1. Hegemonia protipendadei

Împrejurările pe cari le-am examinat până acum, aşază într-o notă lumină perioada ce se consideră în mod obişnuit drept acea a originelor constituţionalismului democratic în România. Înainte de a reveni însă asupra evenimentelor mai bine cunoscute, discutate pe larg în istoriografia noastră de cincizeci de ani, va fi necesar, pentru înţelegerea lor mai deplină, de a examina regimul politic şi social din Principate, în cele din urma decenii ale veacului al XVIII-lea: este epoca în care s-a desăvârşit procesul de transformare, legiferat de reformele lui Constantin Mavrocordat şi s-au apropiat nevoile şi Kăzuinţele din cele două ţări româneşti, sub presiunea aceloraşi războaie şi ocupaţii străine. Tot atunci începe pătrunderea ideilor pe cari s-au întemeiat mai târziu aşezămintele reginului parlamentar, în spiritul liberalismului european şi în opunere categorică cu acel al Şarilor privilegiate.

Impresia ce o lasă cercetarea izvoarelor e că definiţiile ce s-au datperioadei fanariote şi caracterizările ei pejorative, încă atât de curente în vorbirea de toatezilele, se potrivesc mai mult celei de a doua jumătăţi a secolului care o cuprinde; constatăm în acelaşi timp că aceste împrejurări – a căror judecată a fost generalizată excesiv, la toate domniile vremii astfel denumite – se datoresc mai puţin „Fanarioţilor" propriu-zişi, trimişi cu firmanul Porţii să domnească în ţările româneşti, dintre cari unii au avut şi asentimentul boierimii pământene, cât sporirii neîncetate a fiscalităţii turceşti, într-o epocă decriză a împărăţiei şi acţiunii unor oameni de afaceri din Constantinopol (dar nu din Fanar), speculanţi politici şi financiari ai situaţiei tulburi, în care le convenea să pescuiască. Acestora trebuie să le atribuim în primul rând încălcarea privilegiilor sau „pronomiilor" tradiţionale ale celor două ţări şi prin aceasta şi a drepturilor Stărilor. „Miniştrii" – chiar folosirea acestui neologism de către cronicari este semnificativă – se opun „sfetnicilor" şi sunt în mare parte răspunzători de înrăutăţirea situaţiei din Principate, adeverită cu deosetire de la jumătatea veacului; ea va fi în curând înăsprită de succesiunea războaielor şi ocujaţiilor, ce urmează la intervale aproape periodice. De altfel, însemnătatea acestor factori retultă şi din violenţa reacţiunilor locale, pe cari le determină.

Această întorsătură o înseamnă mai întâi cronica lui Ioan Cânta, amintind de domnia lui Constantin Racoviţa, care urma în Moldova, la 1749, lui Constantin Mavrocordat: „Acest domn, luând întâi domnia prin mijlocirea grecilor, a lui Iordachistavarachi Spătaru care era cu totul de partea împărăţiei Turceşti şi cât vra el cu ManolacK Spătaiu socrul lui, „* „wiat iuiga. „un grup ae personagii fără trecut, fără avere, fără răspundere, fără nici o înţelegere şi nici un sentiment pentru o ţară pe care îici n-o văzuseră, acei reprezintanti la Poartă cari exploatau tinereţea şi lipsa de experienţă i adolescenţilor pe cari contribuiseră a-i ridica în scaun"2. Începe atunci o luptă deschisă ntre acest nou val de venetici şi boierimea mare, pământeană sau împământenită mai de nult, care apără cu îndârjire tradiţia şi aşezămintele moştenite. Dar lupta aceasta chiar, cu ot reazemul ce îl află în alte clase sociale, pe cari le ridică vechile lozinci îndreptate tnpotriva amestecului străinilor, al grecilor, în treburile ţării, pune şi mai mult în evidenţă ostul precumpănitor al „neamurilor" pe cari le deosebise reforma lui Mavrocordat şi ităreşte astfel mărginirea, ce se îndeplineşte pe nesimţite, a privilegiilor şi rosturilor olitice ale Stării boiereşti la ele.

E deci o primă fază a acestei epoci de tranziţie, la capătul căreia vom putea distinge rincipalele aşezări politice şi constituţionale ale României moderne, o fază care purcede în aceste împrejurări tulburi de la jumătatea veacului al XVIII-lea şi se încheie în preajma izboiului ruso-turc, început la 1768. În ea nu se simte încă atingerea cu curentele de îndire ale „filosofiei" pe care o cultivau despoţii luminaţi ai secolului, Ecaterina a Ii-a ca Frederic cel Mare; ea nu e lipsită totuşi de frământări revoluţionare, Ia Iaşi ca şi la ucureşti, dar aceste mişcări, cu tot aspectul lor popular, nu au ieşit încă din făgaşul idiţional al apărării „ţării" legale şi a fruntaşilor ei recunoscuţi, împotriva amestecului upritor şi samavolnic al unor străini nechemaţi.

Avem astfel, îndată după 1750, pribegirea boierimii mari moldoveneşti, după ce îiniştrii" greci refuză scăderea de dări la ţinuturi, pe care boierii o ceruseră3. Era într-un, o „manifestare naţională"4, în faţa căreia Domnul a trebuit să se plece, iar Stavarache [ordachi Geanet „au plecat cu mare mezil la Ţarigrad, crăpând două părechi de telegari tiă la Galaţi", pe când Manoli Spătarul şi Fotache, porniţi să întoarcă pe pribegi de la uşani din Bugeac, de abia scapă de urmărirea boierilor tineri, puşi cu gândul să-i ioare5.

Doi ani mai târziu, la 1753, o mişcare asemănătoare se desemnează în Ţara mânească, unde medelnicerul Ştefanache Cremidi6 – tot grec, dar de „ţară" – în fruntea >r boieri de a doua treaptă, înaintează jalbă la Poartă împotriva împilărilor, a căror vină oarţa şi aci acelaşi geniu rău: Stavarache. Urmărit de poruncile severe alp sultanului stafa, care vroia să se arate apărător al „săracei raiele", acest „arendaş general" după delul din Apus, al Principatelor vasale, este găsit în Moldova unde se întorsese, şi; urea în casele lui Grigore Ghica lângă Frumoasa. Sculat din aşternut de ciohodarul; venea să-l aresteze, el scapă prin „âmblătoare'", „numai cu izmenele şi cu camzolu şi

1 Le».2, III, p. 186.

2 Hist. Des Roumains, VII, p. 198.

3 Ienachi Kogălniceanu, în Let? III, p. 221 şi urm.

4 Iorga, op. Cit., p. 199.

5 Letţ, III, p. 222-23.

6 Despre el.cf. I. C. Filitti, Un Grec românizat: stolnicul Ştefanache Cremidi (1730-l764) Rev. Ist., I, p. 105 şi urm.

Cu cuşma cea de noapte", întăţişare puţin potrivită pentru „Stavarachi cel vestit"1. In timpul acesta, scene violente aveau loc la Bucureşti: un izvor muntean le povesteşte astfel: La anul 1753, în ziua de Sf. Constantin, aflându-se Matei Voievod la praznic la Mitropolie, în care vreme venise un capigi-başa să cerceteze de jalba ce dedese un Stefănache Medelnicerul la Poartă pentru Matei Voievod, au început boierii greci, miniştrii numitului Domn, a se prigoni şi a împuta boierilor terii pentru jalba ce dedese acest Stefănache. Mitropolitul terii, Neofit, ţiind partea boierilor români, de odată a poruncit să tragă clopotele şi strângându-se tot norodul Bucureştilor, a luat crucea în mână şi a strigat: «Urmaţi-mă!». Toţi boierii şi norodul au plecat după el, luând cu dânsul şi doi boieri, anume Barbu Văcărescu mare ban şi pe fratele său Ştefan mare vistier, care numai aceşti doi ţineau partea lui Matei Voievod şi de frică s-au dat înaintea Vlădichii. Şi aşa, cu toţii mergând la capigi-başa, au adeverit jalba lui Stefănache cum că este cu ştirea a toată ţara"2. Îmbolnăvirea Mitropolitului, care a urmat la câteva zile, se atribuie vicleniei „doftorului", mituit de aceiaşi greci. Soluţia a fost găsită prin schimbarea de Domnie, Constantin Racoviţa fiind adus la Bucureşti, iar Matei Ghica mergând în Moldova.

Dar cu aceasta nu se încheie şirul tulburărilor. La 1755, împotriva aceloraşi greci, „miniştrii" răi sfătuitori, porneşte o acţiune de pribegie după modelul aceleia din Moldova, în frunte cu boierii de frunte olteni, bătrânul Dudescu şi Barbu Văcărescu, sprijiniţi de episcopul Grigorie al Râmnicului. Din Adrianopol unde plecaseră, bejenarii îşi impun condiţiile Domnitorului: expulzarea lui Geanet, surghiunul mai atenuat al lui Stavarache, în locul de capuchehaia la Poartă, împreună cu cumnatul lui Geanet, dar şi cu doi boieri români, aleşi de ai lor; şi în sfârşit „afară de venitul cămării, ce lăsa, să fie ale Domnului vama şi ocnele de sare. Peste aceasta, să mai dea ţara 3 000 de pungi de bani pe an; şi mai mult să nu supere ţara"3.

Nicolae Iorga consideră acest din urmă punct „tot ce se poate mai revoluţionar, căci, altădată, principii, «monarhii» de pe la 1700 luau tot ce voiau şi în felul în care voiau. Se ajunsese pe urmă la datoria pentru domn de a consulta pe boieri şi de a le înfăţişa socotelile administraţiei sale. Şi acum, i se impunea un regim fiscal, de care nu mai avea dreptul de a se depărta"4. Privind însă aceste împrejurări în întreaga perspectivă istorică, constatăm că revoluţia era de fapt o întoarcere la principiile regimului de Stări din veacul precedent, cu deosebirea că acum factorii activi erau numai clerul înalt şi boierimea Ţării Româneşti, popii şi slujitorimea nemaifiind socotiţi ca elemente cu drepturi şi năzuinţe de conducere. În schimb, apare într-un rol, mai mult de figuraţie decât de participare conştientă, „norodul" bucureştean, populaţia amestecată a Capitalei, gata de a sări la orice „zurba", cum se întâmpla de altfel şi la Ţarigrad. O asemenea răzvrătire, pentru aceleaşi motive, ne întâmpină la 1759 în Moldova, sub domnia lui Ioan Teodor Calimachi; iar aflăm pe Stavarache şi uneltirile sale în centrul evenimentelor. „Dară Stavarachi, înseamnă cronica, fiind lacom la toate şi grabnic, au început a pune bani şi pe boeri şi pe mănăstiri,

1 Cronica lui Ienachi Kogălniceanu, Let? III, p. 225.

2 Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, ecl. N. Iorga, p. 122. Mitropolitul era şi el grec, din Creta.

3 Ibid. P. 125. Pribegirea continuă a fi aplicată ca metodă de opoziţie. V. acea a boierilor moldoveni în

1767, contra lui Grigore Calimachi, Let.2, III, p. 256 şi Hurmuzaki, Doc. Supl. I, I, p. 751.

4 Hist. Des Roumains, VII, p. 208. ' scauia şi începuseră a murmurisi, care le auzise şi Stavarachi, trecând toată iarna, aşa schimbându-si o seamă de boieri". Lucrurile ajung însă la culme, când în primăvară, puternicul grec care stătea la curte „ca un al doilea Domn", puse la cale trimiterea unora din principalii boieri moldoveni, despre cari aflase că „murmuriseau" împotriva lui, într-o misiune la Constantinopol, pentru a fi prinşi însă în drum de hanul tătăresc din Bugeac şi surghiuniţi la Samsun în Asia Mică. Dar hanul nu se ţinu de cuvânt şi porunci ca boierii prinşi să fie opriţi la Ienicale, în aşteptarea evenimentelor. Ştirea se răspândi repede la Iaşi şi tulbură adânc pe boierii rămaşi, cari se temeau de aceeaşi soartă. „Şi făcându-se iarmaroc la miezul nopţii, scrie cronicarul, s-au strâns mulţime de norod, cum cred că nu s-au mai strâns altă dată la alt iarmaroc; şi trecând câte-vă ceasuri din zi, după ce s-au cinstit toţi cu băuturi, au intrat o vrajbă în ei, îndemnându-se cu toţii zicând: Plecaţi la curte, să vedem pe cine avem Domn!" Şi pornindu-se câteva mii de ţărănime, au mers la poarta curţei de au stătut, iar o seamă au mers de s-au suit în clopotniţa Treisfetitelor şi au început a trage clopotul cel mare. Atunce auzind cei din iarmaroc s-au pornit toţi câţi mai rămăsese, din cari o seamă au mers la Mitropolie de au luat pe Mitropolitul, zicând să meargă la Domn despre partea ţării, să-i spuie că vor pe Stavarachi să le-l dea; iară de nu-l

/a da, nu va rămânea niciunul în viaţă"1. Se repetă astfel, după un veac şi un sfert, scenele evoluţionare de la 1633; pentru cine cunoaşte însă topografia Iaşilor şi distanţele mici lintre Mitropolia veche, biserica Trei Ierarhi şi vechile Curţi domneşti (actualul Palat idministrativ), nu e greu de văzut că spaţiul acesta nu îngăduia desfăşurarea unei masse nai mari, decât a câtorva mii de oameni. Dar pentru timpul şi împrejurările de atunci a ost o manifestare destul de impresionantă, mai ales când mulţimea dă asalt palatului, ăzit, de arnăuţi: „Atunce prostimea striga cu toţii: «să ne daţi pe Stavarachi». Şi puind u toţii spetele la poarta cea mare, cu toate că ţineau pe din lăuntru, au oborât-o gios şi îtrând norodul în lăuntru, au început a năvăli; iară turcii strigau în limba lor: gherilgheri!

Iră norodul năvălea. Atunce au ieşit amăuţii de prin odăile lor şi au început a da norodul fără, împrăştiindu-i cu săbiile scoase şi slobozind tunurile au omorât vreo doi oameni.

Iră Stavarachi îmbrăcându-se turceşte şi caucu în cap. -luând câţiva turci arnăuţi, au călecat şi au ieşit pe poarta grajdiului şi au purces la Ţarigrad"2.

Nimic nu lipseşte din decorul clasic al revoluţiei: asaltul mulţimii adunate în mgătul clopotelor, garda străină apărând palatul – ca mai târziu elveţienii lui Ludovic al Vl-lea la Tuileries – tunurile trăgând, ca dintr-o altă Bastilie, asupra răsculaţilor. Decât şi aci este laturea specifică acestei mişcări moldoveneşti, care precedează de altfel cu: izeci de ani data fatidică a anului 1789 – nu este o revoltă împotriva privilegiaţilor, ci mpotrivă în apărarea lor: „atunce norodul au început a cere boierii", acei surghiuniţi şi: hişi prin viclenia grecească; pentru a-l potoli, a fost nevoie de chezăşia Mitropolitului: ov şi de intervenţia unora din boierii rămaşi, din cari unii, ca Cilibiu şi Razu, fuseseră iiân mijlocul îmbulzelii. Spre deosebire de ce se petrecuse la Bucureşti, aci constatăm 1 nou, ca odinioară sub Alexandru Uiaş, participarea ţărănimii – desigur acelei din

1 Let. III, p. 236-237.

2 Ibid.

Mu, auaiia ia iaşi cu jnutjui îanuaiucuiui. C un iuguilicm mai muil spre a I1C învedera cât de temeinice erau aşezările regimului de Stări, a cărui ierarhie era considerată ca o ordine socială firească, după împăciuirea adusă de dezrobirea vecinilor. Reacţiunea populară este şi acum xenofobă, împotriva amestecului străin în cârmuirea ţării; ea nu formulează revendicări de altă natură, considerând boierimea pământeană drept apărătoarea legitimă a unor drepturi consfinţite de tradiţie.

Evenimentele cari au urmat arată într-adevăr că, măcar în unele privinţe, ea nu se înşela; cronica înseamnă că aceiaşi boieri, împăcaţi în sfârşit cu Vodă după potolirea răscoalei şi aducerea fratelui său Gavril Calimachi în scaunul Mitropoliei Moldovei, se opun cu hotărâre reînfiinţării văcăritului, pe care îl înlocuiesc printr-o „ajutorinţă", astfel denumită ca „să ajute cu toţii să nu fie nimine scutit la această slujbă"1. Atitudinea lor, în ce priveşte pe marele intrigant de la Constantinopol rămâne de asemenea neschimbată: la 1764, când după domnia lui Ioan Teodor Calimachi şi a fiului său Grigore, capătă firmanul Grigore Ghica, îl întâmpină la curte „toţi boierii" cu urări de domnie nouă: „Numai un lucru ne rugăm Măriei Tale; de vrei să aibi Măria Ta odihnă şi să fim şi noi odihniţi, pe Stavarachi să-l lipseşti de lângă Măria Ta". La care Domnul răspunde: „că este atâta vreme de când s-au lipsit"2. Pe această bază se stabileşte o înţelegere, care pare a fi dăinuit în timpul acestei domnii.

Pentru a încheia cu seria acestor manifestări, mai trebuie menţionată a treia răscoală la Bucureşti, din acelaşi an 1764, când Ştefan Racoviţa „iar prin mâna şi puterea lui Stavrache", a luat scaunul Ţării Româneşti, inaugurându-si domnia prin executarea lui Ştefanache Cremidi, vechiul „amestecător" şi a lui Iordache Băjescu, acesta din urmă, pare-se „fără nici o vină, numai să dea de groază ispravnicilor". Şi atunci, impunerea unui nou bir al fumăritului, pentru a împlini sumele făgăduite de Stavarache la Poartă, ridică opoziţia boierilor, pe cari Vodă îi închide, ţinându-i „la opreală" cinci luni, în timp ce urmează strângerea dărilor. La urmă însă, „norodul, nemaiputând suferi, s-a strâns la Mitropolie şi trăgând clopotele, s-au sculat toţi Bucureştii cu împotrivire, strigând să li sloboază pe boierii de la închisoare, că de când i-au închis pe dânşii, s-a prăpădit ţara de nedreptăţi. Grecii lui Stavrache s-au ascuns, iar Ştefan Voievod, încălecând pe cal, s-a pornit asupra norodului, cu arnăuţi şi cu turci; pe cari cu armele i-au risipit"3. Cu deosebirea atitudinii războinice a lui Racoviţa, om tânăr, mai încrezător în puterea sa decât bătrânul Domnitor de la Iaşi, se repetă scena petrecută cu cinci ani în urmă, în capitala Moldovei.

Drama se încheie în sfârşit în anul următor, prin sugrumarea lui Stavarache la Constantinopol, din porunca vizirului, la care ajunseseră pârele nenumărate ale vrăjmaşilor săi. În „Genealogia" sa, care cuprinde şi o bogată cronici» a evenimentelor trăite de el însuşi, banul Mihai Cantacuzino scrie despre cârmuitorul efectiv al ambelor ţări, timp de aproape cincisprezece ani: „Acest Stavrache s-a învrednicit mai mult decât toţi grecii, de când este Constantinopolul în mâna turcilor, dar cu totul dat la răutăţi. El a ajuns să fie

1Let.2, III, p.243.

2/tod., p.251. ^

3 Genealogia Cantacuzinilor, ibid,. P. 142-l43.

UV şi JJUII răpire ue oam, ca unul ce acest sultan era foarte iubitor de argint"'.

Simpla enumerare a tuturor acestor mişcări vădeşte încă o dată inconvenientul generalizărilor excesive. „Pe timpul Fanarioţilor, scria A. D. Xenopol, se întâlnesc din ce în ce mai puţin răscoale propriu-zise, înlocuite fiind ele cu mişcări mai puţin expunătoare: comploturi şi trădări [.] Opoziţia contra copleşitorilor străini tot stăruieşte, dar se retrage din domeniul faptelor în cel intelectual, în cronicarii Ţărilor române [.] "2. Nu se ştie ce se înţelege anume prin „răscoale propriu-zise", dar e greu de a defini altfel acţiunea de rezistenţă deschisă, pe care o desfăşoară boierimea pământeană, în al treilea sfert al veacului al XVIII-lea, deci în plină perioadă fanariotă. Ceea ce trebuie subliniat, e însă că lupta ei se îndreaptă numai indirect împotriva Domnilor numiţi de Poartă, dintre familiile Fanarului aflate în slujoa împărăţiei şi mai mult contra „miniştrilor" de genul lui Stavarache şi al asociaţilor săi, în cari vedea o reală primejdie pentru rosturile şi aşezările ei. În judecăţile ce se formulează atât de uşor asupra epocii întregi, trebuie ţinut seama mai mult de aceste împrejurări, prea lesne omise în definiţii, ce voind să cuprindă prea multe, ajung să ocolească miezul însuşi al faptelor.

De altă parte, unul din efectele principale ale acestei lupte a fost de a pune în svidenţă rolul boierimii, deosebite acum prin privilegiile fiscale, din timpul lui Constantin

Mavrocordat, de treptele, mai mărunte ale vechiului ordin nobiliar. În Muntenia, ransformarea era mai de mult un fapt îndeplinit şi mărturii vrednice de crezare arată, încă le la finele secolului al XVII-lea, decăderea tot mai accentuată a acestor categorii nferioare ale privilegiaţilor. În Moldova, năzuinţele politice ale mazililor şi ruptaşilor au lăinuit mai mult, ca şi obiceiul de a-i consulta în treburile ţării, la împrejurări însemnate3;

Iar în acţiunea de împotrivire la uneltirile bandei de mari traficanţi, a cărei putere devenise

: ovârşitoare, rostul lor nu mai apare în aceeaşi lumină. Evoluţia spre această nouă stare le lucruri o subliniază ciudatul document al lui Ioan Teodor Calimachi, în care dezvăluie jeutăţile ce i le-au ridicat în cale partidele, între cari se împărţise boierimea Moldovei.

Tceastă proclamaţie din ianuarie 1759 precedează răscoala de la Iaşi şi aruncă oarecare amină asupra începuturilor ei. Ea este menită să aducă la cunoştinţa „ţării" că „de la o reme încoace înmulţindu-să parte boeriască şi din zi în zi fiiştecare silindu-să, unii pentru îştigul lor, alţii pentru ca să să mai înnalţă întru cinstea boerii, întrat-au în mijloculu lor mare şi nemărginită zavestiia, din care făcându-să cete, de apururea să zavistuia unii pre

Iţii". Aceste rivalităţi îi erau cunoscute Domnului încă din vremea dragomăniei, dar au iuns la culme după ce „ne-u miluit Dumnedzău cu Domniia târai aceştiia", mergând până i refuzul formal al primirii slujbelor de către unii, dacă cei din „ceata" opusă ar fi şi ei laţi în consideare. Zadarnic s-a străduit să rămână nepărtinitor: „pre toţi ca un părinte cu ila i-am cuprinsu şi nici la unile din zavistiile lor cele multe şi râle nu ni-am lunecat, nici n dat credinţa"; pârele au ajuns la capugiul împărătesc care l-a adus în scaun, după

) icei, ceea ce justifică ordinul de surghiun. Dar nici din exilul lor nu-l lasă „odihnit", ci

1 Genealogia Cantacminilor, ibid., p. 134.

2 Istoria partidelor politice în România, I, p. 10. Nicolae lorga le-a consacrat un întreg capitol al ultimei e istorii a românilor: Hist. Des Roumains, VII, p. 197 şi urm.

' V. mai sus.

Vili ui^i" i~u jwv/ivii kAugviuik' u^apxi^ jpciguL/viv 3U1W11U Ut ti, 111 VldllCit UJMllicl a tătarilor din Bugeac; „s-au sălit a să arăta între dânşii cei mai păgubaşi decât alţii" şi scrisorile ce s-au prins le dovedesc „hainlâcul lor". Ei se străduiesc mereu să bage spaimă în „ticăloşii lăcuitori" şi se crede că nu sunt străini nici de incendiile cari s-au ivit tot atunci la Iaşi.

Faţă de atâtea păcate şi răutăţi, Domnitorul arată că a scris „către toţi" şi îşi repetă îndemnul: „Zicem şi acmu: creştinilor, odihniţi-vă şi nu vă potriviţi la nişte vorbe deşerte [.] Toate sunt minciuni, toate sunt vorbe răsuflate, toate sunt scorniri de la acei oameni plini de răutate, carii numai pentru folosul lor caută şi stricăciune altora. Şădeţi de vă odihniţi pe la caşale voastre, căutându-vă de trebile voastre fără nici o grijă". Iar ispravnicii au primit poruncă să prinză pe cei „ce scornesc lucruri netrebnice ca aceste carele dau atâta stricăciune lăcuitorilor", fiind „haini şi pricinuitori a tot binili"1.

Împotriva conspiraţiei boierilor, Ioan Teodor Voievod încearcă să reia firul vechii politici a Domnilor moldoveni şi să le opună massa „locuitorilor", printr un fel de apel la opinia publică. Răscoala de la Iaşi a dovedit de partea cui erau sentimentele „ţării", în conflictul dintre boierime şi sfetnicii de la Constantinopol, cari guvernau în spatele său.

Accentul pe care proclamaţia îl pune asupra boierilor şi a „cetelor" lor – mai târziu se va spune partide – arată că şi în Moldova, procesul de diferenţiere care restrânge categoria privilegiaţilor, ce năzuiesc la conducere, progresează. Câţiva ani mai târziu, la 12 august 1766, un hrisov al lui Grigore Ghica, Domnitorul cu care marea boierime a stabilit de la început un modus vivendi, confirmă şi precizează în acelaşi timp privilegiile, de cari nu se pot bucura decât cei îndreptăţiţi, „pentru rânduiala neamului boieresc, având Domnia mea a se păzi evtaxia acestei stări, care este cea mai trebuincioasă spre rădicarea şi împlinirea poroncilor prea puternicii împărăţii şi ale Domniei şi spre îndreptarea celui de obşte norod". Documentul osândeşte cu asprime pe acei cari „prin mijlociri şi cu chipure de dare" au încăput „la cinste şi nume de boieri" de pe urma cărora s-au întinat „tot statul boierimei" şi s-a adus „stricăciune ţării"2. Tendinţa se manifestă deci şi aci, de a mărgini numărul acelora cari au drept la privilegii, în spiritul reorganizării administrative şi politice a lui Constantin Mavrocordat. Prin reducerea numărului privilegiaţilor, se poate în acelaşi timp aduc; o uşurare indirectă sarcinilor cari apasă pe birnici, în a căror pagubă s-au înmulţit scutirile fiscale.

Desigur vom înregistra şi mai târziu manifestări, cari dovedesc că o conştiinţă a vechilor rosturi a stăruit mai departe în rândurile acelor „trepte inferioare", tot mai mult înlăturate în folosul marii aristocraţii, stăpânitoare de moşii şi demnităţi; ea lămureşte aspectul pe care îl vor înfăţişa în Moldova problemele constituţionale, cincizeci de ani mai târziu. Deocamdată însă, pentru ambele Principate, aceleaşi consecinţe decurg din reformele mavrocordăteşti şi îşi extind efectele asupra deceniilor următoare. „Clasă conducătoare în Principatele române, mai ales de la decăderea nobilimii teritoriale, a fost

1 Cf. N. Iorga, Din originele politicianismului român: o acţiune de opoziţie pe vremea Fanarioţilor, Anal.

Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., s. 3-a, VIII, 1928, p. 362 şi urm. Şi Hist. Des Roumains, VII, p. 215-217. Textul în

Doc. Privitoare la familia Callimachi, I, p. XCVIII.

2 Arhiva Românească, II2, p. 171 şi urm. A se observa folosirea simultană a termenilor „Stare" şi „Senat" pentru a desemna boierimea.

Kainargi din 1774, dregătoriile cele mari de până atunci au fost despărţite în două clase, ritularii celor de clasa întâi au fost calificaţi de «cinstiţi şi credincioşi boieri», iar ceilalţi lumai de «credincioşi». Simpli boieri de până atunci au fost confundaţi în categoria x) iernaşilor. Avem deci acum, boieri de două clase şi boiernaşi. După vreo 20 de ani, se 'ace însă o diferenţiere. În sânul dregătoriilor de clasa întâi, se deosebesc cele privitoare a interesele principale ale Statului, echivalentele ministerelor moderne şi care avuseseră otdeauna o mai mare importanţă; fiindcă aceste dregătorii nu erau pe atunci decât cinci, greceşte pende, titularii lor au format protipendada. La sfârşitul epocii fanariote, aceste Iregătorii de starea întâi ajunseseră a fi vreo 10 în Muntenia, vreo 6 în Moldova; titularii or îşi ziceau «fraţi» şi numai ei puteau purta barbă. Astfel, în preajma anului 1800, leosebim: boierii mari sau protipendada, boierii de două clase şi boiernaşi.

Dacă exceptăm câţiva indivizi, români sau străini, 'cari au reuşit incidental să se idice până la dregătoriile cele mari, acestea erau monopolizate, în pragul secolului al QX-lea, de vreo 20 de familii în fiecare Principat, care formau o adevărată oligarhie, sub lumele de protipendadă. Situaţia preponderentă a unora din aceste familii data numai din ec. al XVIII-lea, a altora însă din al XVII-lea, a altora chiar din al XVI-lea; unele erau e origine străină, altele băştinaşe. Formau o oligarhie întemeiată pe averea ei teritorială, plutocraţie, ca rezultat al selecţiunii materiale ce se făcuse în sânul chiar al boierimii de regătorii"1. Era desigur grăbită această transformare de înmulţirea acestor dregătorii şi de npărţirea lor în clase deosebite, ele căpătând acum o valoare socială pe care n-o aveau îainte2. Deosebirea a devenit oficială la sfârşitul secolului; astfel găsim în însemnările ontimporane ale lui Şerban Andronescu: „Protipendada ce să află într-acest an 1799, Ihenar 16", o listă de 21 boieri mari ai Ţării Româneşti (din cari trei „peste Olt"), din imiliile Ghica, Racoviţa, Brâncoveanu, Creţulescu, Slătineanu, Filipescu, Văcărescu, rrădişteanu, Golescu, Ştirbei, Fălcoianu, Geanoglu şi Glogoveanu3.

Totdeodată se îndeplinea, aproape neobservat de contimporani, procesul de unificare! Condiţiilor politice şi sociale din cele două Principate; vor mai fi însemnate deosebiri; structură, în ce priveşte alcătuirea Stării privilegiate, a cărei reducere la un corp închis restrâns, a fost în cele din urmă mai deplin realizată în Muntenia. Dar trecerea continuă Domnilor de la un scaun la celălalt, soluţiile asemănătoare sau chiar identice, pe cari şi învedera politica Puterilor în privinţa viitorului acestor ţări, pregăteau pe nesimţite îirea lor într-un singur stat.

Dar cu aceste consideraţiuni, am anticipat asupra împrejurărilor din perioada iracterizată de războaiele între Imperiul Otoman, Rusia şi Austria şi de răsunetul lor în rile româneşti: ocupaţiile străine ale Principatelor au contribuit într-o măsură însemnată această evoluţie a regimului de Stări.

În ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea şi la începutul secolului următor, trei: upaţii prelungite – cea rusă din războiul de la 1768-l774, cea austro-rusă din

1 I. C. Filitti, Clasele sociale în trecutul romanesc, p. 1(>-l1, reprodus în Viaţa politică a Ţării Româneşti t Moldovei, Enciclopedia României, I, p. 810.

2 V. în această privinţă C. C. Giurescu, Ist. Românilor, III, p. 470 şi urm.

3 însemnările Androneştilor, publ. de 1. Corfus, Bucureşti, 1947, Inst. de Ist. Naţională, p. 43-44.

— 1791 şi cea iarăşi rusă de la 1806-l812 – determină într-adevăr faze deosebite în viaţa regimului de Stări din ţările noastre. În cele mai recente, se manifestă totdeodată primele atingeri cu ideile Revoluţiei apusene, cari vor sfârşi prin a înlătura cu totul ierarhia Stărilor şi privilegiile lor. Dar aceste consecinţe ultime sunt încă depărtate; dezvoltarea principiilor democratice de egalitate politică şi socială va fi precedată de o accentuată întărire a stăpânirii oligarhiei nobiliare.