ZÂNA APELOR.

Pe vremile pe când era iobăgia cea grea, trăia un om sărac într-o colibă din pădurea domnească, căci era păzitor la pădurea aceea. Odată a mers domnul la pădure şi, părându-i-se că pădurarul ar fi dat cuiva lemne fără slobozenie domnească, atâta l-a bătut, până ce l-a lăsat mort. Muierea pădurarului, cu un copil ca de 3-4 ani, plângea şi se ruga la domnul să nu mai bată pe bietul om, că nici vreascuri n-a dat cuiva fără poruncă domnească, necum lemne. Dar domnul nu vru să creadă, ci, după ce omorî pe pădurar, se puse şi bătu şi pe muierea lui, până ce rămase şi ea moartă jos. Pre copil îl scoase apoi din pădure şi îi zise: „Cară-te de aici, mergi în lume şi te ţine cum poţi, iar după ce vei creşte mare, să vii la mine să slujeşti în locul tătâne-tău!”

Şi s-a dus bietul Alesandru, că aşa-i era numele, s-a dus cerşind din casă-n casă, din sat în sat, până a nimerit lângă Dunăre la un pescar. Pescarul acela nu era Dumnezeu ştie ce om bogat, trăia numai din pescuit, dar, deoarece n-avea copii, luă pe Alesandru copil de suflet. La coliba pescarului a trăit copilul până ce-a crescut mare şi-a învăţat, şi el, meşteşugul pescăritului. Pescarul era acum bătrân şi nu mai putea pescui, dar Alesandru, ca om harnic şi băiat de omenie, câştiga atâta ca să poată trăi el, bătrânul şi baba moşneagului liniştiţi! Dă Dumnezeu însă că moare pescarul şi moare şi baba lui, şi rămâne Alesandru numai singur. Acum pescuia el numai pe seama lui. Dar gândeai că e făcătură, de când murise pescarul cel bătrân mai că nu mai erau peşti în Dunăre; umbla bietul copil ziua deplină altă dată, şi nu-i prindea mreaja nici un peşte. Odată, necăjit cum era, şi dară şi flămând, aruncă mreaja în Dunăre şi nu mai merge la ea până a doua zi la amează. Atunci se duce şi trage mreaja. Nu era în ea nimic altă decât o mreană, e drept că foarte frumoasă. Noa, o ia el în mână şi o duce la colibă să o belească şi să o frigă pe cărbuni, că era mai leşinat de foame, săracul! Dar când dă să o spintece, mreana îi scapă din mână şi, cum cade jos, cum se face o drăguţă de fată ca ruptă din soare şi îmbrăcată colea ca o zână: cu ie albă ca laptele, împănată cu flori galbene, roşii şi vinete de mătase, cu catrinţă ca fetele noastre, cu pieptăruţ mândru, tot pene, şi cu părul slobozit pe spate.

— Nu mă spinteca, Alesandre, zise ea, că eu sunt rânduită de Dumnezeu să-ţi fiu soţie!

— După ce văd că eşti om ca şi mine, cum să te spintec?! Zise Alesandru, dar eu gândeam că tu eşti mreană!

— Eu sunt Zâna Apelor, zise fata, şi la porunca lui Dumnezeu am intrat în mreaja ta şi, pentru binele tău şi al altor oameni, trebuie să-ţi fiu muiere!

— Mulţam, Doamne, zise iară Alesandru, de când văd că eşti fată-mi trecu foamea şi necazul!

— Noa, hai Alesandre, acuma acasă la tine, acolo unde te-ai născut tu!

— Hei, draga mea! Acolo nu-i de-a merge, poate că nici n-aş nimeri, că eram mic când am venit de-acolo, dar chiar să nimeresc, n-aş merge bucuros, că domnul la care a slujit tata e atât de pogan, de-a omorât şi pe tata, şi pe mama numai că ce i se păru că ar fi înstrăinat lemne din pădurea lui!

— Nu face nimic, Alesandre, hai să mergem, că va fi cum va rândui Dumnezeu!

Şi s-au dus amândoi în pădurea aceea şi-au dat de-o colibă părăsită; era coliba în care se născuse Alesandru. Muierea făcu iute ceva de cină, adică fripse nişte bureţi ce aflase prin pădure, cinară şi după ce ziseră rugăciunile s-au culcat şi-au dormit. S-au culcat, se-nţelege, pe

114 vatra goală, căci n-aveau alte haine decât hăinuţele de pe ei. Dar ce să vezi, dimineaţa, când se pomeniră din somn, se trezesc în nişte curţi mai pompoase decât curţile domneşti şi pline de toate cele trebuincioase pentru trai, şi de post, şi de frupt, şi curţile erau tot acolo în pădure, în locul colibei. Mulţumiră lui Dumnezeu şi se puseră a căuta una-alta prin curţi, şi, după ce dădură de ale traiului, se puseră la prânz.

Birişii domnului în toată ziua veneau câte cu zece care în pădurea aceea, după lemne, şi fiind aproape de sat, ajungeau încă de cu vreme acasă.

În ziua aceea iară veniră ei şi, trecând prin poiana unde ştiau ei coliba, rămân înmărmuriţi de frumuseţea curţilor care s-au făcut numai de ieri până azi. Şi se tot înholbară birişii pe de toate laturile pe lângă cele curţi până era târziu după-amiază, atunci îşi aduc abia aminte ce domn au şi-şi încărcară iute carele, şi dau bici la boi să ajungă curând acasă. Dar totuşi ajung târziu acasă, colo pe la cina cea bună. Domnul îi aştepta cu o bâtă de corn în poartă şi pe care cum trecea mi-l măsura peste spate, de gândeai că dă în sac. Când ajunse birişul cel din urmă la poartă, zise:

— Domnule, nu ne bate în zadar, că noi nu suntem de vină că am întârziat aşa tare, că uite, în pădure, colo unde era numai ieri, nu mai demult, coliba ceea părăsită a pădurarului azi aflarăm nişte curţi mai minunate ca a Mariei tale, şi noi ne tot înholbarăm şi ne minunarăm de ele, până ce uitarăm nu numai porunca Măriei tale, dar şi mâncarea, blestemaţi să fim de am mâncat azi ceva!

— Aşa? Zise domnul, mai potolindu-şi mâinia, noa bine-i; mâine dimineaţă să mergi să chemi pe mişelul acela care a cutezat a-şi face în pădurea mea casă fără ştirea mea, să-l chemi la mine; ai priceput?

— Priceput, domnule! Şi se duse birişul a doua zi la curţile din pădure şi spuse omului din ele că e poftit în sat, la curtea boierească.

— Ce să fac acum, muiere? Zise Alesandru către muierea sa.

— Ce să faci? Iacă-i merge, că ştiu că nu te-a mânca Măria sa, domnul!

Şi s-a dus Alesandru la domnie în sat.

— Bună dimineaţa, domnule!

— Să fii sănătos. Ce cauţi aici? La ce-ai venit?

— Am venit, domnule, că un biriş d-a Măriei voastre a zis că miaţi poruncit să viu!

— Bine-i! Adică tu eşti mişelul care şi-a făcut casă în pădurea mea? Cum ai cutezat să faci un lucru ca acela?

— D-apoi că dumneata mi-ai poruncit, ştii, când ai omorât pe tata şi pe mama, când ai zis să merg unde m-or duce ochii, iar după ce voi creşte, să vin în slujba dumitale, în locul tatei; şi eu iată m-am ţinut de cuvânt; în coliba unde m-am născut, acolo m-am aşezat alaltăieri cu muierea mea; dar dacă Dumnezeu a voit ca peste noapte să se facă din ea o casă bună, domnească, eu nu sunt de vină!

— Să mergi şi până dimineaţă toată pădurea din jos de casa ta să fie tăiată, trupinele scoase, locul arat, semănat cu mălai mărunt, care pe dimineaţă să fie copt, şi mie să-mi aduci de acolo făină de mălai mărunt, ca să-mi facă din ea mămăligă de prânz! Înţeles-ai?

— Dar cum se poate una ca asta, domnule?

— Taci şi mergi, iar dacă dimineaţă nu vii după cum ţi-am poruncit, nu-ţi mai stă capul unde-ţi stă acuma, că ţi-a sta unde-ţi stau picioarele! Se porneşte Alesandru supărat acasă; muierea-l aştepta în portiţă.

— Noa, dar de ce te-a chemat?

— Oh, Doamne! Acesta vrea să ne omoare şi pe noi, cum a omorât pe tata şi pe mama!

— Cum aşa?

— Iată, draga mea, mi-a poruncit ca până dimineaţă toată pădurea câtă-i din jos de casa noastră să o tai, să scot trupinele, să o ar şi seamăn cu mălai mărunt, iar acela până dimineaţă să fie crescut şi copt, şi eu să-i duc din el făină de mămăligă, să prânzească mâine din ea!

— Nu-i nimica, scumpul meu soţ, lasă că va fi cum va rândui Dumnezeu; nu fi tu îngândurat pentru aceea!

Dacă veni seara, cinară ei, se rugară lui Dumnezeu şi se culcară. Iar dimineaţa sculă muierea pe Alesandru şi-i zise:

— Vezi de du făină la domnul de mămăligă pentru prânz! Şi se sculă Alesandru: adică cât vedeai cu ochii pe coastă la vale din jos de casele lui, unde fusese ieri pădurea cea uriaşă, acum era numai o holdă de mălai mărunt, frumoasă şi coaptă; iar într-o desagă-i pusese muierea grăunţe, şi în altă.

— Făină de mălai mărunt. Se minună Alesandru, mulţumi lui Dumnezeu şi merse la domnie în sat.

— Bună dimineaţa, domnule!

— Să trăieşti, Alesandre! Noa, da adus-ai făină de mălai mărunt?

— Adus, domnule, am adus o desagă de făină şi una de grăunţe!

— Şi cum e holda unde a fost pădurea?

— Frumoasă, domnule, a dat Dumnezeu de s-a făcut chiar după porunca dumitale!

— Bine, Alesandre, e bine. Acum până dimineaţă să lăzuieşti toată pădurea aci din sus de casa ta, să lucri pământul şi să prăseşti via, iar pe dimineaţă să-mi aduci struguri copţi din ea!

— Dacă, domnule, una ca asta nu se poate face într-o noapte; numai de lăzuit n-aş găta-o într-un an de n-aş avea barem o sută de lucrători lângă mine; apoi via, ştii dumneata, de-abia în trei-patru ani o poţi aduce să rodească!

— Cară-te, mişelule, îi zice domnul, şi de nu faci până dimineaţă toate după cum ţi-am poruncit, te sting de pe faţa pământului!

Iară merge Alesandru supărat acasă şi spune muierii porunca cea nouă ce o a căpătat de la domnul pământesc.

— Nu te supăra nimic, Alesandre, că va fi ce va rândui Dumnezeu, îi zise muierea.

Adică când se scoală a doua zi, în locul pădurii cei din sus de casă era o drăguţă de vie de să mai ai doi ochi să te uiţi la ea; toată în rând, toată cu struguri copţi, numai de cules şi mari ca purceii. Alesandru iar mulţumi lui Dumnezeu şi culese o corfiţă de o duse boierului.

— Noa vezi că ai putut face? Numai eşti câine la maţe, vrei să te tragi de la muncă! Zise boierul, când îl văzu intrând cu strugurii.

— A făcut Dumnezeu sfântul cu puterea lui cea mare, dar ştiu că eu nu, un om păcătos, răspunse Alesandru. Dar domnul îi grăi:

— Ce-mi pasă mie cu cine ai lucrat şi cu cine nu, destul atâta că mi-ai împlinit porunca. Acum să mergi în grajd să duci cele două bivoliţe la taur, iar pe mâine dimineaţă să fie fătate, cu viţei sub ele, să le mulgi şi să-mi aduci apoi lapte pentru cafă de la ele; pricepi?

— Pricep, domnule, dar una ca asta nu se poate, că doară ştii dumneata că bivoliţele poartă un an de zile!

— Taci din gură, nemernicule, zise domnul, şi te cară, că n-am vreme de pierdut cu tine; de nu vii pe dimineaţă cu ele fătate, ştii ce te aşteaptă!

Şi se duse Alesandru supărat acasă, mânând bivoliţele dindărăt. Muierea îi ieşise înainte:

— Da ce-i, Alesandre, doară pe noi ne-a cinstit domnul cu bivoliţele acestea?

— Oh, Doamne, tu muiere! Boierul acesta tot ne pune capul!

— Da cum aşa? Ce eşti iară supărat?

— Da cum să nu fiu; ascultă tu: să duc eu aceste bivoliţe sterpe la taur, dar până dimineaţă ele să şi fete, şi să-i duc de la ele lapte pentru cafă. Una ca asta nu se poate!

— Nu zice aşa, dragul meu, că va fi aşa cum va rândui Dumnezeu. Hai de prânzeşte şi te odihneşte oleacă, apoi le-i duce la taur, şi mai departe lăsăm toate în voia lui Dumnezeu sfântul!

A prânzit Alesandru, apoi şi-a pus merindele în traistă şi a mânat bivoliţele chiar la al treilea sat, la taur, că mai aproape nu era, şi de-

118 abia a ajuns îndărăt colo pe la cina cea bună. Apoi a cinat ceva şi, obosit cum era, a dormit ca mort până în zori de zi. Atunci l-a trezit muierea:

— Scoală, Alesandre, mergi de du bivoliţele la curte, că s-a scula domnul şi-i trebuie lapte de cafă!

Se sculă Alesandru şi merse în grajd, adică bivoliţele fătaseră şi aveau doi pui mândri sub ele, negri ca doi pui de drac, şi ugerele lor pline de lapte. Mulţumi el lui Dumnezeu şi le mână în sat la curtea boierească. Domnul era în târnaţ (galerie) cu pipa cea lungă.

— Vii, Alesandre?

— Sunt aici, domnule!

— Noa, vezi că nu prea grea poruncă ţi-am fost dat; ştiam eu că de frică împlineşti bucuros poruncile mele; acum numai o poruncă-ţi mai dau, dacă-i împlini-o şi asta, apoi te las în pace, iar de nu, îţi sucesc grumazul ca la un pui de găină!

— Ce să mai fac iară, domnule?

— Să-mi aduci pe Dumnezeu la prânz, auzi? La prânz să mi-l aduci! Acum nu mai sta pe gânduri, ci te cară şi să nu-ţi mai aud de nume până nu mi-l aduci!

— Da cum să pot eu, un biet om păcătos, să şi gândesc una ca aceea?

— Taci şi te du!

Se luă Alesandru mai supărat ca totdeauna şi merse către casă. Muierea chiar îi făcuse un drăguţ de copil de nici de împărat nu poate fi mai altfel. Cum îl văzu îngândurat, îl întrebă:

— Iar eşti supărat, Alesandre?

— Dar cum să nu fiu? Ascultă tu aici, pe când gândeam că şi-o fi stâmpărat gândurile celea peste fire de poftalnice, pe când mulţumeam lui Dumnezeu că mi-a ajutat de-am împlinit toate poruncile boierului, el iese cu altă poruncă, şi mai păgână!

— Cu ce poruncă?

— Oh, Doamne, muiere, draga mea! Mă tem să şi gândesc la porunca cea nebună a păgânului acestui de domn; zice că să-i aduc lui pe Dumnezeu, la prânz, la el, la un păgân ca el!

— E drept că-i lucru mare, Alesandre, dar nu te întrista din seamă afară; Dumnezeu va direge lucrurile ca un stăpân bun. Tu vezi de mănâncă ceva, ia-ţi merinde şi te pune la cale, te tot du până-i da undeva de Dumnezeu, şi-i spune porunca ce-o ai de la boier; Domnul cerului este mult mai milostiv decât domnii aceşti pământeşti!

Aşa şi făcu Alesandru; mâncă ceva ce mâncă, îşi luă merinde şi bâta în mână, şi hai la cale. Şi s-a tot dus, s-a tot dus, până a dat de-o apă mare. Ar fi trecut bucuros dincolo, dar nu era nici pod, nici luntre, iar de-a înotul nu se încumeta să o treacă, fiind apa foarte lată. Deci sta pe gânduri: ce să facă?

Atunci apa-l întrebă:

— Ce stai aci, omule?

— Stau, răspunse el, că aş trece dincolo şi nu-i aci nici pod, nici luntre, şi de-a-notul mi-e frică să intru!

— Şi unde mergi tu, omule?

— Eu aş merge până aş da de Dumnezeu sfântul, că am un lucru mare să-i spun!

— Aşa? Atunci te trec eu, dar să întrebi pe Dumnezeu: de ce în mine nu este nici peşte, nici broască, nici o jivină?

— Că-l voi întreba!

Atunci apa se desface în două, şi merge Alesandru ca pe-o cărare de prin cucuruz prin mijlocul apei.

Ajungând de cealaltă parte, tot merge el până dă de un câmp mare cu iarbă până în brâu; acolo era o ciurdă de boi mari, dar slabi, numai cu pielea pe oase; se legănau de slabi! Se minună mult Alesandru de astă vedenie: cum de boii aceia mari, în aşa bună şi multă păşune, şi numai nu cad de pe picioare de slabi?

Dar merse el mai departe până nimeri într-un câmp nisipos, numai ici-colea câte o buruiană, şi acolo văzu o ciurdă de boi mici, dar

120 frumoşi şi graşi de gândeai că amu-amu plesnesc de graşi. De astă vedenie se minună Alesandru şi mai tare, dar merse mai departe până ajunse într-o pădure mare, acolo poame multe şi grâneţe, şi prin copaci nişte păsări mari ţipau cât le lua gura: „Vai de noi şi de noi, că rău vedem, rău am văzut, şi mai rău vom vedea!” Ele adică ţipoteau de foame!

Mergând Alesandru mai departe, ajunse într-un tufiş, numai icicolea câte o alună, acolo mii de păsărele ciripeau şi cântau: „Bine ne-a fost, bine ni-e, şi mai bine vom ajunge, că suntem tot sătule!” Minunându-se Alesandru şi de aceste vedenii, merge mai departe până ajunge la curţile lui Dumnezeu sfântul. Cu multă sfială intră înăuntru şi dete bineţe ca un om de omenie.

Dumnezeu sfântul îl primeşte cu bună voinţă şi cu vorbe blânde ca un părinte adevărat, apoi îl întreabă că după ce umblă el atâta lume?

— O, Doamne, mi-i şi groază să-ţi spun!

— Spune, fătul meu, că de mine tot nu poate nimeni ascunde nici un cuget.

— Apoi să-ţi spun, Doamne: m-a trimis domnul pe a cărui loc mie casa să vin să te poftesc la el la prânz!

— Bine, fătul meu, după ce-i ajunge acasă, să-i spui că atunci voi merge, când va face şi el câte ai făcut tu!

— D-apoi oare nu m-a omorî, Doamne?

— Nu te teme; dar să-mi spui ce-ai văzut în calea ta de acasă până aici?

— Am văzut multe, Doamne: mai întâi am ajuns la o apă mare, fără luntre, fără pod, şi nu ştiam cum să trec, dar apa, după ce i-am spus unde mi-e calea, mi-a făcut loc de am trecut ca pe uscat; m-a rugat însă să te întreb de ce în ea nu sunt nici peşti, nici broaşte, şi nici o jivină?

— Ţi-voi spune, fătul meu, dar tu să nu-i spui până te-a trece dincolo; acolo de aceea nu sunt nici peşti, nici broaşte şi nici alte jivine, că încă nici un om nu s-a înecat în ea. Dar apoi ce-ai mai văzut?

— Am văzut, Doamne, un câmp mare cu iarbă ca mătasa şi de mare până în brâu; în ea păştea o ciurdă de boi mari, dar se legănau pe picioare de slabi, şi mult m-am mirat cum e aceea de-s aşa slabi în păşunea aceea bună!

— Aceia, fătul meu, sunt boierii cei bogaţi care fac câteodată pomene şi ospeţe, dar numai ei pe ei se omenesc şi se ospătează, iar după ce li se împrăştie oaspeţii, le pare rău de cheltuiala ce-au făcut; dar după aceea ce-ai mai văzut?

— Am văzut, Doamne, un câmp nisipos, tot nisip şi pietriş, numai ici-colea câte o buruiană şi acolea era o ciurdă de boi mici, dar graşi şi frumoşi de nu mă mai puteam depărta de ei!

— Noa, vezi, fătul meu, aceia sunt oamenii cei săraci, bieţii iobagi, care n-au alta decât numai ce vor să le lase domnii lor cei procleţi, dar ei, când fac vreo pomană ori vreun ospăţ, adună la masa lor pe toţi lipsiţii şi săracii şi aceea la mine este bine primită, de aceea, după ce vin pe astă lume se desfătează; dar după aceea, adu-ţi aminte, ce-ai mai văzut?

— Venind mai încoace, Doamne, am văzut o mulţime de pomi mari cu poame frumoase şi printre ei tot soiul de semănături, dar în pomi erau niscari păsări urâte şi zburlite, şi ţipau cât le lua gura: „Rău am văzut, rău vedem, şi încă şi mai rău vom vedea, că murim de foame!”

— Noa, fătul meu, aceia sunt zgârciţii, care au tot ce le trebuie, dar nu numai că nu dau lipsiţilor ceva de pomană, dar nici ei nu mănâncă să să sature, şi trag şi plata lucrătorilor; pe astă lume de foame o să se vaiete! Mai văzut-ai ceva în călătoria ta?

— Mai, Doamne, am văzut un tufiş, şi în el numai unde şi unde câte o alună, dar acolo erau mii de păsărele ciripind şi cântând: „Bine am văzut, bine vedem şi bine vom vedea, că nimic nu ne lipseşte!”

— Vezi, fătul meu, acele păsări sunteţi voi, muncitorii, care munciţi de dimineaţă până seara, de multe ori chiar flămânzi şi însetaţi, numai ca să puteţi ţine dim munca voastră pe câte venituri toate, şi totuşi

122 mulţumiţi lui Dumnezeu şi pentru atâta; plăcută este înaintea mea purtarea voastră!

— Acum mergi, fătul meu, acasă, că te aşteaptă muierea şi copilul!

Şi plecă Alesandru către casă mulţumind lui Dumnezeu. Când ajunse la apa cea mare, îl întrebă apa:

— Noa, da spusu-ţi-a Dumnezeu pricina pentru care n-am eu nici peşti, nici broaşte?

— Spus!

— Ei, cum a zis, care-i pricina?

— Trece-mă, că apoi îţi spun!

Şi l-a trecut apa iarăşi de acea parte, adică s-a făcut în lături până a trecut de aceastălaltă parte, cu toate că din colo în coace pe nimeni nu mai trecuse, că nimeni nu ceruse să-l treacă. După ce-a fost de aceastălaltă parte, apoi spuse Alesandru:

— În tine, aşa mi-a spus Dumnezeu, că de aceea nu sunt nici peşti, nici broaşte, şi nici un fel de jivină, că încă n-ai înecat nici un om.

Atunci se înfoaie apa de trecu peste ţărmuri şi era cât pe aci să înece pe Alesandru. Dar el fugi şi-i zise:

— Dar nu ţi-e ruşine, chiar pe mine vrei să mă îneci, unde ţi-am spus ce-a zis Dumnezeu sfântul?

Apa atunci s-a ruşinat şi s-a tras în matca ei zicând:

— Cum n-am ştiut mai degrabă, că nu scăpai tu din undele mele! Acum Alesandru merse aţă la boier acasă şi ajunse chiar pe înserate.

— Noa, da chematu-l-ai? Zise boierul.

— Chemat! Răspunse Alesandru.

— Şi vine?

— Vine, de bună seamă, vine dacă-i face şi dumneata lucrurile care le-am făcut eu, dar până atunci, ba!

Auzind domnul cuvintele acestea cutezătoare ale lui Alesandru, se mâinie atât de tare, de porunci slujilor să-l bage în fiare şi în pente, din tălpile picioarelor până-n grumaz, şi să-l bage într-o pivniţă, şi acolo să-l închidă să nu poată scăpa, că dimineaţă îl spânzură pentru cutezarea vorbelor celor nesocotite. Toată noaptea o petrecu Alesandru acolo, rugându-se la Dumnezeu. Când fu de către ziuă, veni Dumnezeu la uşa pivniţii şi strigă:

— Aici eşti, Alesandre?

— Aici, Doamne!

— Dar ieşi afară!

— Că nu pot, că sunt băgat în fiare şi-n pente până-n grumaz!

— Ia mişcă-te oleacă!

Şi cum se mişcă Alesandru, odată-i căzură fiarele de pe el ca şi când ar fi fost putrede, şi uşa se deschise singură, şi ieşi afară de mulţumi lui Dumnezeu că l-a scăpat.

— Noa, Alesandre, zise Dumnezeu, dar mergem la boierul la prânz ori să mergem la tine?

— Ba să mergem la mine mai întâi, că fi-va timp de mers la el şi după aceea.

Şi merseră la Alesandru acasă. Bucuria muierii şi-a copilaşului că se mai văd, dar bucuria şi-a lui Alesandru că a ajuns în pace la ai săi. Acum Alesandru porunci nevestei să facă prânz, că iată chiar şi Dumnezeu prânzeşte azi la ei.

Şi se puse să facă ce ştia ea mai bun de mâncare, dar Dumnezeu zise:

— Să-mi frigi să mănânc ce-aveţi voi mai drag la casă!

Atunci Alesandru numaidecât porunci să arză muierea cuptorul şi, când era ars gata, trase jarul şi duse copilul pe lopată, şi zvârr cu el în cuptor, apoi puse jarul în gura cuptorului şi intră înăuntru de mai povesti cu Dumnezeu.

Preste vreun ceas de vreme merse el să aducă copilul fript să-l pună înaintea lui Dumnezeu. Adică minunea minunilor!

Copilul se juca cu două mere de aur şi cânta în treaba lui, cum cântă copiii.

Văzând Alesandru şi muierea lui minunea asta, căzură cu feţele la pământ şi mulţumiră lui Dumnezeu.

Iar Dumnezeu îi ridică de jos şi le zise:

— Să ştiţi că boierul în clipita asta a plesnit de necaz căci nu te află în pivniţă să te spânzure; de azi încolo nu mai eşti iobagi, ci domn în casa ta, şi în scurtă vreme nici un iobag nu va mai fi în lume.

Aşa s-a şi întâmplat; iobăgia a căzut; dar cel dintâi care a scăpat de iobăgie a fost Alesandru cu muierea lui, cu Zâna Apelor, care, de n-au murit, şi astăzi trăiesc şi măresc pe Dumnezeu.

Auzită şi scrisă în Sâncel.

Ioan Pop-Reteganul, Poveşti ardeleneşti, culese din gura poporului. Partea a IV-a, Braşov, 1888, p. 44-57.