1. Evoluţia claselor sociale în Bulgaria medievală

Deoarece ne-am lăsat călăuziţi în toate aceste cercetări de concepţia corporatistă a ilor, care le consideră sub aspectul lor de categorii sociale, îngrădite de privilegii – ne de altfel inerentă lumii medievale – înainte de a examina rosturile lor politice ca sri reprezentativi, este firesc să folosim şi noi aceeaşi metodă. Ea este însă cu atât mai ssară, cu cât o comparaţie cu împrejurările din ţările vecine şi apropiate ne arată un ilelism izbitor, în ce priveşte laturea socială şi economică, între aşezămintele din cipatele noastre, mai cu deosebire ale Ţării Româneşti şi acele ale statelor slave de la zăzi de Dunăre, în special ale Bulgariei – singura din aceste ţări cu care ne-am aflat ci în atingere directă de hotar, după cum a arătat-o un studiu recent1. Îndată ce trecem tpitolul politic, trebuie să ţinem seamă de alţi factori şi de alte influenţe, acele din cari irg elementele de feudalism senioria! Ce ne întâmpină Ia originele alcătuirilor noastre tate şi ne orientează în mod evident, spre Miazănoapte şi Apus.

O amintire cât de sumară a structurii sociale din Bulgaria medievală are deci în istă privinţă un îndoit interes: ea ne arată o evoluţie mai veche cu câteva secole, sau se poate în orice caz reconstitui din izvoare mai vechi şi precedează astfel, din unele: te de vedere, acea mai târzie din ţările noastre, în special din Muntenia. În acelaşi >, fiind mai puţin deschisă drumurilor şi influenţelor apusene, decât ţările româneşti Serbia şi mai repede acoperită de valul năvălirii turceşti, mai deplin supusă acţiunii latoare a cuceririi otomane, Bulgaria ne înfăţişează, cu oarecari aproximaţii inevitabile x şi de timp, imaginea a ce ar fi fost propriul nostru trecut, dacă nu ar fi pătruns în i sa nici o urmă a regimului feudal apusean şi a instituţiilor de Stări, ce se dezvoltă mindeni pe această bază. Aducerea în discuţie a acestui factor istoric, ca element de paraţie, are deci, pe lângă altele, avantajul dda completa dovezile pozitive, pe cari im străduit să ne întemeiem expunerea, cu una negativă, a cărei însemnătate nu se e nici ea nesocoti.

Influenţa instituţiilor sud-slave şi a culturii de origine şi pătrundere bizantină care ăpâneşte, în ţările româneşti, este un fapt evident şi admis de toţi istoricii noştri, cu le deosebiri de interpretare a cauzelor şi a consecinţelor ce le determină. „Limba oavelor româneşti din veacul al XlV-lea, scria mai demult Nicolae Iorga, nu se

1 P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 31.

U^wai^u^aiw pun iiiiiiii. Uc avxa a uii&uaveiui uuigaicşu contimporane; pana şi onograiia documentelor slavone ale Ţării Româneşti din veacul al XlV-lea este în totul asemănătoare acelei folosite de bulgari în aceeaşi vreme. Obiceiurile cancelariei sunt aceleaşi: titulatura, contextul şi data sunt la fel în ambele ţări. De la crucea, cu care începe primul rând, până la literele caligrafic încolăcite ale monogramei cu cerneală roşie de jos, totul e aproape identic. Demnitarii domnului muntean se numesc ca la bulgarii vechi, boiari, titlu] lor onorific este jupan sau pan; şi aci se împart în boieri «mari» şi «mici». Ca şi la poporul vecin aflăm printre primii sfetnici ai voievodului un logofăt, un vistiernic şi un vornic, adică marele cancelar, tezaurariul şi un maiordomus, demnităţi cari, cu excepţia poate a celei din urmă, au fost împrumutate de la strălucitul Bizanţ de către imitaţia stângace dar pretenţioasă, de la Preslav, Prespa şi Târnova"1. Cercetările ulterioare au putut stabili şi alte origini ale unora din titlurile marilor demnitari; se admite că banul şi chiar vornicul au putut veni din Ungaria, pe când paharnicul e de obârşie sârbească2; totuşi, în cea mai mare parte a lor, „aceste funcţii arată, prin numele şi atribuţiile lor, o influenţă preponderentă a Bulgariei vecine, a vechiului Imperiu româno-bulgar, pe când Serbia, care nu era vecină cu ţara noastră, n-a putut exercita o influenţă adâncă"3; în orice caz, înrâuririle sârbeşti în viaţa ţărilor noastre sunt mai târzii şi aparţin despotatelor de la sfârşitul Evului Mediu, unde se manifestă şi curente de origine apuseană, sub forma intervenţiei ungureşti.

Rămâne o problemă care îşi caută dezlegarea: acea a momentului în care această „influenţă preponderentă" s-a făcut simţită şi căror împrejurări de fapt se datoresc aceste pătrunderi. Sunt însă în această privinţă două controverse: cea dintâi priveşte introducerea limbii şi liturghiei slavone în biserică, fenomen ce se constată pe întregul teritoriu locuit de români la nord de Dunăre şi e deci anterior cuceririi ungureşti a Ardealului, care se desfăşoară într-un interval de două secole, de la începutul veacului al Xl-lea la începutul veacului al XIII-lea4; o mai mare precizare nu i se poate aduce5.

A doua enigmă şi mai grea de rezolvit, de se poate, este acea a adoptării formelor de cancelarie şi a ierarhiei administrative, de o atât de vădită inspiraţie bulgară, care ea însăşi reproduce modelul bizantin. Unii au pus în legătură această influenţă cu supremaţia probabilă a întâiului imperiu bulgar la nordul Dunării. Ea pare dovedită la cele două extremităţi de Răsărit şi de Apus ale teritoriului românesc, la gurile Dunării şi la revărsarea Tisei, ba chiar şi în părţile răsăritene ale Ungariei, în secolul ce desparte prăbuşirea stăpânirii avare de năvălirea maghiară (796-896)6. E o ipoteză în ce priveşte

1 N. lorga, Oesch. DesRumănischen Volkes, I, p. 252-53.

2 Cf. C. G. Giurescu, Contribuţiuni la studiul marilor dregătorii în secolele XIV şi XV, Bucureşti, 1920 şi recenzia D-lui I. Lăstăriş, în Byzantinoslavica, 1,1929, p. 220 şi urm.

3 P. P. Panaitescu, Mircea ce/Bătrân, p. 117.

4 P. P. Panaitescu, La littărature slavo-roumaine (XV6-XVlf siecles), Praga. 1931, p. 2; p. pătrunderea ungurilor în Ardeal, v. G. I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, p. 210 şi urm.

5 Cf. N. Bănescu, L'ancienEtat bulgareet] espaysmumains, Bucarest, 1947, p. 84 şi urm. Şi Gr. Nandriş, The beginnings of slavonie culture în the Roumanian Countries, în The Slavonie and East European Review, XXIV, 1946, p. 160 şi urm.

6 Ea este admisă şi de Dl. N. Bănescu, op. Cit., p. 30,48 şi urm. V. de altfel G. I. Brătianu, „Bulgaria de dincolo de Dunăre" în izvoarele bizantine, în Omagiu lui I. Lupus.

Gumentul că nu întâmpina în aceste părţi împotrivirea altei puteri, decât a cetelor made de pecenegi; şi pare exclusă pe Podişul Transilvaniei, unde nici un izvor nu o snţionează1. În general însă, elementele de ordin diplomatic şi administrativ ce le-au prumutat ţările româneşti din Bulgaria, se leagă prea puţin de această perioadă mai che şi ne orientează mai degrabă spre epoca celui de al doilea imperiu, acel al ăneştilor. Fără a trage concluzia unei stăpâniri a acestei dinastii vlahe la nord de măre, unde se întindeau atunci taberele aliaţilor ei, cumanii, Nicolae lorga se oprise îpra acestui moment, ca şi asupra acelui al taratului deosebit de la Vidin, ca cele mai rosimile pentru a lămuri, pe cale de influenţă şi de imitaţie, trecerea obiceiurilor şi a jbelor la curţile întâielor voievodate româneşti2. Poate ar fi de considerat o împrejurare ţin mai târzie, când ţările noastre şi Bulgaria s-au aflat în acelaşi timp în sfera de luenţă a împărăţiei tătăreşti a Kâpciakului, care a recunoscut ţarului bulgar Svetoslav, i neamul Terterizilor cumani, dreptul de a ţine strajă şi de a lua vamă la Cetatea Albă, gura Nistrului. Nu este exclus ca această situaţie excepţională, limitată la domnia: stui stăpânitor, în primele două decenii ale veacului al XlV-lea, să fi determinat un itact mai strâns cu voievodatul Ţării Româneşti, care tocmai în aceşti ani de închegare: scăleca" în câmpia Dunării3. Dar şi acest capitol, totuşi atât de însemnat al istoriei istre, rămâne în domeniul ipotezei. Ceea ce ne interesează aci nu e de altfel problema luenţei politice şi culturale bulgăreşti, cât mai ales asemănarea ce o putem afla între ictura claselor sociale din Bulgaria şi acea a ţărilor noastre – între cari se pot constata mai puţine apropieri.

Despre o diferenţiere a categoriilor sociale şi constituirea unor grupuri cu rosturi iniţe, se poate vorbi mai puţin în societatea primitivă a vechiului imperiu bulgar, care ioptat cultura superioară a Bizanţului după trecerea la creştinism, în a doua jumătate a cului al IX-lea. Din această vreme şi în special în secolul următor, în care contactul cu îea bizantină devine mai strâns, se pot desluşi în organizarea de stat a taratului,; goriile privilegiate ce ne întâmpină pretutindeni în Evul Mediu: nobilimea şi clerul, i dintâi, denumită cu un termen care îşi trage obârşia încă din vremea cuceritorilor mici: a boierilor, se întemeiază la început pe un număr de familii cărora li se recunoştea tâietate tradiţională, spre a evolua pe urmă, după icoana împrejurărilor bizantine, într-o ibinaţie a marii proprietăţi şi a slujbelor principale de la curte. Sfatul marilor demnitari; spunde „senatului" bizantin contimporan, al cărui rol am avut prilejul să-l amintesc4, listing de timpuriu boierii „mari" – mărginiţi de Constantin Porfirogenetul la şase ini taţi superioare – şi cei „mici", mai puţin întrebuinţaţi în funcţiuni şi mai mult în uri ostăşeşti. Tot Porfirogenetul desparte pe boierii „dinnăuntru" de cei „din afară" (oi kai exo), ceea ce deosebeşte pe slujbaşii curţii ţarului, de demnitarii cari exercită un îandament la graniţe (kraistnici, cum vor fi denumiţi mai târziu), sau în vreo altă parte

1 Cf. G. I. Brătianu, Tradiţia istorică, p. 205.

2Cf. Cesch. Des Rumă'nischen Volkes, I, p. 254; Istoria bisericii româneşti, I, p. 13.

3 V. G. I. Brătianu, VicinaetCetatea Albă, p. 117.

4 Cf. Adunarea stărilor în ţările Europei de Răsărit dunărene.? -: & şi «»?» H * Vi «) t «;!

A centonuiui. T ae remarcat taptul că în penoada în care se încheagă aceste forme ale vieţii de stat în Bulgaria, în primul sfert al veacului al X-lea, după domnia războinică a ţarului Simion, care râvnise să-si însuşească chiar coroana imperială a Bizanţului – în acest din urmă imperiu se dezvolta preponderenţa marii aristocraţii latifundiare a celor „puternici" (dunatoi), împotriva expansiunii căreia împăraţii dinastiei macedonene luau aspre măsuri de restrângere legislativă. Novelele publicate de la 922, sub Roman Lekapenos, până la acele din jurul anului 1000, sub Vasile al II-lea, au toate de scop să ocrotească pe „săraci" (penetes) împotriva înstrăinării bunurilor lor la proprietarii marilor domenii, sub presiunea lipsurilor, rezultând dintr-o foamete ocazională sau din presiunea permanentă a fiscului2. Este începutul unui proces de transformare care tinde să reducă pe „săraci" la situaţia de „vecini" (paroikoi), cultivatori în dependenţa stăpânului de moşie. Ambele denumiri le vom întâlni de altfel, la un interval de câteva veacuri, în ţările noastre.

Tot din aceeaşi vreme se pot însemna în Imperiul bizantin şi măsuri împotriva creşterii, socotite păgubitoare, a domeniilor bisericeşti, cari au culminat în Novela din 964 a lui Nichifor Focas. Întreaga această legiuire de ordin agrar şi social defineşte lupta puterii imperiale, ridicate la culme în timpul dinastiei macedonene şi a împăraţilor asociaţi la domnie, împotriva unui proces de feudalizare domanială, pe care îl vor opri câtva timp, fără însă a-l putea înlătura cu totul. El are o deosebită însemnătate şi pentru situaţia din Bulgaria, deoarece la începutul veacului al Xl-lea această ţară este din nou cuprinsă în hotarele Imperiului bizantin, după războaiele victorioase ale lui Ioan Tzimiskes şi Vasile al II-lea, Bulgaroctonul. E deci firesc ca aşezămintele ţării recucerite şi împărţite în „teme" cârmuite de guvernatori bizantini, să fie influenţate de acele ale imperiului, care îi impusese stăpânirea sa.

Şi într-adevăr paralelismul se poate urmări în toate fazele prin care trece structura socială a Bulgariei, o dată cu acea a Bizanţului. După cum se ştie, în imperiul grecesc se poate constata în timpul dinastiei macedonene, o evoluţie în detrimentul proprietăţii ţărăneşti libere, pe care legiuirea agrară mai veche o înfăţişa grupată în comunităţi de natură fiscală – solidaritatea între micii proprietari fiind mai mult o necesitate de răspundere a birului, pe lângă dreptul lor de protimisis, adică de precădere la dreptul de cumpărare, al rudelor şi al vecinilor. Această formă de gospodărire agricolă, care nu presupune însă nici munca, nici exploatarea în comun, ci numai legătura de răspundere reciprocă pentru plata dărilor, a fost caracteristică perioadei anterioare, a Heraclizilor şi Isaurienilor3, din secolul al Vll-lea şi al VlII-lea; ea răspundea nevoilor sfatului, de a se bizui pe micii proprietari liberi, cu deosebire în Asia Mică, ca bază de recrutare pentru armatele ce trebuiau să înfrunte năvălirea arabă.

Împăraţii casei macedonene, în cele două veacuri următoare, s-au străduit să menţie această politică, întregind-o cu bunurile „stratioţilor", aşezaţi la graniţe cu obligaţiuni

1 V. pentru aceste împrejurări şi în general pentru Bulgaria medievală I. Sakâzov, Bulgarische

Wirtschaftsgeschichte, p. 12 şi urm.

2 Problema a fost foarte bine rezumată de G. Ostrogorsky, Gesch. Des byzantinischen Staates, p. 192 şi urm.

3 Urmăm interpretarea lui G. Ostrogorsky, op. Cit, p. 88-89, unde se găseşte şi bibliografia mai recentă.

Capitolul aceluiaşi autor din Cambridge Economic History, voi. 1,1941, nu mi-a fost accesibil.

Că ei luptau împotriva unei presiuni a împrejurărilor ce se dezvolta în sens opus. Tăţile economice şi sociale erau în favoarea sporirii latifundiilor şi chiar obligaţiunile râi militare treceau tot mai mult asupra stăpânitorilor de mari domenii, singurii în ră de a recruta şi de a echipa călărimea grea, înzeoată, care alcătuia acum corpul pal al armatelor de operaţiuni. Ultima reacţiune a birocraţiei centralizate împotriva iorităţii acestui element „feudal", în a doua jumătate a veacului al Xl-lea – perioadă e Bulgaria e integrată stăpânirii bizantine – s-a încheiat cu dezastrele cunoscute din >lia, îndoita ameninţare a atacurilor normande şi selgiukide şi biruinţa definitivă a craţiei „moşiereşti", sub noua dinastie a Comnenilor. Este perioada în care se poate cu mai mult temei de o feudalitate bizantină, în marginile ce trebuiesc desigur fixate ii termen, care nu depăşeşte regimul domanial şi nu pătrunde decât într-o măsură S şi mai târziu, în sfera organizării de stat şi a conducerii politice. Cum a observat cu iţe un cercetător recent, „între împărat şi supuşii imperiului rămâne de neconceput, anţ, relaţiunea de credinţă personală, tipică a feudalităţii apusene. Trebuie totdeauna amintim acest fapt şi numai cu această rezervă putem vorbi despre o feudalitate tină şi în general despre o feudalizare a Imperiului bizantin"1. În această lume teană, există deci în ordinea de drept, relaţii între senior şi şerbi, nu încă între suzeran >al. Aceasta nu împiedică însă ca în fapt, pronoia sau haristikonul bizantini, siuni pe termen lung de domenii laice şi bisericeşti, însoţite de exkusseia, imunitatea i sau chiar de judecăţi a aceloraşi doxne/ui, să se apropie în aşa măsură de regimul i apusene, încât să ajungă a se confunda cu el, după cucerirea latină de la începutul lui al XlII-lea.

În linii generale, o evoluţie aproape identică s-a putut reconstitui în Bulgaria: vală, iar faptul că rezultatele ei apar mai limpezi în vremea celui de al doilea iu, acel al Asăneştilor şi al urmaşilor lor, arată efectele celor două secole aproape i de stăpânire directă bizantină, între 971 în părţile de Răsărit, 1018 pentru întregul iu şi 1186, când izbucneşte răscoala condusă de Petru şi Asan. Şi aci, vechiul regim, leosebeşte doar privilegiaţii boierimii şi ai clerului, de oamenii liberi grupaţi în %ele lor săteşti (înlăuntrul cărora viaţa în comun este mult mai accentuată decât în îrmuită de „legea agrară" bizantină) şi de „robii", ce reprezintă pe vechii sclavi – oc unui sistem în care precumpăneşte proprietatea mare, sprijinită pe munca: ilor" sau „vecinilor". Se admite că motivul cel mai de seamă al acestei transformări testabile ar trebui căutat în necontenitele războaie şi prădăciuni, cari au pustiit iul bulgar, atât în timpul luptei de recucerire bizantină, cât şi în perioada următoare, esele năvăliri ale pecenegilor şi cumanilor, sau trecerea, nu mai puţin lipsită de jdii, a cruciaţilor apuseni2. Dar totdeodată se constată că regimul dependenţei hia), dacă apare încă din veacul al X-lea o dată cu influenţa mai puternică

1 G. Ostrogorsky, op. Cit., p. 265, n. 2.

! 1. Sakâ/. Ov, Bulgarische Wirtschaftsgeschichte, p. 80 şi urm. *yc >

Liuigaija, av UL^iuiia vu u^ua^uiiL' 111 v^avuiuu/vi 31/, vcuiva putut fi transplantat, nemijlocit şi integral, din imperiul cârmuit de pe ţărmul Bosforului'.

Din corespondenţa arhiepiscopului Teofilact de Ohrida se pot desprinde cari erau în vremea domniei lui Alexie I Comnenul, condiţiile de muncă de pe domeniile bisericii păstorite de el. Ele impun „jugul veciniei" (paroihias zigon) celei mai mari părţi a populaţiei rurale şi se înstăpânesc tot mai mult cu trecerea vremii. „Parecii s-au menţinut ca atari şi după eliberarea Bulgariei de Bizanţ. În veacul al XIH-lea şi al XlV-lea se vorbeşte încă de ei în Macedonia, în Tracia, în actuala Bulgărie de Miazăzi, precum şi în toată Serbia. Dreptul medieval al peninsulei în această vreme nu cunoaşte pământuri libere, numai acele ale nobilimii, ale clerului şi ale stăpânirii ţarului. Formula feudalismului medieval – «nulle terre sans seigneur» – se poate aplica în întregime Peninsulei Balcanice"2. Un dublu proces de nivelare a adus pe sătenii liberi la legăturile de dependenţă cari îi statornicesc pe moşiile ce le lucrează, cu obligaţiunile respective de dijmă şi de clacă, pentru stăpânii lor boiereşti şi a ridicat pe „robii" de odinioară în categoria ceva mai favorizată a „otrocilor", ce tinde însă să dispară în rândurile tot mai numeroase ale „parecilor", cu cari obiceiul şi abuzul urmăresc deopotrivă sa asimileze întreaga populaţie rurală. Acesta e stadiul final al evoluţiei sociale în Bulgaria, în ultimele decenii ale veacului al XlV-lea, când se întinde asupra întregii ţări valul cuceririi otomane. În urma ei dispar categoriile privilegiate, ale căror proprietăţi trec în stăpânirea spahiilor timarioţi, instalaţi de cuceritor, iar masa locuitorilor de la sate se confundă, cu mici excepţii, în rândurile „raielei"3. Cu toată dezvoltarea negoţului, rămas însă mai mult în mâinile străinilor, oraşele n-au dat Veacului de Mijloc bulgar o categorie socială organizată şi coherentă, care să poată sta alături, pe propriile ei temeiuri, de păturile rurale.

Tot acest proces de diferenţiere şi de evoluţie este cu atât mai interesant de amintit, cu cât trebuiesc avute în vedere împrejurările asemănătoare ce le întâlnim, din punct de vedere social, în principatele româneşti. Din alte cauze decât acele ce se socotesc determinante în Bulgaria medievală – deşi s-ar putea găsi şi în această privinţă destule puncte de comparaţie şi de potrivire – presiunea fiscală a tributului otoman va provoca la nord de Dunăre, cinci secole mai târziu, acelaşi fenomen de întindere a marii proprietăţi în dauna celei mici, de întărire a legăturilor de dependenţă ale „rumâniei" din Ţara Românească sau ale „veciniei" din Moldova; paralelismul ar fi desăvârşit, de n-ar interveni la noi, de o parte, elementele ce aparţin structurii feudale apusene, iar de alta faptul că n-a fost întreruptă nici un moment continuitatea vieţii de stat şi n-a fost înlăturată autonomia instituţiilor noastre tradiţionale. Aceasta e de altfel o condiţie fundamentală a alcătuirii unui regim de Stări.

1/&/</., p. 89. 2/b/d., p91. ' Ibid., p. 174 şi urm.

Despre clasele sociale în trecutul ţărilor noastre şi evoluţia lor s-au ocupat mai toţi icii români, începând cu cei mai vechi: Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei" icolae Bălcescu în studiul său de acum un veac „despre starea soţială a muncitorilor ari". Capitole cu privire Ia ele se află în toate lucrările de istorie generală a poporului ru, de la Xenopol şi Iorga la cele mai recente1. Îndeosebi însă au adâncit problema cercetători, în dorinţa de a lămuri polemicile ivite în chestiunea agrară la începutul tui secol şi de a examina dezvoltarea ei istorică, pe baze ştiinţifice: e de ajuns să iţim numele lui Radu Rosetti, Ion Bogdan, Constantin Giurescu şi Ion C. Filitti2. În; it, contribuţii însemnate le-au adus studiile generalului Rosetti despre alcătuirea iilor noastre oştiri3, precum şi lucrările privitoare la vechiul drept românesc, cari au de formulat un punct de vedere asupra categoriilor sociale deosebite de izvoarele ce imentau; sunt de menţionat în special în legătură cu regimul proprietăţii acele ale D-^ndrei Rădulescu, G. Fotino şi Dinu C. Arion4. Istoricii ca şi juriştii s-au ocupat în ial de păturile rurale cari, mai mult încă în trecut decât astăzi, alcătuiau covârşitoarea >ritate a populaţiei; numai în ultimii ani, s-a manifestat un mai mare interes pentru itorii vechilor noastre oraşe5 şi rosturile lor în societatea românească.

Cercetarea în jurul acestor probleme a fost însă dominată de unele controverse ţiale. Desigur, toţi s-au găsit de acord asupra diviziunii fundamentale între clasele

1 A. D. Xenopol, Ist. Românilor/. /; N. Iorga, Gesch. Des Rumanischen Volkes, I, p. 327 şi urm.; II, p. 84 n.; v. şi Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a Românilor, Studii ţi Documente, XVIII şi oppementde la question rurale en Roumanie, Iaşi, 1917; C. C. Giurescu, Ist. Romanilor, II, p. 464 şi urm.;

715 şi urm.; A. V. Boldur, Contribuţii la studiul istoriei Românilor, 1, p. 210 şi urm.; P. P. Panailescu, retări româneşti, Bucureşti, 1947.

2 R. Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, Bucureşti, 1907; Despre originea şi transformările stăpânitoare în Moldova, Anal. Acad. Rom., Meni Seci. Ist., s. 2-a, XXIX; I. Bogdan, Originea datului la Români, Despre cnejii români; Câteva observaţiuni asupra îndatoririlor militare ale cnejilor şi lor moldoveni; Documentul Răxenilor din 1484 şi organtorea armatei moldovene, în Anal. Acad. Rom., Secţ. Ist., s. 2-a, XXIV, XXVI, p. 13-44, XXIX, XXX; Const. Giurescu, Studii de istorie socială, eşti, 1943; I. C. Filitti, Evoluţia claselor sociale în trecutul Principatelor române, Arhiva pentru ştiinţa şi ta stKială, V, 1924, p. 71 şi urm.; p. 337 şi urm.; VI, 1926, p. 318 şi urm., rezumate în Clase sociale în ui românesc, Bucureşti, 1925; Proprietatea solului în Principatele române, Bucureşti, 1935; Oase cătoare în Principatele române până la desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor. Bucureşti, 1940 (Schiţă a icrări care n-a mai apărut).

1 Sintetizate în cartea sa recentă Istoria artei militare a Românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, Română, Studii şi cercetări, LXXI V, 1947, în special p. 63 şi urm.

4 G. Fotino, Contribution A l'itude des origines de l'ancien droit coutumiei roumain, Paris, 1926; A.

Eseu. Pagini din istoria dreptului românesc, Bucureşti, p. 48-50,128-l33,253-263,290-310; Dinu on, Dominiul eminent în Voevixlalele Munteniei şi Moldovei, în Prinos N. Iorga, 1931; Cnejii (Chinejii) i, l. Bucureşti, 1938; Vlahii, clasă socială în voevodalele româneşti, Bucureşti, 40; Două studii de istoria ilui românesc, Bucureşti, 1942.

5 E. Pavlescu, Economia breslelor în Moldova, Bucureşti, 1939; P. P. Panaitescu, Comunele medievale icipatele române, în Interpretări româneşti, p. 161 şi urm. Capitole privitoare la oraşe se găsesc însă şi în le de istorie generală a Românilor, amintite mai sus. „. »,.

Conducătoare sau privilegiate şi cele lipsite de aceste avantaje, fenomen de istorie generală caracterizând „vechiul regim", în toate ţările cari l-au cunoscut sub o formă sau alta. În ce priveşte însă originea şi calificarea păturii privilegiate, se poate urmări la cei mai vechi autori o ezitare între principiul moşiei, al stăpânirii teritoriale, ca criteriu distinctiv al nobilimii în principatele române şi acel al slujbei, al funcţiunii la curte, ca factor hotărâtor pentru deosebirea de categorie socială1. La istoricii mai recenţi, s-a produs o altă opunere de vederi asupra evoluţiei înseşi a societăţii în Evul Mediu românesc. Unii au presupus la temelia alcătuirii ei o organizare egalitară de oameni liberi, recunoscând doar superioritatea necesară a domniei, care s-a transformat însă în decursul vremii, mai ales sub presiunea fiscală, dezlănţuită de supremaţia otomană din veacul al XVI-lea; un rost hotărâtor l-ar fi avut la sfârşitul acestui secol aşezământul sau „legătura" lui Mihai Viteazul, care ar fi instituit o serbie generalizată pe moşiile boiereşti2. Alţii, dimpotrivă, susţin că de la început, la noi ca pretutindeni în Veacul de Mijloc, au fost stăpâni de moşii şi oameni în dependenţă; că de fapt structura socială în vremurile vechi n-a cunoscut decât aceste două mari categorii, de proprietari de diferite domenii, mai mari sau mai mici şi de cultivatori legaţi de ei prin diferite obligaţiuni de iobăgie; că în sfârşit, tocmai după „legătura" lui Mihai Vodă au apărut în rândurile populaţiei rurale şi oameni liberi, fără pământ propriu şi lucrând în anumite condiţiuni, pe posesiunile altora3. Iată deci divergenţe categorice asupra unor chestiuni de cea mai mare importanţă, privind atât originele cât şi procesul însuşi de dezvoltare al claselor sociale în trecutul românesc; de o parte şi de alta, se pot înscrie nume de o reputaţie consacrată ale istoriografiei noastre.

De altă parte, îmi pare că la aceste controverse iniţiale s-a adăugat şi o prejudecată, ce poate părea stranie, dar care se lămureşte uşor prin împrejurările vremii în care a fost formulată: am putea-o defini prejudecata împotriva feudalismului. În tendinţa, explicabilă, deşi nu totdeauna deplin conştientă, de-a afla rădăcini cât mai vechi în trecutul nostru aşezărilor democratice ale Renaşterii naţionale şi de a întări principiul independenţei şi suveranităţii statelor noastre, până în veacurile cele mai depărtate, istoricii români aparţinând generaţiilor trecute au tăgăduit cu hotărâre orice amestec sau chiar orice influenţă a aşezămintelor feudale, ce cârmuiau ţările vecine dinspre Miazănoapte şi Apus, asupra instituţiilor din principate. Se respingea deopotrivă ideea unei suzeranităţi a regilor Ungariei şi Poloniei, recunoscută de voievozii moldoveni sau munteni, actele de omagiu înregistrate de cronici şi documente socotindu-se pur formale, pentru realizarea unui scop politic, sau mărginite la vreun teritoriu de margine, ca feudă locală – cât şi pătrunderea în rosturile noastre lăuntrice, ale relaţiilor de ordin feudal. „Domnii munteni şi moldoveni n-au admis niciodată în faptele lor pretenţiile de suzeranitate venite din cele două ţări vecine" scria încă acum două decenii regretatul Ilie Minea4. Nicolae Iorga nu admitea el însuşi, la un moment dat, din partea regelui vecin, decât „infeodarea prin cesiunea de

1 Cf. C. Giurescu, Despre boieri, în Studii de istorie socială, p. 231 şi urm. Cf. Cantemir, Descripţie

Moldaviae, p. 114 şi urm.

2 în general, v. N. Iorga în lucrările amintite mai sus. Cf. I. Filitti, Proprietatea solului, p. 177 şi urm.

3 Era părerea Iui Constantin Giurescu. V. Studii de istorie socială, p. 69.

— A.

*I. Minea, Jnforwafii romaneşti ale cronicii lui IanDIugosz, Iaşi, 1926, p! 3.» „ '.

Ii aparţinând Coroanei sale sub condiţia, neapărată, a omagiului"1. Era ca un fel de iţă, grija de a feri istoria noastră mai veche de pata unei legături, umilitoare în ochii moderne – desigur mai puţin însă, într-o vreme în care regele Angliei era vasalul i Franţei, sau Marele Maestru al Ordinului Teutonic acel al regelui polon. A trebuit rcetarea mai nouă, pe temeiul unei reexaminări mai strânse a materialului îentar, ce a fost de atunci mai bine şi mai complect adunat, să revie la o părere mai ită cu realităţile politice medievale2.

^u mai puţin hotărâtă era respingerea influenţei feudale în regimul de proprietate al patelor: „din punctul de vedere al originii şi organizării ei, proprietatea pământului: utul românesc n-a fost proprietate feudală după modelul apusean [.] Proprietatea iţului în trecutul românesc, apare astfel ca alodială. Proprietarul nu datoreşte prestaţii iui. Proprietatea este întreagă în mâinile lui; nu există distincţia între domeniu direct neniu util [.] Nu este cuprinsă, cu alte cuvinte, într-o ierarhie, ca proprietăţile e. Din punct de vedere al jurisdicţiei, proprietarul atârnă de-a dreptul de rege, la noi mn, ca suveran, nu ca suzeran". În aceşti termeni categorici îşi formula punctul de; Ion C. Filitti3. „Se ştie că la noi n-a existat o proprietate nobiliară deosebită de cea id. De întinderea ori provenienţa moşiei n-au fost legate niciodată privilegii. Am n singur fel de proprietate ori care ar fi fost stăpânul ei. Petecul moşneanului se afla eaşi situaţie ca şi domeniul dregătorului. Drepturile lor de stăpânire, ca şi sarcinele, a fel" scria acum treizeci de ani unul din cei mai buni cunoscători ai problemei, antin Giurescu4. Şi în această privinţă, lucrările mai nouă au însemnat o reacţiune; câţiva ani, Dl. Boldur a consacrat un capitol al unei cărţi despre istoria mai veche a iilor din Răsărit, regimului feudal, caracterizat şi în trecutul nostru prin donaţiuni, taţi, patronat, dominiu eminent al voievodului5. Asupra acestei laturi Dl. Dinu Arion; ritul de a fi adus mai demult interesante precizări6. În acelaşi fel au privit problema, mele lor lucrări, generalul Rosetti şi Dl. P. P. Panaitescu7. Trebuiesc menţionate cu bire cercetările temeinice ale D-nei Valeria Costăchel, inspirate de metoda arată, aplicată istoriei instituţiilor de profesorul Alexandre Eck. O analiză atentă a ilelor folosite, atât în documentele Ţării Româneşti cât şi ale Moldovei, la sfârşitul lui al XlV-lea şi în întâia jumătate a celui următor şi apropieri de acele asemănătoare i le aflăm în textele contimporane din Serbia, Lituania şi Rusia, au dus la concluzia nţei „beneficiului" în înţeles specific medieval, în toate aceste ţări din Răsăritul şi

1 N. Iorga, Originea şi sensul direcţiilor politice în trecutu^ţărilor noastre, Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ.

— A, XXXVIII, 1916, p. 930.

2 Pentru Moldova, v. C. Racoviţa, începuturile suzeranităţii polone asupra Moldovei, Rev. Istorică iă, X, 1940.

3 C. Filitti, Evoluţia claselor sociale în trecutul principatelor române, Arhiva p. ştiinţa şi reforma socială,

4 Despre boieri, în Studii de ist. socială, p. 252.

^Contribuţii la studiul istoriei Românilor,}, p. 167 şi urm. '

6 Dominiul eminent în Voevodatele Munteniei şi Moldovei, în Prinos N. Iorga.

7 Cf. Gen. R. Rosetti, Ist. artei militare a Românilor, p. 75-76 şi P. P. Panaitescu, Interpretări romaneşti, iurm.

Sud-Estul Europei1. Sub diferite denumiri din actele slavone – pronoia, stignul şes sluzbu, vysluzenie, vysluga, sluznja – este vorba de o proprietate funciară convenţională, legată de îndeplinirea anumitor obligaţiuni, în general de ordin militar. Şi aci apare de altfel o deosebire între micile loturi, hărăzite unor ostaşi la graniţă, care corespund pământurilor „stratiotice" din organizarea mai veche a Imperiului Bizantin şi domeniile mai întinse, prevăzute cu felurite înzestrări şi monopoluri – acel al morii de pildă2 – de un aspect mai caracteristic feudal şi feudal apusean. În Moldova, unde termenul vysluzenie arată influenţa nemijlocită a celui lituanian de vysluga, „se pot desprinde următoarele caractere ale proprietăţii de danie: prestarea serviciului personal, dreptul de moştenire, acordarea privilegiului imunităţilor"3. Considerând fenomenul în întreaga sa răspândire, D-na Costăchel ajunge la concluzia unui fond comun de nevoi economice şi sociale asemănătoare, în toată această regiune geografică şi desigur, la o influenţă a regimului de proprietate pe care îl regăsim şi în Imperiul Bizantin, de unde s-a întins pronoia în ţările slave de Miazăzi. Dar totdeodată „nu se poate nega pătrunderea unor idei din Apus, datorită legăturilor cu popoarele vecine, care se aflau sub înrâurirea formelor de viaţă apusene. De asemenea nu se poate nesocoti o interpenetraţie a formelor sociale la popoarele cari au conlocuit în decursul secolelor. Formele bizantine au pătruns în Balcani şi prin mijlocirea sârbo-bulgară s-au întins în Ţara Românească; Moldova cu un fond comun de idei bizantine întră într-un alt bloc de concepţii, apropiindu-se de Lituania, Ungaria şi Polonia"4. În această perspectivă nouă se lămuresc multe alte împrejurări: chestiunea credinţei şi a „hicleniei" care este sancţiunea vasalului necredincios; formula atât de discutată din vechile noastre hrisoave: „preadalica să nu fie", ce apare ca o aplicare firească a renunţării la dreptul de „retract seniorial" în favoarea moştenitorilor beneficiarului feudei, după cum „darea calului" către Domn nu e altceva decât o recunoaştere a dominiului său eminent, în cazul unui transfer al unei asemenea proprietăţi5. Formarea însăşi a beneficiului în Moldova s-a putut preciza cronologic, ea fiind în plină desfăşurare sub primii voievozi şi atingându-si deplina dezvoltare în timpul lungii stăpâniri a lui Alexandru cel Bun. Sub urmaşii acestuia şi sub Ştefan cel Mare, proprietăţile de danie convenţională apar în posesiunea unor generaţii, ce le stăpânesc de fapt prin moştenire6. Nu e locul de a intra acum în mai multe amănunte, pe cari le expune lucrarea aceleiaşi autoare, despre sistemul de imunităţi ecleziastice şi laice, în ţările noastre7. Unele concluzii se despund însă chiar în stadiul actual al cercetării:

1 „Beneficiul" în Sud-Estul Europei, Revista Istorică, XXX (1944), p. 61 şi urm.

2 V. Costăchel, Le monopole du moulin en Moldavie aux XVe et XVIe siecles, Rev. Hist. Du Sud-Est europeen, XXII (1945), p. 171 şi urm.

3 „Beneficiul", Rev. Istorică, XXX, p. 77. '

4 Ibid., p. 85.

5 V. Costăchel, Dreptul feudal şi preadalica, Rev. Istorică, XXXI (1945), p. 113 şi urm.: '

6 V. Costăchel, La formation du beneTice en Moldavie, Rev. Hist. Du Sud-Est europien, XXIII (1946), p. 118 şi urm.

7 Les immunites dans Ies Principautes roumaines aux XIVe et XVe siecles. Bibi. Hist. Du Sud-Est europe'en, 4. Fn legătură cu aceleaşi chestiuni, v. şi A. Cazacu, Patronatul şi Domnia, Rev. Istorică, XXXI, p. 99 şi urm.

Îoiuuuca ue a menţine pciuru umpunie mai vccni, aurmarea iniransigenia a irmităţii" în principatele române; necesitatea de a admite o pătrundere a concepţiei e, în forme deosebite şi cu un grad variabil de intensitate, în regimul social al acestor evoia de a privi stratificarea socială pe care ne-o arată izvoarele vremii, în lumina r constatări.

2eea ce trebuie însă subliniat aci, pentru o mai bună înţelegere a chestiunii care ne îpă în principal, este că noţiunile de „feudal" şi „feudalitate" au la noi în această dă, un înţeles totdeodată mai larg şi mai adânc, decât ni-l înfăţişează regimul îial din Răsăritul bizantin, sau formele de stăpânire neajunse la deplina lor evoluţie, m le întâlnim în Rusia la sfârşitul Evului Mediu1. Împrejurările pe cari le-am amintit ÎSC întregite cu alte date, cari contribuie să precizeze pătrunderea acestor influenţe ginea însăşi a vieţii, ce rezultă în urma atingerilor stabilite de ele. Nu trebuie să m din vedere revelaţia unei societăţi, trăind viaţa internaţională a feudalităţii ie, pe care ne-a adus-o descoperirea mormintelor domneşti din a doua jumătate a lui al XlV-lea, de la Curtea de Argeş2. Nu putem nesocoti obiceiuri, nu numai e dar cavalereşti, ca acele ale „turnirelor" la cari au luat parte nobili români3, sau izonului, nu numai în ce priveşte stemele tradiţionale ale celor două ţări, podoabă mier" în terminologia heraldică a vremii4, dar chiar ca emblemă personală a xlului5, fie ea doar o imitare sau o adaptare a armelor suzerane ale Ungariei6. Dar această din urmă lăture aduce în discuţie un element ce iarăşi nu poate fi lăsat la î, când e vorba de a defini originele unei instituţii şi sensul dezvoltării ei. În ţările; ca pretutindeni de altfel unde state mici se găsesc alăturate unor puternice stăpâniri perii, în înţelesul vechiu şi mai nou al cuvântului, se adaugă la evoluţia firească ce o lină împrejurările interne, economice, sociale sau politice, nevoia de a se adapta unui l curent, care domină la un moment dat organizarea vieţii de stat în cuprinsul unei luteri, sau în sfere mai largi ale politicii internaţionale. Unele aspecte exterioare esc, în acest caz, transformări mai profunde şi triumful unor concepţii, cari aduc cu atmosfera lor caracteristică. Caftanul şi işlicul au însemnat din punct de vedere entar, apogeul influenţei turceşti şi a anexelor ei greceşti şi levantine; „bonjurismul" ele zise „nemţeşti", contactul cu civilizaţia occidentală, în era parlamentarismului şi ocraţiei. Nu se poate tăgădui, într-o epocă şi în cealaltă, înrâurirea instituţiilor şi I de adaptare al organizării româneşti la modelul ce îşi impunea precumpănirea. Astfel oglindiri succesive ale absolutismului fiscal de la Constantinopol, ale tuţionalismului democratic de tip occidental, sau, mai aproape de noi, ale irismului contimporan, în aşezămintele ce le arată influenţa în România. De ce să nu

V. Costăchel, Beneficiul, ibid., p. 83.

V. acum G. I. Brătianu, Les rois de Hongrie et Ies Principautes roumaines au XIVe siecle, Acad. ne, Bulletin de la sect. Hist., XXVIII (1947), p. 102 şi urm. cu bibliografia studiilor mele anterioare. P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 134. Ştirea e luată din cronica lui Dlugosz, ia anul 1412. G. I. Brătianu, Originele stemelor Moldovei şi Ţării Româneşti, Rev. Ist. Română, I (1931), p. 50 şi 13 şi urm.

Cf. E. Condurachi, Blazonul lui Ştelan cel Mare, Hrisovul, V (1945), p. 146 şi urm. Cf. G. I. Brătianu, Armele ungureşti în scutul Basarabilor, Rev. Istorică, VII (1921), p. 120 şi urm.

Vai. Iw mui ucpariaui a aiiuuuiui şi a iiciaiuicci uicuicvaic, caii şi-au impus pecetea clasei privilegiate în manifestările vieţii ei zilnice şi unei potriviri a instituţiilor la concepţia feudală din care izvorau? Aceasta cu atât mai mult, cu cât unele aspecte ale feudalităţii de origine apuseană se suprapuneau întocmai unor alcătuiri mai vechi, băştinaşe, aşa cum feuda cuceritorului latin din Morea îşi însuşea obiceiurile „pronoiei" bizantine, sau chiar în Siria şi în Ţara Sfântă, cruciaţii nu găseau sistemul lor de exploatare şi cârmuire prea deosebit de împrejurările locale1. Numai înlăturând orice prejudecăţi şi ţinând seamă de noua interpretare ce se poate da textelor cunoscute, privite dintr-un alt punct de vedere, se poate ajunge la o evaluare mai exactă a termenilor, cari definesc în trecutul nostru clase şi categorii sociale.

3. CLASELE SOCIALE ÎN EVUL MEDIU ROMÎNESC

Ele ne apar într-adevăr bine deosebite în cele mai vechi documente ce le amintesc. Nu ne referim aci la cele anterioare întemeierii statelor, din cari rezultă doar existenţa unei categorii privilegiate: majores terrae în opunere cu rustici, în diploma regelui Bela dl IV-lea pentru Ioaniţi din 1247, sau potentes illarum partium într-un document pontifical din 1352, privitor la posesiunile episcopiei de Milcov2; asemenea indicaţii sunt prea sumare.

Dar într-o epocă mai târzie, când „ţara e aşezată" şi organizarea ei politică şi administrativă mai evoluată şi mai complexă, informaţia devine la rândul ei mai variată şi mai lămuritoare. În Ţara Românească, un hrisov fără dată al lui Mircea cel Bătrân pentru mănăstirea Cozia – probabil între 1408 şi 1418 – opreşte sub mare urgie orice revendicare de danie din partea oricui „fie boier, fie sluga domniei mele, fie cneaz, fie alt om numit sărac"3. Avem aci patru categorii, cari s-ar putea echivala în termeni moderni, cu marii proprietari, sfetnici domneşti; dregători de categorie inferioară sau mai degrabă oameni investiţi cu o proprietate „dobândită cu slujbă"; cnejii, sau micii proprietari liberi; şi în sfârşit „săracii" sau oamenii în dependinţă, probabil aceiaşi cari se vor numi mai târziu vecini în actele slavone ale Munteniei şi rumâni în acele româneşti.

În a doua jumătate a secolului, aceeaşi ordine se repetă, suprimându-se însă „slugile" ale căror beneficii se vor fi confundat acum cu celelalte proprietăţi moştenite sau ocine, fie ale boierilor sau ale cnejilor. Astfel Radu cel Frumos, la 1470, într-o poruncă pentru călugării de la Tismana, orânduieşte „ca nimeni să nu cuteze să-i prigonească la acei munţi, nici boier, nici cneaz, nici siromah"4. În manifestul său de la 1481 către judeţele de margine ale Ţării Româneşti, pentru susţinerea unui pretendent la domnie, Ştefan cel Mare scrie „tuturor boierilor şi mari şi mici şi tuturor judecilor şi lUturor judecătorilor şi tuturor siromahilor" din ţinuturile Râmnicului, Buzăului şi Brăilei5.1 se răspunde din partea

1 Claude Cahen, La Syrie du Nord î l'e'poque des croisades, Paris, 1940, p. 193-l94.

2 Cf. Hurmuzaki, Doc. 1,1, no CXCIII, p. 250-52 şi Lukinich, Doc. Valachorum, no 9, p. 20-22;

Hurmuzaki, ibid., no CCCCXCVI, p. 622-23.

3 P. P. Panaitescu, Doc. Ţării Româneşti, no 27, p. 97.

4/ta/., no 114, p. 273. « 5I. Bogdan, Doc. /u/Şte/ance/Mare, II, nocLXII, p.30l-303.

; scu, sunt aci slujbaşii domneşti, iar cnezii oameni liberi, adică proprietarii în genere, ii, cari corespund săracilor din scrisoarea lui Ştefan, sunt, cum a arătat Ioan Bogdan, [nii adică ţăranii ne-liberi"2. Sunt desigur argumente în favoarea echivalării; nilor: săraci-siromahi (muncitori cu palmele) – vlahi, drept ultima categorie lă3, denumită uneori şi posluşnici sau mişei (în Moldova), deşi unii socotesc că iii" ar reprezintă aci pe cultivatorii liberi4. Faptul că un manifest domnesc îi cuprinde umerarea categoriilor sociale, n-ar trebui interpretat însă neapărat în sensul libertăţii) amenii în dependenţă nu erau scutiţi de serviciul de război, de „oaste" la acea vreme, cum rezultă din excepţiile ce le comportă hrisoavele de scutire5. Ca atari, puteau fi deraţi printre acei cărora li se putea aduce la cunoştinţă o schimbare de domnie, iie să ne amintim mereu că în aceste vremuri, cu o economie puţin dezvoltată şi ii puţine pentru întreţinerea aparatului de stat, îndatoririle de dijmă şi de clacă ce le 1 erau reduse şi relativ uşoare. Era încă pământ disponibil, mai mult decât braţe de

Această împrejurare se face cu deosebire simţită în Moldova, a cărei parte de Răsărit, i largă măsură „pustie", este până la sfârşitul veacului al XV-lea un teren indicat u colonizări şi întemeieri de sate. Aci aflăm o mai accentuată diferenţiere a oriilor privilegiate, deoarece în structura de tip feudal a acestei ţări ele îşi precizează reme rosturile militare şi chiar politice. Apare astfel pe lângă „boierii mari şi mici", neroasă categorie ostăşească de „viteji" sau „curteni", investiţi pentru slujbă cu ntul necesar întreţinerii lor şi al căror efectiv alcătuieşte, în războaiele voievodului,

1 sau „oastea cea mică" alcătuită din „cete" de călăreţi înarmaţi6. Am văzut că un act lagiu al lui Ilie Vodă din 1436 către regele polon înşiră „cavalerii (cu cuvântul de ie germană ritermî), boieri şi nobili din cetăţi, oraşe, cu ţinuturile supuse şi din fiecare sau rang de oameni supuşi nouă"7. Mai târziu, se vor desface dintre curteni călăraşii,

: ătuiesc o treaptă oarecum inferioară, deşi ţinând încă de categoriile deosebite prin egii8. E interesant de observat că oraşele îşi au locul în această ierarhie.

— Menţiune

— Ceea ce confirmă însemnătatea negoţului şi a târgurilor pentru începuturile ţării ovei. Locul „cnejilor" din Ţara Românească îl împlinesc, când nu se foloseşte chiar >i termen, denumirile de jude sau de vatamarP. Cum s-a stabilit în urma unor lungi ige discuţii, cuvintele jude sau judec (acesta din urmă folosit în Muntenia) nu sunt în iră directă, cum se credea, cu drepturi sau atribuţiuni judiciare, ci cu rosturile unei

11. Bogdan, Doc. Privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul, no CCXXIX, p. 282-83. <?

2 C. Giurescu, Despre rumâni, în Studii de istorie socială, p. 138.

3 V. şi C. C. Giurescu, Ist. Românilor, II, p. 474.

4 D. Arion, Vlahii, clasă socială, p. 15.

5 Cf. Gen. Rosetti, Ist. artei militare a Românilor, p. 76-77.

6 Cf. Bogdan, Documentul Răzenilor din 1484 şi organizarea armatei moldovene, Anal. Acad. Rom., îecţ. Ist., s. 2-a, XXX, p. 362 şi urm. J$

7 M. Costăchescu, Doc. Moldoveneşti, II, no 201, p. 698.

8 Gen. R. Rosetti, Ist. artei militare a Românilor.

91. C. Filitti, Proprietatea solului, p, 67.

Piupnciau uucic. <^ci inuii ia ooaişia anuua a cuvaiiiuiui, s-ai în latinul judex, dar care şi atunci se întregea cu un înţeles administrativ. Oamenii în dependenţă, susedi în terminologia slavonă, îşi vor găsi echivalentul românesc în Moldova, în denumirea „vecin/"2. Dar nici cuvântul „sărac" nu lipseşte: îl găsim într-un document mai recent ca dată, dar de un netăgăduit interes şi de o preciziune care se întâlneşte rar în vechile noastre izvoare: „catastihul de cisle" sau lista capetelor de bir întocmită de Petru Şchiopul, la plecarea sa din Moldova în 15913. Împărţită pe ţinuturi, însemnarea scrisă de domnitorul însuşi, cu greşelile lui caracteristice de scriere şi de pronunţare, cuprinde o statistică a diferitelor categorii de birnici, din care, cu o vădită aproximaţie, s-ar putea trage şi concluzii demografice, în genul acelora cari au oferit o bază cercetărilor istoricilor francezi sau englezi, pentru o epocă mai veche. Deşi la această dată, procesul de transformare iniţiat de fiscalitatea excesivă a Porţii este în plină desfăşurare, regăsim totuşi în enumerarea categoriilor oglindirea unei structuri sociale mai vechi, surprinzând chiar momentul în care e supusă prefacerii.

În enumerarea ce se face pentru fiecare din cele 22 de ţinuturi de atunci ale Moldovei, se au în vedere, în „ortografia" lui Petru Şchiopul, „tirani de la ţinuturi şi curtiani şi vătaji şi neamişi şi popi". În realitate diferenţierea e mai accentuată: la Soroca, Hotin, Vaslui, Covurlui, Bârlad, Dorohoi, Tigheciu, Suceava, Lăpuşna, Cernăuţi, Roman şi Bacău se amintesc deosebit „săracii", mai puţini la număr decât „ţăranii" sau „oamenii". La Fălciu, Tecuci, Tutova, „oamenii săraci" se socotesc la un loc, după cum la Cârligătura se înscriu „oameni de toţi". Socoteala finală, cu data de 20 februarie 1591, adună 36 543 „oameni", confundând în mod vădit ambele categorii; este evident că suntem aci în etapa unui proces de contopire, care tinde să asimileze „săracii", oameni în dependinţă după obiceiul vechiu, cu o pătură ţărănească mai numeroasă, ce fusese până atunci deosebită de ei. La ţinutul Hârlăului sunt înscrişi 240 de „săraci fără ocoale", pe când „ocoâul Botoşani" e amintit deosebit. Se cunoaşte situaţia „ocoalelor" atârnând de oraşe şi târguri, despărţite de restul ţinutului4. Menţiunea „istov" ce însoţeşte categoria ţăranilor şi o înlocuieşte chiar în unele cazuri, arată probabil situaţia lor fiscală, în sensul exigibilităţii birului; aşa cel puţin e folosit cuvântul de cronicari: „multă strânsoare făcea pentru rămăşiţa banilor birului să istovească boierii, scrie Neculce despre Duca Vodă, cam un secol şi jumătate mai târziu şi nu-puteau istovi că banii nu erau nicăieri"5. Nu ştim ce înseamnă termenul „predupânse", pe care îl întâlnim în catalogul din 1591 la Bârlad şi Covurlui; în felul stricat de a vorbi şi a scrie a voievodului mazilit, cine ştie ce deformare acopere. Situaţia „popilor" e limpede. Despre „vătaşi", Nicolae Iorga care a publicat acest

1 Contra părerii lui R. Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpânii,? 146 şi urm., v. C. Giurescu în Studii de Ist. Socială, p. 322 şi urm. Şi I. C. Filitti, op. Cit., p. 69 şi urm. 21. C. Filiţti, /6i</., p. 132.

3 Hurmuzaki, Doc. XI, no CCCCLII, p. 219. Textul a fost relativ puţin comentat în lucrările de istorie socială amintite mai sus.

4 Cf. P. P. Panaitescu, Comunele medievale, în Interpretări româneşti, p. 164 şi urm.

5 Let., II, p. 217. Cf. şi cronica lui Radu Greceanu: „Tătarii venise şi la primejdie şi de istov prăpădire ţara ajunsese"; N. Cartojan, Ist. Literaturii Române Vechi, p. 252.

Aic» u>. Uuuai, uu& i*u uivţ/uuo ui nu pui ii; >icg<uii JUUCICIOI, „cari erau numai L< lai degrabă „vătămanii, căpeteniile administrative şi militare ale satelor"1. În ce este însă cele două categorii superioare „curteni" şi „nemişi", cari totalizează respectiv, 8 şi 3 020 de cisle2, părerile se deosebesc. Iorga socotea pe nemeşi drept „neamuri", ri de la ţară, fără funcţii, categorie care va fi numită mai târziu mazilii sau răzăşii, ind probabil un bir direct mai mic, dar îndatoriţi a sluji pe Domn ca ostaşi; erau 3 000; vremea lui Brzeski. Cât priveşte pe curteni, el îi credea „boieri de la Curte, slujbaşii,; nii, nu în sensul cel mai înalt al cuvântului, căci n-ar fi fost atâţia, ci în sens general"3, cum îi pomeneşte Cronica moldo-polonă. Filitti e însă dimpotrivă de părere că neşi" are înţeles contrar, de boieri-dregători fie în funcţie, fie mazili, iar curtenii sunt irietari fără dregătorie, dar cu îndatorire ostăşească. „Cred, adaugă el, că înţelesul exact cel ce am admis, atât pentru că se arată 5 000 curteni faţă de numai 3 000 nemeşi, cât n cauza definiţiei ce Cantemir dă curtenilor"4. O descriere italienească a Moldovei icelaşi timp, deosebeşte pe „nobili" adică dregători şi pe „feudatari" adică proprietari; inii şi alţii vin la oaste călări"5. Este foarte interesantă această din urmă distincţiune; alitate şi unii şi alţii sunt proprietari, dar cu regimuri deosebite de proprietate, cei din ua categorie fiind condiţionaţi de îndatoririle lor de „slujbă", ceea ce lămureşte imirea lor de „feudatari", prin ea însăşi caracteristică6.

În Muntenia, transformarea a fost grăbită de „legătura lui Mihai Viteazul", ucţiunilc de la 1600, către solii trimişi la împărat, rezervă dreptul domnului de a milui ricine „au neameş, au boiar, au sărac"7. Primele două categorii corespund „nemeşilor" urtenilor" moldoveni, ultima confundă într-o singură denumire populaţia ţărănească.

În lista lui Petru Şchiopul de la sfârşitul veacului al XVI-lea, se poate vedea deci în L evoluţie fenomenul de cristalizare, pe care îl determină şi în ordinea socială condiţiile ice, create de hegemonia turcească, în urma prăbuşirii Ungariei şi a întinderii inirii otomane pe toate ţărmurile Mării Negre. Principatele române, învăluite din toate le, sunt supuse unei stoarceri fiscale crescânde care, în virtutea principiului de laritate şi răspundere colectivă, atunci în vigoare pentru plata birului, a provocat o ipare de categorii sociale şi o nouă definire a diviziunii şi a rosturilor lor. Din ogul amintit se poate vedea că nimeni nu e scutit de dări; ele sunt însă diferite, după ea" fiecăruia pe treapta respectivă pe care se găseşte aşezat. Dacă în deosebirile de din vremurile mai vechi, precumpăneau rosturi militare şi feudale, acum noile

1 fn nota ce însoţeşte documentul, Hurmuzaki, Doc. XI, p. 220.

2 Reamintim după Filitti, Evoluţia claselor sociale, Arhiva p. ştiinţa şi ref. Socială, V, p. 341 —42, definiţia „în trecutul romanesc, repartiţia impozitelor personale se numia cislă. Suma de care Statul avea nevoie se iza între judeţe; judeţele o repartizau între plăşi, plăşile între sate, iar satele între locuitori [.] O unitate i, liude, cuprindea o singură gospodărie, sau mai multe".

3 Aceeaşi notă, ibid.

AC. FivMi, ibid., p.349şin.5. Ct. DescriplioMoldaviae, p.lU. '

5 Filitti, Din arhivele Vaticanului, II, p. 45-46. *

6 V. mai sus.

7 N. Iorga, Doc. Româneşti dela Petru Şchiopul şi Mihai Viteazul, Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist, XX, p. 48-50. A împrejurări decurg din motivul tiscal, care stăpâneşte aproape exclusiv toată administra ţării şi întreaga viaţă de stat.

4. CLASELE SOCIALE ÎN VEACUL AL XVII-LEA în două direcţii mai ales, se pot urmări modificarea raporturilor sociale şi regruparea categoriilor ce decurge din ea. E cunoscut, din lucrările cari l-au descris în amănunţime, cu numeroase dovezi extrase dintr-un bogat material documentar, procesul de trecere la „rumânie" sau „vecinie" a unui mare număr de proprietari liberi, din neputinţa de-a plăti birul din ce în ce mai greu, din dorinţa de-a afla ocrotirea unui „patron" mai puternic care răspundea de îndatoririle Fiscale. Trebuie însă accentuat că această tendinţă este generală şi nu caracterizează numai domniile, închinate supremaţiei turceşti şi cumpărând prin sporirea haraciului, hatârul ei, ci şi acele ce au însemnat o împotrivire sau o încercare de-a menţine o relativă independenţă. Vânzările sau trecerile în„rumânie" au fost foarte dese în Ţara Românească, sub Minai Viteazul ca şi sub Matei Basarab1; ele vădesc în acest caz, de o parte nevoile financiare ale unui domn aflat mereu în pregătire de război, cu marea cheltuială ce o cerea alcătuirea şi menţinerea unor armate de lefegii; de alta, dorinţele boierimii care sprijinea politica domnului, de a-si consolida puterea şi influenţa, nu numai prin slujbe şi dregătorii trecătoare, dar şi prin întinderea proprietăţii ei teritoriale. „Aşezământul" sau „legătura" lui Mihai Vodă, sau acel al lui Miron Barnovschi din Moldova de la 1628, despre care va trebui să ne ocupăm mai mult, dar din alt punct de vedere, trebuiesc înţelese ca măsuri de stabilizare fiscală, statornicind pe oamenii în dependenţă fugiţi în faţa unei năvăliri, sau a trecerii unor mari armate turceşti, Ia locul unde ajunsese fiecare, cu „cisla" sau partea sa de bir respectivă; se oprea şirul nesfârşit de procese şi revendicări, ce trebuia în mod fatal să rezulte din dreptul de urmărire, ce-l aveau stăpânii de moşii, de pe pământul cărora dispăruseră fugarii. Ca şi măsurile asemănătoare ale ţarilor ruşi contimporani, aceste dispoziţiuni nu întemeiază un regim nou şi nu determină un proces de transformare socială: ele trag doar consecinţele inevitabile ale unei situaţii anterioare şi îi legalizează rezultatele2. Dacă am amintit aci o chestiune ce apare deplin lămurită – cu toate divergenţele cari s-au mai ivit în interpretarea unora3, este mai ales pentru motivul că se leagă încă de ea o controversă însemnată în materie de istorie socială. Este vorba să se stabilească dacă înainte de aceste aşezăminte sau măsuri legislative, cu dată certă, a existat în afară de micii proprietari, „rumâniţi" sau nu şi o categorie de cultivatori liberi, fără pământ propriu, îndatoriţi numai la obligaţiuni de dijmă pe pământul pe care se aflau stabiliţi, sau dacă, printr-o paradoxală înlănţuire de cauză şi de efect, aceştia din urmă n-au apărut decât în veacul al XVII-lea şi al XVIII-lea, deci în urma „legăturilor" mai sus-menţionate; ambele păreri îşi au susţinătorii. Examinând ipoteza existenţei unei asemenea clase de cultivatori liberi fără moşie, în vremurile mai

1 C. C. Giurescu, Ist. Românilor, III, p. 720-721.

1 Cf. G. I. Brătianu, Servage de la glebe et nigime fiscal, în Etudes by/antines d'hist. Îconomique et sociale, p. 243 şi urm.

3 V. I. C. Rlitti, Proprietatea solului, p. 177-l78.

, UI. V-. Vjiuicaeu cuil^lcud K^tx „ucuuic aa uuati voiii va uuvuijiciucie L<ut» -au iiuua rijinul acestei concepţii nu sunt concludente; din niciunul nu rezultă limpede; nţa unei categorii de cultivatori liberi în Principate în veacurile XIV-XVI. O soluţie itivă nu se va putea da decât după ce se va cerceta, măcar în parte, materialul tnentar inedit care ne-a fost restituit în ultimul timp de ruşi"1. E poate şi aci o chestiune de proporţie, după cum a fost, veacuri mai de vreme, între proprietate rurală şi oamenii în dependenţă de pe marile domenii, în Imperiul itin. În orice caz, catastiful moldovenesc de la 1591 desparte încă pe „săraci" de ii", pe cari îi arată în număr mult mai mare2, deşi tendinţa de-a confunda aceste două orii nu îngăduie o statistică mai precisă. Erau toţi aceşti „ţărani" cari nu erau neapărat ci" şi proprietari, sau mai erau printre ei şi cnltivatorii liberi, presupuşi de alţi tători? Problema rămâne deschisă3.

Ceea ce ne interesează aci mai de-aproape nu sunt însă clasele sociale populare, ci oriile privilegiate, în măsură de a constitui Stări politice. Catalogul lui Petru Şchiopul; izvoare contimporane, menţin pentru Moldova diviziunea în „nemeşi" sau boieri şi îni", zişi altădată viteji. Este o împărţire în două trepte a nobilimii, care corespunde mai puţin acelei din Ungaria (magnaţii şi nobilimea din comitate) decât acelei din îia, unde se afirmă din veacul al XV-lea, dar mai ales în cel următor, constituirea în iri deosebite a magnaţilor şi a „şleahtei". Se pot căuta paralelisme şi în Bohemia, în; birea, după modelul german, dintre seniori şi cavaleri4. Ridicarea în rândurile oriei a doua a oamenilor din clase inferioare „cari făceau vitejii la oşti", adeverită itefan cel Mare5, dă un temei puternic acestei comparaţii. Este structura pe care ea supremaţiei turceşti a moştenit-o, din epoca ce o putem denumi feudală. Şi în Ţara Românească se poate constata diviziunea nobilimii în două trepte icte. „Curtenilor" din Moldova le corespund aci „roşii" cari îndeplinesc aceleaşi

— „curtea, ce se zice la dânşii roşii", scrie Miron Costin6. Denumirea se referă fără ală la îmbrăcămintea lor, care făcea o frumoasă impresie străinilor: pulchenimus num exercitus7. Diviziunea între boieri şi roşii reproduce de altfel pe acea din actele ale domniilor mai vechi, cari deosebeau şi aci, după modelul apusean, pe barones de ÎS8. Asupra rolului politic al roşilor munteni, în întâile decenii ale veacului al XVII-a fi locul să stăruim ceva mai mult. Presiunea fiscală ce caracterizează perioada 'CC. Giurescu, op. Cit., II, p. 478.

2 Spre ex.: Ţinutul Soroca, 1 714 tirani de istov, 204 săraci; ţinutul Hotin, 1 916 tirani istov, 232 săraci;

Vaslui, 1 075 istov, 177 săraci; ţinutul Chigheaciul 2 260fctov, 220 săraci; ţinutul Dorohoi, 1 306 istov, raci etc. Cf. Hurmuzaki. Doc. XI. P. 219.

3 Filitti, Clasele sociale în trecutul românesc, p. 16, crede că „siracii" erau colonii de pe moşiile domneşti legustori şi meseriaşi rudimentari".

4 Cf. G. I. Brătianu, Adunările de Stări în ţările Europei Centrale, III, ibid., p. 220.

5 I. Bogdan, Documentul Răzenilor, ibid., p. 365 şi urm. *

6Łef.2, I, p.335.

7 Raport din 1599: Hurmuzaki, Doc. III, 1, p. 431.

8 Privilegiul lui Mircea cel Bătrân pentru braşoveni, 1413; I. Bogdan, Doc. Privitoare la relaţiile năneşti cu Braşovul, p. 37. Cf. Filitti, Evoluţia claselor sociale, ibid., p. 350.

Moderna, în istona ţarilor noastre, şi-a exercitat insa înrâurirea apăsătoare asupra acestei alcătuiri tradiţionale de categorii sociale. Documente din veacul al XVII-lea arată pe „boiarii roşii de judeţ" chemaţi să hotărască despre acei cari au fugit părăsindu-si „moşiile şi birul"1. În Moldova, soarta curtenilor nu pare a fi fost mai favorabilă. La domnia lui Barnovschi Vodă (1626-l629), Miron Costin înseamnă în cronica sa că „făcuse mare volnicie întâi curţii, să dea la bir numai o dată pe an; şi oarecine din curteni, de nevoie, are hi răsărit den ocinele sale la sat boeresc la sat domnesc, pre toţi i-au adus la breslele sale şi la locurile sale"2. Era deci şi în Moldova acelaşi fenomen de fugă în faţa unei constrângeri fiscale prea mari. Se ştie de altfel, încă din experienţa depărtată a ultimelor veacuri ale Imperiului Roman, că apăsarea fiscului distruge în special păturile mijlocii, ai căror membri sau trec într-o categorie superioară, prin slujbă şi îmbogăţire, sau se confundă în rândurile claselor de jos, nemaiavând putinţa de a-si susţine nivelul de viaţă şi de a împlini îndatoriri prea grele. Acelaşi proces se dezvoltă în veacurile XVI-XVIII în principatele române. Urmările le resimt comunităţile tradiţionale de familii ale proprietăţii săteşti, trăgându-se din „moşi" şi „bătrâni" comuni. Asupra lor, dezechilibrul economic, determinat de presiunea fiscului şi de nevoia de numerar pentru plata haraciului, sau a diferitelor „mâncături de preste an", are efecte de-a dreptul dizolvante, „în această vâltoare încep să se formeze latifundiile. Este destul ca prin moştenire, cumpărare sau danie, în vremea din împrejurările arătate, un boier puternic să devie moşnean într-un hotar, pentru ca apoi, treptat, să cumpere, cu şi fără silnicie, părţile codevălmaşilor căzuţi în nevoie; când a format astfel un singur trup important de moşie, îl hotărniceşte şi cere întărire domnească pentru această stăpânire diviza. Formarea, în aceste condiţii, a proprietăţii mari, divize, este caracteristică sec. XVII"3.

Şi lui Filitti i se impune, ca încheiere la aceste constatări, aceeaşi apropiere de împrejurările cunoscute de la sfârşitul Imperiului Roman. Dar, spre deosebire de unele păreri curente în generaţia sa, el vede cu dreptate că nu e un antagonism între categorii de origine deosebită (afară, bineînţeles, de grecii imigraţi): boierii dregători de o parte şi micii proprietari de alta. E un proces de diferenţiere în sânul aceleiaşi clase, în care unii se ridica şi alţii cad. „în sânul aceleiaşi clase de boieri-proprietari, se urmează mai ales din sec. XVI un dureros şi continuu proces de sărăcire şi deposedare a unora, de înavuţire şi ridicare a altora. Mai mult, din rândurile proprietarilor codevălmasi pe un hotar, rude de sânge, urmaşi ai aceluiaşi autor comun, se ridică unii şi cad alţii, o selecţie naturală nemiloasă"4.

O consecinţă însemnată o constituie devalorizarea ce atinge anumiţi termeni, cari aveau altădată alt înţeles. Cei înavuţiţi şi desfăcuţi prin hotărnicie se împodobesc cu titlul de boier, ce se leagă şi mai mult de dregătoria care le-a conferit puterea şi avuţia; ceilalţi, rămaşi în situaţia lor primitivă, chiar când îşi păstrează partea de proprietate, îşi pierd rangul. Pentru Cantemir, scriind la începutul secolului al XVIII-lea, curtenii şi călăraşii

CC. Giurescu, Ist. Românilor, II, p. 689 (doc. Inedite ale Acad. Române). 2Le (.2, I, p.29O.

31. C. Filitti, Evoluţia claselor sociale, Arhiva p. ştiinţa şi reforma socială, VI, p. 322. 4/b/c/., p. 326. Procesul e descris foarte plastic de Gh. Ghibănescu, în prefaţa la Surete şi Isvoade, V, p. III şi urm.

; : 5i; ' v,. W., injuvuiiut» iuvŁuiii pnvuvgiaiE, a. ->i.; «Łi tâuuia se iiiiiiiu uneie prerogative ale mlui nobiliar. Răzeşii însă, micii proprietari cari „locuiesc împreună într-un sat şi îşi jesc pământurile, fie singuri, fie prin slugi tocmite", deşi îi mai aminteşte în acelaşi u cei dintâi, sunt însă pentru el mai degrabă ţărani liberi, decât boieri1. La fel în enia, vechile denumiri megiaş şi moşnean îşi pierd calitatea nobiliară, ce se lega la ut de bucata lor de moşie, pentru a se menţine doar cu înţelesul ce distinge pe omul de rumân2. Un raport din timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (1678-l688) zează foarte limpede această situaţie; el înşiră astfel diferitele „ordini sau Stări e" (Ordines sive Status diverşi nobiles): boierii mari (NobilesBaroni) sau magnaţii; ii nobili; roşii din ţară „cari mai înainte au fost nobili foarte avuţi, iar acum sunt cei araci"; vorniceii, peste cari e vornicul mare; vistierniceii, peste cari e marele vistier; niceii, peste cari e marele paharnic; postelniceii, peste cari e marele postelnic; işii (id est equites) „mai înainte erau mulţi, acum mai puţini, dar vor fi între şase şi mii"; darabanţi, „o mie de cruci3, înainte erau două mii"; „megiaşii, adică ţăranii, cari au proprietăţile lor mai mari sau mai mici; rumânii, adică ţăranii vânduţi, pe omnii nobili îi posedă prin drept de moştenire şi vând şi cumpără partea bărbătească, im le place", la sfârşit, ţiganii robi4.

Se poate vedea, din acest document, că un alt rezultat al presiunii fiscale a fost tuirea unor bresle a slujitorilor mai mărunţi, deosebiţi după denumiri, cari au avut la ut mai mult rosturi militare, dar ajung acum să reprezinte aceleaşi răspunderi: ive pentru dări. Nu sunt numai subordonaţii marilor dregători,. Cum erau înainte) râi în Ţara Românească şi vorniceii în Moldova, ci după pilda mai veche a; ţilor săteşti, cari aveau acest caracter corporativ5, se desprind ramuri deosebite de ri, enumerate în documentele timpului. „De la tot omul să aibă a-si luare călugării, venitul sfintei mănăstiri, înseamnă la 9 iunie 1668 un hrisov al lui Radu Vodă Leon fa boiari şi de la slujitori, veri fie roş, au călăraş, au dorobanţ, au măcar ce fel de <rarff'6.

Sub numele de „roşi" ajunseseră la urmă să se confunde păhărniceii, postelniceii, eii, logofeţeii, armăşeii, comişeii; un bir de roşii aleşi sau ruşalăâi privea în mod l7. Se pomeneşte şi de „dajdea călărăşească".

'reoţii, cari apar în 1591 prevăzuţi cu o cislă deosebită, au fost înzestraţi cu trecerea: de diferite scutiri. În Ţara Românească, Ştefan Cantacuzino i-a scutit cu totul de

Descripţio Moldaviae, p. 114. Filitti consideră pe călăraşi coloni cu îndatoriri militare, spre deosebire "iraea mare şi mică, proprietară (op. Cit., V, p. 351). Darâânsuşi faptul că Radu Greceanu îi defineşte fără leafă, ci numai pe scuteală, sate întregi" îi aşează pe ultima treaptă a privilegiaţilor. Chestiunea e iect de discuţie cum era de altfel şi în 1916, când o aminteam în întâiul meu studiu: O oaste: nească acum trei veacuri, Rev. Istorică, II, p. 73 şi urm.

C. Giurescu, Studii de Istorie socială.

Cruce: unitate fiscală, alcătuită din mai multe familii, cari împreună răspund de cislă. *

Magazinul Istoric, V, p. 57-59. Raportul e în legătură cu misiunea iezuitului Antide Dunod.

C. C. Giurescu, Ist. Românilor, II, p. 370.

Apud Giurescu, ibid., III, p. 723. I-™V<1* lbid., p. 690. ULş aanie domneşti la i/14, privilegiu revocat pe urma de domnii perioadei iananote. în Moldova, Dimitrie Cantemir a hărăzit o scutire generală la 1710, dar numai ramului bisericesc din Iaşi. Constantin Mavrocordat, spre marea spaimă a preoţilor mai bătrâni, va scuti de dajde numai pe slujitorii bisericii cu învăţătură1.

Toate aceste îndatoriri, adesea împovărătoare, constituiau totuşi privilegii faţă de platnicii birului comun din cislele ţărăneşti. Ele mai alcătuiesc baza unor corpuri constituite, cari nu mai luptă în rândurile armatei, după desfiinţarea de fapt a acesteia, dar continuă a grupa solidarităţi şi interese de clasă şi sunt deci susceptibile să-si spună la un moment dat cuvântul în treburile obşteşti. În Moldova, această particularitate s-a manifestat mai accentuat şi mai târziu decât în principatul vecin.

5. RESTRÎNGEREA STĂRII PRIVILEGIATE

Evoluţia generală tinde însă spre realizarea unei îndoite transformări, care îşi imprimă pecetea structurii sociale a epocii, ce s-ar putea defini post-feudale. Este interesant de observat că sunt şi aci aceiaşi factori de prefacere cari au lucrat în acelaşi sens, deşi cu rezultate deosebite, în ţările Europei Apusene: puterea numerarului, a economiei monetare întărite de dezvoltarea negoţului capitalist şi acea a aparatului de stat centralizat în slujba monarhiei. În ţările noastre, însă, izolate de marile curente comerciale prin monopolul economic al Constantinopolului şi supuse amestecului continuu al Porţii în treburile lor lăuntrice, amândoi aceşti factori întăresc structura socială a marii boierimi, accentuând importanţa funcţiunilor şi precumpănirea lor asupra proprietăţii, adâncind în acelaşi timp deosebirea ce o desparte de celelalte categorii privilegiate. Noua ierarhie a valorilor se poate vedea din maximele, pe cari Miron Costin le atribuie Domnitorului pe care îl consideră printre cei mai înţelepţi şi cu o concepţie înaltă despre chemarea sa: „împărăţie, nu domnie sămănătoare". E Radu Mihnea, care în patru domnii ce se împart în mod aproape egal între Muntenia şi Moldova, totalizează între 1611 şi 1626 cincisprezece ani aproape neîntrerupţi de experienţă politică şi administrativă, cel dintâi dintre voievozii cari îşi mută alternativ scaunul de la Bucureşti la Iaşi, ajungând la sfârşit să cârmuiască ambele ţări, prin fiul său Alexandru Coconul, care îl înlocuieşte în fruntea principatului vecin, ce i l-a cedat. Amândouă trăsăturile caracteristice epocii moderne, pe cari le-am amintit mai sus, se regăsesc în personalitatea acestui personagiu domnesc, care ar merita un studiu mai amănunţit şi mai dezvoltat. El este totdeodată un capitalist, care depune importante sume de bani la „secca" din Veneţia, de pe urma cărora se va ivi un lung şi complicat proces de datorii şi de moştenire, ce de asemenea ar putea constitui subiectul unei cercetări nelipsite de interes2 – dar şi un suveran înconjurat de tot fastul unei curţi, ce reproduce în mai mic pompa orientală a Seraiului şi ar putea chiar trece drept o anticipare – avânt la lettre – a politicii ambiţioase a Regelui Soare. Acest voievod, căruia cronicarul îi spune „cel Mare", cunoştea ordinea categoriilor sociale: „cu boierimii ca cu un boierin, cu slujitorul ca cu un slujitor, cu ţăranul ca cu un ţăran vorovia".

1 C. C. Giurescu, Istoria Românilor, III, p. 6% şi urm.

2 V. doc. În Hurmuzaki, Doc. IV, 2, p. 399 şi urm. Şi VIII, p. 417 şi urm.

Nevonc ue oaru şi ueseie împrumuturi aie aomniei1 iaceau sa Încline cumpăna tot mai t spre deţinătorii numerarului: „De mare folos şi cinste este Domniei şi ţării boiarinul lept şi avut, că dacă are Domnul cinci-şase boieri avuţi, nice de o nevoie a ţării nu se;". Şi împărţirea dreptăţii era călăuzită de aceleaşi nevoi: Avea acest cuvânt Domnul: carele când judecă pre un boier cu un curtean, ochii Domnului să hie spre boier, iară ţul pre calea sa să meargă. Şi aşa, când se pâreşte un curtean cu un ţăran, mai de cinste ie curteanul şi la cuvânt şi la căutătura Domnului; iară neabătându-se giudeţul din a sa cea direaptă"2. E semnificativă ordinea tripartită: boierii, acum bine definiţi prin) e şi avere; privilegiaţii mai mărunţi, curteni sau slujitori; ţăranii, cari cuprind într-o ură rubrică pe toţi muncitorii pământului, liberi sau aflaţi în legături de dependenţă onală. E nu mai puţin caracteristică precumpănirea ce se recunoaşte ordinului resc, ca o consecinţă a superiorităţii sale economice şi a serviciilor pe cari le poate: e statului, prin resursele financiare de cari dispune, alimentate mereu de capitalul pe îl aduc cu ei slujbaşii de obârşie străină, veniţi de la Constantinopol.

Trebuiesc de asemenea menţionate şi alte trăsături, cari precizează concepţia lui i Mihnea în materie de guvernământ şi de ordine socială; se arată cum, la rugămintea Dpolitului şi a boierilor, a ridicat la vătaf de aprozi, o fostă slugă a sa, deşi ştia „hârea lui că nu-i de boierie". Evenimentele îi dau dreptate, deoarece la o săptămână, Divanul jmeneşte cu jalba unor femei, cărora noul vătaf le făcuse silă şi le bătuse. „Au căutat îl Vodă la boieri şi le-au zis: Au nu v-am spus că acest om de boierie nu este? Iară: dânsul au zis: eu, măre, încă de boierie n-am apucat a-ţi zice. Şi au zis armaşului: gârbaciul» şi au pus de i-au dat trei sute de toiege". Ţine cronicarul să ne lămurească re „Vătăjia de divan care era de cinste în zilele Radului Vodă; şi aprozii de divan, cât de cinste nice la o domnie n-au fost. Cu urşinice mulţi şi cu cabaniţă de jder şi cu i îmbrăcaţi; şi ori la ce boierin mergea cu cartea domnească, în picioare sta boierinul. Ce cetea cartea". Totuşi, la această a doua domnie din Moldova, se iviseră mari taţi, „cât se pustiise curtea şi ţara. Ce pricină are hi fost, nu ştiu, fără de tot sburdată laba curţii. Nime din boieri până în cei al treilea, cu haine cevaşi proaste să nu hie, că le scârbă. Postelniceii, copiii din case cu mari podoabe şi cu fotaze la cai. Marei speiuni acestui Domn, încheie Miron Costin, mare întunecare, că Domnul este să se te cum biruieşte venitul ţării"3. Se poate totuşi pune întrebarea, dat fiind că Radu i, prin multele sale legături, obţinuse ca birul Porţii să nu mai fie „legat" la Tighina stătea Albă, cum se făcuse obiceiul, sau cerut de ieniceri cari „până cu hangierile u la boieri", ci plătit de-a dreptul la Constantinopol, cum se făcuse odinioară – dacă rdata podoabă" a curţii de la Iaşi sau Hârlău nuâera şi ea o lăture a unei politici de fast ălucire, menite să îndemne la cheltuieli boierimea şi s-o adune, ca într-un mic ailles, sub privegherea autoritară a Domniei. Dar moartea timpurie a lui Radu Mihnea îngăduit acestei politici să se dezvolte.

1 Cf. G. I. Brătianu, O carte de judecată a lui Vasile VodăLupu, /2ev. Istorică, V, 1919, p. 15 şi urm.

2 Lefi, 1, p. 286. V. şi N. Iorga, Hist. Des Roumains, VI, p. 7 şi urm.

3 Let2,1, p. 287. Cronica munteană, atribuită lui Constantin Căpitanul, aminteşte „mândriia şi răotatea or [.] că adusease Radu Vodă pre mulţi, de-i cinstise şi-i miluia". Ed. N. Iorga, p. 101.

Drumul este acum pregătit pentru reformele lui Constantin Mavrocordat, cari vor trage, peste un secol, la 1739-40, consecinţa evoluţiei sociale pe care am descris-o în liniile ei esenţiale şi vor statornici cadrul în care se încheagă structura socială a vechiului regim din principate, în stadiul său final. Ele pun definitiv accentul pe demnităţi şi funcţiuni, ca criteriu de deosebire a tagmei boiereşti1. Descendenţii marilor boieri zişi „veliţi", de la ban şi vornic la clucerul de arie, se vor numi neamuri; urmaşii celorlalţi vor fi mazilii. Cei dintâi vor avea scutire deplină de dări, după chipul aristocraţiei ungureşti sau polone; cei din clasa a doua vor fi scutiţi doar de vinăriciu şi de dijmărit. Comisiuni formate din mari boieri au hotărât cine să fie înscris în una sau alta din aceste categorii, dincolo de care nu se mai admitea privilegiul scutirii. Aceleaşi principii au călăuzit administraţia în Oltenia, între anii 1718 şi 1739 şi în Bucovina după 1775, deşi sunt cazuri în cari divanul de la Iaşi, consultat, recunoaşte că pentru unele familii ele nu se potrivesc obiceiului. În Ţara Românească „la începutul secolului al XlX-lea, se aflau înscrişi în catastifele visteriei 765 de neamuri şi 1 694 mazili, fără cei din Mehedinţi"2. Este şi aceasta o măsură de stabilizare, fiscală şi socială în acelaşi timp; ea tinde să pună capăt mişcării de continuă interpenetraţie între clasele sociale, ce se desfăşurase până atunci şi care de fapt constituie o notă distinctivă a regimului din ţările noastre, faţă de Stările mai bine închegate din Apus; deşi rândurile nobilimii s-au înnpit şi acolo îndeajuns, prin venalitatea oficiilor şi graţia suveranilor.

Transformarea aceasta a fost adesea descrisă cu destulă preciziune, ca să mai fie nevoie să stăruim prea mult asupra ei. „Această nobilime de dregătorii, scrie despre ei Filitti, a fost supusă la aceleaşi vicisitudini ca şi nobilimea teritorială şi din aceleaşi cauze. Din sec. XVI înainte, familiile cari au stat în fruntea vechii clase conducătoare, s-au preînnoit necontenit. Astfel în divanele Moldovei, între anii 1400 şi 1550, întâmpinăm familiile Rotompan, Şandru, Ponici, Zbierea, Hudici, Săcară, Arbore, Şerpe, Barbovschi, Danu, Dinga, Tăut etc. Deşi aproape toate se pare că aveau urmaşi încă în sec. XVIII, cum poate mai au şi azi, niciuna n-a mai figurat în dregătoriile cele mari ale Moldovei în sec. XVII-XIX; au căzut chiar în rândul breslelor fiscale şi al răzăşilor [.] Alte familii se ridică din veacul XVI, dar decad în al XVII-lea sau al XVIII-lea. Astfel a fost de pildă familia Stroici. Din cele ridicate în sec. XVI, singurele care s-au menţinut în situaţia lor până la sfârşitul epocii privilegiilor, au fost, pe cât ştiu, familiile Sturdza şi Balş [.] Costinii cari se ridică în sec. XVII, sărăcesc şi decad pe la mijlocul sec. XVIII [.] Numărul familiilor de dregători mari se micşorează mereu din cauza absorbirii proprietăţilor în latifundii. Dimitrie Cantemir zice că din 5 000 curţi boiereşti câte fuseseră în vechime, nu se păstrează în vremea lui decât cinci3. Aceasta însemnează că numai cinci familii mai păstraseră strămoşeştile lor aşezări la ţară. Cantemir adaugă că «familiile de boieri de cari pomeneşte istoria moldovenească de la început, toate există până acum; adevărat că unele au scăpătat foarte tare [.] dar familia însăşi a rămas tot acea din vechime» 4. Când însă trece la enumerare, nu-i vin sub pană decât 75 şi printre ele multe

1 Cf. C. Giurescu, în Studii de istorie socială, p. 235 şi urm.

2 Ibid., p. 237.

3 Descripţio Moldaviae. P. 114.

4 Ibid.

Nu erau ain cele «de cari pomeneşte istoria moldovenească de la început», ci răsărite îrziu"1.

Şi în Ţara Românească se poate urmări un proces asemănător şi paralel: „Nu ştim există descendenţi în linie bărbătească ai boierilor-dregători din divanele domneşti

; c. XIV şi XV. Neamul Craioveştilor, care se ridică în sec. XV, se stinge, în linie iţească, la mijlocul secolului următor. Mărginenii, cunoscuţi de la sfârşitul sec. XV, continuat în linie bărbătească sub numele de Cornăţeni, cari decad spre sfârşitul <VH. Neamuri care se ridică în sec. XVI, ca Vlădeşti, Bucşani-Măneşti, Rudeni capătă în sec. XVIII sau chiar în al XVH-lea. Până în sec. XVI se pot urmări iii, Bălăcenii, Văcăreştii şi poate Filipeştii, neamuri care au izbutit să se menţie în ii rang până în sec. XIX. Alte neamuri se ridică la sfârşitul sec. XVI sau în sec.

, dar nu toate se pot menţinea ca Brâncovenii cei noi, Grecenii, Creţuleştii, ienii [.] "2.

Se produce într-adevăr o necontenită infiltrare de nouă elemente, fie ridicate de jos, ii ales venite din afară, cu grecii şi levantinii sosiţi de la Constantinopol, sprijinitori mniei şi prin aceasta preferaţi în slujbe, din venitul cărora îşi întorceau banii imutaţi. S-a subliniat însă şi atitudinea unor familii greceşti aşezate mai de mult în ari se solidarizează cu boierimea pământeană împotriva „veneticilor" recenţi, văzând iceeaşi concurenţă nedorită, pe un tărâm ce-l considerau al lor.

Împotriva acestei fluctuaţii continue în alcătuirea păturii privilegiate, trebuiesc se măsurile din veacul al XVIII-lea, cari introduc o limitare a privilegiilor la un it număr de îndreptăţiţi. Această tendinţă coincide de altfel cu acea care dă iere Divanului restrâns asupra Adunărilor mai numeroase de Stare şi lămureşte îonia grupului de vreo douăzeci de familii din fiecare principat, cari constituie endada cârmuitoare, de la sfârşitul secolului şi din primele două decenii ale celui or*.

Şi tot acelaşi proces de fixare şi de restrângere – un fel de serrata întârziată, dacă folosi termenul veneţian – explică şi reacţiunea pornită din rândurile boierimii i a slujitorimii decăzute, care va alcătui baza socială a frământărilor constituţionale acul al XlX-lea şi va duce în cele din urmă, nu numai la desfiinţarea monopolului al protipendadei, dar la abolirea însăşi a privilegiilor şi la instaurarea noului regim, it de modelul apusean al parlamentarismului şi al democraţiei egalitare. Boierimea şi slujitorimea ajunsă în mazilie joacă aci rolul nobilimii din comitatele ungureşti, şleahtei polone, împotriva magnaţilor, cu rezultate de altfel asemănătoare. Aceste ţe vor afla un sprijin şi în rândurile, încă puţin numeroase şi de o coheziune relativă xilaţiei oraşelor, din cari va răsări mai târziu burghezia, ce lipsise până atunci dintre riile sociale ale ţărilor noastre, cel puţin cu înţelesul ce i l-a dat istoria Europei mtale.

I. C. Filitti, Evolufia claselor sociale, op. Cit., VI, p. 333-34.

Lbid., p. 336. Întregul studiu ar trebui republicat într-un singur volum.

I. C. Filitti, Clasele sociale la trecutul romanesc, p. 13 şi urm.

56 V ' ' '

Faptul însuşi că în această privire asupra claselor sociale, ne-am oprit aproape numai la acele cari corespund diferitelor trepte ale nobilimii din Apusul şi Centrul Europei, e semnificativ pentru locul ce îl ocupă în întreaga viaţă de stat din ţările noastre în acest timp, ca şi pentru puţinele rosturi ce le lasă altora.

De fapt, ca şi în Ungaria sau în Polonia, oraşele sunt, în ce priveşte populaţia, în cea mai mare parte de întemeiere şi obârşie străine. Coloniile săseşti de la început au fost înlocuite mai târziu de aportul orientalilor, mai ales greci, în perioada în care economia principatelor e într-o strânsă atârnare de nevoile Constantinopolului şi ale stăpânirii turceşti. După consolidarea domniilor unitare ale Munteniei şi Moldovei, oraşele sunt considerate proprietate domnească – în ţările germane s-ar fi spus Kammergut – împreună cu „ocoalele" necesare subzistenţei lor1. Obiceiul ce li se recunoaşte, de a se administra prin consilii alese, după modelul german răspândit în tot Răsăritul Europei (şoltuz şi pârgari) nu depăşeşte proporţiile unor autonomii strict locale. Sunt astfel foarte puţine indicii că s-ar fi năzuit la închegarea unei solidarităţi mai largi, care să reprezinte şi să apere interesele întregii clase orăşeneşti; nu se poate tăgădui însemnătatea rostului economic al oraşelor şi al târgurilor, nu numai în vremea veche, în care ele se află încă în drumul unor curente mari ale negoţului internaţional ce străbat teritoriul nostru, dar chiar şi mai târziu, pentru nevoile locale. Înfiinţarea breslelor în această din urmă perioadă, arată importanţa crescută a micilor industrii într-o viaţă economică al cărei orizont s-a restrâns2.

În ce priveşte însă populaţia oraşelor, considerată în întregimea ei ca factor social şi a rolului ce i-ar fi putut reveni ca atare în împrejurări politice mai însemnate, e vădit că menţiunile sunt prea puţine pentru a îndreptăţi considerarea unei Stări orăşeneşti în ţările noastre, care să se poată compara cu acele pe cari le cunoaştem aiurea. De altfel, nici în Ungaria şi în Polonia, elementul orăşenesc, deşi a pătruns în diete, nu a putut să năzuiască decât foarte târziu, la un rol mai important3.

Cât priveşte clerul ortodox, care se arată de la începutul Principatelor înzestrat cu domenii bogate şi însemnate privilegii şi s-a bucurat de favoarea domnilor şi boierilor, rostul pe care incontestabil îl ocupă în viaţa de stat şi, prin persoana ierarhilor săi, în chiar sfatul domnesc, nu se deosebeşte de acel pe care îl are în Imperiul Bizantin şi în tot Sud-Estul Europei în timpurile medievale. Cu diferitele sale diviziuni, dintre cari cea mai însemnată este acea a călugărilor, grupaţi în numeroase şi înfloritoare mănăstiri, el constituie fără îndoială o însemnată categorie socială, de ale cărei privilegii şi prestigiu nu se atinge nimeni fără teamă. Până şi în vremurile de cea mai grea asuprire fiscală, s-au încercat mereu uşurări şi scutiri în favoarea sa. În general însă, interesele clerului, ca şi în celelalte ţări de lege răsăriteană se confundă cu acele ale păturii conducătoare laice, de care e susţinut, aşa că şi pe laturea politică îl vom afla mai mult în rândurile ei.

1 Cf. P. P. Panaitescu, Comunele medievale în principatele române, în Interpretări româneşti, p. 168 şi urm.

2 lbid., p. 216 şi urm.

3 V. Adunările de Stări în ţările Europei de Răsărit dunărene.