu încălecai pe-o şa şi vă spusei dumneavoastră aşa.
Povestit de tata, şezător în Bucureşti, mahala Udricani, între 1838 şi 1844. Publicat pentru prima oară în Ţăranul român, nr. 11 din 1862.
P. Ispirescu, Legende sau basmele româinilor, adunate din gura poporului, Bucureşti, 1882, p. 1- 10.
1 Gârlici – intrare strâmtă într-o pivniţă
2 Chichiţă – despărţitură într-o ladă, în partea superioară, în care se păstrează obiecte de valoare.
