Conferencia

O epidemie de cursuri, de şcoli, de conferinţi, de jocuri de război, în cameră şi pe teren, bântuie oştirea. Războiul a scos la iveală o pleiadă de savanţi nebănuiţi, care fac ravagii în rândurile ofiţerilor aduşi la faţa locului, cu stăruinţi şi cu apel nominal, să asculte noile metode.

Grupaţi pe grade şi arme, în sala superbă a Cercului Militar, în care abia pătrunde murmurul surd al vieţii dinafară, camarazii, plictisiţi, descurajaţi, vorbesc între ei fără interes, cu priviri îngrijorate de oameni constipaţi, invitaţi la masă mare.

Ca şi la teatru, apariţia conferenţiarului e semnalată publicului prin cele trei lovituri clasice, eclipsarea ofiţerilor care n-au nevoie, gruparea ariviştilor la picioarele catedrei şi aşezarea „periuţelor” la pândă, în dreptul cuierului.

Încetul cu încetul, această lume aparte se linişteşte, zgomotul slăbeşte, ondularea capetelor se pierde ca valurile unei mări ce se retrage, şi conferenţiarul apare, „ras, tuns şi frezat”, cu surâs de comandă, şi, defilând, fără să clipească, în bătaia ochilor care îl urmăresc, înaintează spre catedră, ca chirurgul familiarizat cu masa de operaţii, târând elegant picioarele, ca la cadril.

Într-o atmosferă greoaie de oameni ce se pregătesc să doarmă, cu gesturi de operator pe cadavre, călăul înşira, ţintuindu-le în pereţi, instrumentele sale de tortură: o serie de planşe cu desenuri microscopice. Apoi, şiret ca un prelat, înaintează smerit şi, cu mâinile împreunate, aruncă formula sacramentală:

— Domnule gheneral, iubiţi camarazi!

După o pauză calculată cu meşteşug, printr-o mişcare scurtă de frontavoi iscusit, se răsuceşte pe călcâie şi răstoarnă în capul generalului, care nu clinteşte, urna cu miresme:

— Vă mulţumesc dumneavoastră, care sunteţi printre noi făclia de la care luăm cu toţii lumina, pentru distinsa onoare ce mi-aţi făcut dându-mi prilejul să dezvolt azi, înaintea domniilor-voastre, istoricul, descoperirea şi întrebuinţarea tancurilor.

Iubiţi camarazi, În dimineaţa zilei de 17 mai, anul 1917, un ofiţer, un om ca mine şi ca dumneavoastră, dar englez, se prezintă în faţa lui Joffre19 sau papa Joffre, cum îl numesc franţujii. Căci franţujii, domnilor, au câte o poreclă pentru fiecare om mare din ţara lor. Se prezintă, zic, mareşalului Joffre, în ziua de 17 mai 1917 – şi vă rog să ţineţi minte această dată, pe care v-o notez în colţul tablei, căci a jucat un rol hotărâtor în istoria omenirii – şi-i supun spre aprobare nişte planuri. Ofiţerul se numea Bestier, pe englezeşte se citeşte Baister, în felul acesta (se apropie degajat de tablă şi scrie vizibil cu creta albastră):

Bestier = Baister.

Acest ofiţer, astăzi general englez, îşi pusese întrebarea: „Mă, ce ar fi dacă aş inventa eu o maşină puternică, uriaşă, care să răstoarne munţii, tranşee, reţele, întocmai cum plugul răstoarnă brazdele?!”

Dumneavoastră nu cunoaşteţi englejii. Eu, domnilor, tatăl meu a fost bogat şi mi-a dat mâna să am o englezoaică care să mă înveţe, aşa că sunt în măsură să cunosc perfect pe engleji. Englezul, domnilor, sunt oameni încăpăţânaţi. La dânşii nu merge. To be, or not to be, sau, pe româneşte: Zis şi făcut. Şi, în adevăr, cum vă spusei adineaori, în ziua de 17 mai prezintă lui Joffre planurile acestei maşini uriaşe, pe care o botezase „tank”, care derivă, cred, de la cuvântul nemţesc „dank”, pe englezeşte se citeşte „denk”, sau cu alte cuvinte (se apropie degajat de tablă şi scrie vizibil cu cretă roşie):

Dank = Denk care înseamnă mulţumire, adică: Slavă ţie, Doamne, că m-ai învrednicit să descopăr această invenţiune!”

Francezii, domnilor, sunt însă foarte şovinişti. Ultima statistică, şi cea mai recentă, a stabilit, astăzi că abia unu la sută dintre ei vorbesc englezeşte şi că niciunul – notaţi bine, niciunul – nu vorbeşte, sau mai bine zis nu vorbea nemţeşte până la retrocedarea Basarabiei lor, care este, ca să zic aşa, Alsacia şi Lorena noastră. Mareşalul concediază pe inventator, dar englezul, domnilor, nu se descurajează şi prezintă planurile sale americanilor. Dumneavoastră nu cunoaşteţi americanii – sunt tot un fel de engleji şi ei. Prezintă, zic, în ziua de 1o august, mi se pare, dacă nu mă înşel (errare humanum est), planurile sale americanilor, care îl trimit la Hyde-Park, un fel de Cişmigiu al nostru, care se scrie Hyde-Park şi se citeşte Hed-Park (se apropie degajat de tablă şi scrie cu cretă albă):

Hyde-Park = Hed-Park sau, mai pe scurt, l-au trimis la plimbare, cum zicem noi, invidioşi că n-au descoperit ei această invenţie. După studii lungi, după cercetări îndelungate, după experienţe numeroase, obositoare şi costisitoare, englejii, într-o bună dimineaţă, aruncară pe piaţă o flotă de 8 mii de tancuri, care în bătălia de la Cambrai. Ştiţi cum s-a petrecut bătălia de la Cambrai. Englejii erau ici, francezii dincoace, belgienii la mijloc, şi tancurile în faţă (schiţează la repezeală).

Dar n-au avut noroc, căci toate tancurile lor au fost distruse de nemţi, sau mai bine zis de germani, care au adus toate tunurile sale în linia întâia, de unde a izvorât un nou principiu de luptă modernă, anume că: artileria nu este obligată să stea totdeauna la coadă, după cum de altfel aţi putut ceti. Şi dumneavoastră în admirabila carte a domnului gheneral, pe care fiecare dintre dumneavoastră trebuie să-l aibă în biblioteca sa. Ajuns aici, să-mi daţi voie, iubiţi camarazi, să fac o mică digresiune. În secolul al şaptelea înainte. ba nu, pardon, după Hristos, chinejii, domnilor.

Dar n-apucă să spuie ce se întâmplase cu chinejii înainte sau după Hristos, şi pe uşa deschisă cu timiditate, intră, tiptil, sfios, gheneralul inspector, producând o mare digresiune prin blândeţea cu care teroriza ofiţerii. Cei de lângă cuier se prefăcură în statui de sare, somnoroşii, învioraţi ca de un suflu rece, nu fură niciodată mai deştepţi, iar cei din locurile rezervate îl fotografiau, vertiginos, urmărindu-i mişcările ca pentru „Cinema-Pathe”. Zeci de scaune se ridicară în aer ca nişte scuturi.

— Mersi, mersi, nu vă deranjaţi. La conferinţe, ca şi la teatru, cine vine prea târziu rămâne la uşă, prin urmare şedeţi şi iertaţi-mă că v-am întrerupt. Despre ce se vorbea?

— Despre tancuri. Răspunse, kaki la faţă, conferenţiarul.

— Interesant. Foarte interesant, urmează, te rog.

— Domnule gheneral, am terminat cu istoricul tancurilor şi urmează ca în şedinţa viitoare.

— Va să zică am sosit. Zise blând gheneralul, accentuând cacofonia, ca carabinierii lui Offenbach, cinci minute după crimă. (Râsete largi.)

— Nu vreau să merg prea repede, dar dacă doriţi să fac un rezumat despre ce s-a vorbit.

— Nu învie morţii, e în zadar, colonele! (Surâsuri pale, în fund, râsete largi la locurile rezervate, lângă cuier, cascade. Conferenţiarul se evaporează.)

— De ce n-aţi terminat ieri?

— Vorbeam mai mult. Cred că mă cunoaşteţi, dar e contra tancurilor. De când era să-l calce, nu le poate suferi.