Catina damnatul

❖

George Călinescu

„IUBITA” LUI N. BĂLCESCU.

În anticamera boierului V. se prezentară la o „soarea” prin luna mai, 1848, doi musafiri cu totul neobişnuiţi. Unul părea înalt şi deşirat, dar poate că nu era astfel decât prin raport la cel de al doilea, care era scund. Amândoi se aflau înfăşuraţi în pelerine largi, negre, cu poala aruncată în stil carbonaro pe deasupra umărului stâng, iar pe cap purtau nişte respectabile ţilindre cu straşina foarte lată şi răsucită. Un lacheu şi un slujitor în costum arnăuţesc cu găitane se repeziră să le ajute a se desbrăca de mantii. Musafirii rămaseră în redingote lungi, umflate ca crinolinele, foarte strânse pe talie. Pantalonii, de nanking negru, din ce în ce mai strimţi jos, erau întinşi prin bentiţe trecute pe sub pantofii cu catarame de argint. Cravate enorme, sumbre, le înfăşurau gâtul, dându-le un aer sever infatuat. Bărbatul cel înalt îşi trecu mâinile peste pletele lungi, ce-i cădeau întocmai ca unui diacon pe dinapoia urechilor. Deşi părea a nu fi mai în vârstă de 30 de ani, avea părul rărit şi ţeasta şi occiputul i se vedeau pe alocuri. În dreapta şi în stânga anticamerei se găseau câte o oglindă de Veneţia. Fiecare din cei doi se privi câteva clipe în câte una, întorcându-şi spatele reciproc în planul real şi reîntâlnindu-se cu faţa în planul răsfrânt. Fizionomia bărbatului înalt, văzută în lividitatea oglinzii, era extraordinară. Omul purta mustăţi şi o barbă submaxilară, în maniera Cavour, însă perii tunşi foarte scurt constituiau doar nişte umbre, încât în anume unghiuri de vedere faţă părea complet rasă şi supusă unui joc violent de clarobscur. În această postură, proeminenţele faciale ale craniului se profilau, sub pielea palidă şi ofereau spectacolul unei feţe inverosimil de lungi, pornind din mijlocul de sus al capului. Fruntea, umerii obrajilor se bombau brutal, nişte sprâncene stufoase şi îmbinate umbreau ochii profunzi, sclipitori de penetraţie, obrajii, bărbia, cu tot puful mustăţilor şi bărbii, dădeau o impresie de goliciune asimetrică, de spirtualizare prin aspră asceză. Personajul se întoarse pe călcâi din faţa oglinzii, reîntâlnindu-se faţă în faţă cu tovarăşul său, care făcuse simultan o mişcare asemănătoare. Acesta, mult mai tânăr, un adolescent aproape de 17 ani, mimetiza fizic şi vestimentar pe tovarăşul său. Mustăţile şi barba erau mai abundente şi în contrast cu juvenilitatea feţei pătrate şi oacheşe, cu bărbie lată. Un surâs, uşor bufon, îi şedea în permanenţă pe buze. Umărul stâng se accentua de o neglijabilă cocoaşă. Cei doi porniră aliniaţi şi în pas militar către salonul dinăuntru, sub candelabrele căruia mişuna o societate foarte colorată.

Boierul V. trecea drept un prieten al „căuzaşilor” şi primea în casa lui, pe faţă ori în confidenţă, numeroşi progresişti, cărora nu rareori le oferea, pe cât se bănuia, mijloace pecuniare. El însuşi poseda o avere impunătoare în moşii, acareturi, scule şi robi ţigani. Cu toate acestea, ţinuta lui politică era ambigenă. Boierul V. intra mai degrabă şi cu relativă sinceritate în categoria boierilor „luminaţi şi generoşi”, fiind totodată un intim al lui Vodă Bibescu şi păstrând legături cu boierimea bătrână şi de moravuri patriarhale şi retrograde. El însuşi, în prefacerea tot mai repede a moravurilor, stăruia în învestmântarea orientală, cu mici corectări. Părul alb, despicat printr-o cărare, era lăsat preoţeşte spre umeri, nu fără analogie cu capelura căuzaşilor. Barba foarte pieptănată, răsfirată pe piept şi imaculată, era tăiată rectangular. Deşi purta feregea şi caftan, nu şedea niciodată, la reuniuni culcat pe divan, ci în picioare sau pe fotoliu. Rezemat cu anteriul său purpuriu, pe speteaza joasă a unui scaun Empire, avea dignitatea unui prelat rătăcit în mijlocul mondenităţii. Degetele lui numărau mecanic boabele mari ale unor mătănii de chihlibar. Casa boierului V. prezenta caracterele incertitudinii lui morale. Salonul în care intrară cei doi musafiri era în stil oriental. Tavan cu ornamente florale în stuc alb, pereţi văruiţi, şaluri turceşti pe pereţi, covoare persane pe duşumele, divane cu suluri de-a lungul pereţilor. Dar totdeodată în faţa divanelor erau gheridoane occidentale, fotolii şi taburete, pe pereţi, în afară de iatagane şi şuşanele intarsiate cu sidef, portrete în ulei de femei şi bărbaţi în costum modern, executate la Viena. Trei candelabre foarte rămuroase şi poleite erau deopotrivă de modă occidentală. În celelalte odăi, ale căror uşi şedeau larg deschise de perete, se vedeau de asemeni candelabre veneţiene din ciucuri de cristal. Odăile laterale de altfel erau mobilate complet europeneşte, fiind tapetate cu mătase şi una din ele având chiar cămin parizian cu mensolă de marmură, în vreme ce în salonul văruit se găseau două mari sobe albe cu coloane ionice în olane. O odaie conţinea canapele şi fotolii Aubusson şi o bibliotecă în lemn de nuc, în care se vedeau cotoarele aurite ale ediţiilor originale din operele lui Voltaire, Helvetius şi volume din Enciclopedie. Altă odaie, mai mică, avea mobilă Empire, un clavir şi o harfă. Un scrin negru şedea ca un altar sub portretul unei femei cu nas acvilin şi cu zulufi. În toate odăile, indiferent mobilierul, pe peretele de la răsărit se afla câte o icoană cu candelă aprinsă dinainte-i. Când cei doi musafiri apărură în salonul alb, se produse o mişcare în cercurile soarelei. Boierul V., care stătea în piciore între un prelat şi un ofiţer, înainta un pas şi se opri zâmbitor şi în aşteptare, nesocotind convenabil pentru vârsta şi boieria lui a se mişca mai mult. Cei doi înaintară spre el şi-i făcură o plecăciune sincronică foarte adâncă, întinzând mâna dreaptă în jos ca la o metanie. Apoi repetară aceeaşi plecăciune în dreapta şi în stânga, mai moderată, către invitaţi. Bătrânul boier le luă mâna pe rând, la amândoi, ţinându-le-o strânsă între ale sale, nu fără o anume solemnitate, silindu-se a fi amabil, fără nici o împuţinare a privilegiilor sale, întrebând pe unul de sora Sevastiţa, pe celălalt de fratele Ion. Cu tot protocolul se simţea o intimitate de ordin familial. Ceea ce, de fapt, şi era în această societate de boieri, unii conservatori, alţii mai mult sau mai puţin progresişti, mergând până la ideea revoluţionară. Legaţi prin raporturi de rudenie, se menajau, şi în ciuda oroarei de ordin ideologic, cultivau afinităţile sanguine, cei bătrâni sperând o îmblânzire din partea celor tineri, aceştia din urmă nădăjduind convertirea celor bătrâni şi colaborarea. Ofiţerul care şedea alături de boierul V., păstra singur o ţinută arogantă. Bărbat în vârstă, cu grad de general, avea o uniformă pe talie ca şi redingota civilă, bătută în fireturi ca o haină de diplomat. Pentru el, şedea la uşă, drept, nemişcat, asemeni unui lacheu, un pompier folosit ca soldat de ordonanţă. Cu spenţer şi pantaloni cu benzi late şi paspaler de postav roşu, cu podgalţ negru la gât şi bumbi de alamă strălucitori, ţinea pe cap casca de alamă, pe creştetul căreia, ca pe coiful lui Agamemnon, fâlfâia o creastă de lână roşie, numită pisicuţă. Generalul, cu mustaţă căruntă, tăiată în perie, şi cu fălci dure, nutrea idei foarte reacţionare şi autoritare şi privi pe cei doi musafiri aproape cu mânie. Totuşi, stăpânindu-şi antipatia, din calcule inerente poziţiei sale echivoce, se plecă ceremonios la salutul lor. Boierul V. ţinu cu orice chip să prezinte personajele noastre pe „demoazele”. La un semn al său se apropiară trei fete între 12 şi 17 ani, rumene la faţă, înzulufate şi cu obrajii foarte rotunzi, poate şi din cauză că pe sub zulufi părul le era ridicat înspre vârful capului, aşa încât deasupra gulerelor de dantelă scrobită, păreau tunse mărunt. Ele purtau un fel de crinoline albe mai băţoase şi mai drepte, în picioare papuci de atlas legaţi cu şireturi pe picior şi pantaloni cu tivuri de horbotă ieşind de sub rochie şi căzând până peste meşi. Timide şi totuşi cu mină ştrengărească de colegiene, demoazelele, ţinându-se cu mâinile de crinoline, făcură în faţa celor doi câte o reverenţă adâncă, combinată cu knix.

Eroul nostru cel mai tânăr, în culmea bunei dispoziţii, le răspunse şi el cu knix feminin, ţinându-se de capetele redingotei, în vreme ce eroul cu craniu bombat le saluta cu o plecăciune afabilă şi serioasă. De bună-seamă că musafirul cu umăr cocoşat era mai familiar cu demoazelele cu care intră deodată în conciliabule foarte însufleţite. Lachei şi slugi în costum arnăuţesc păşeau cu tablale încărcate cu dulceţuri, cafele, vişinapuri şi vutci şi le puneau pe numeroasele gheridoane ce alcătuiau centre de convorbire. Tinerele fete invitară pe cei doi la dulceţuri şi cea mică trase chiar pe amabilul cocoşat de redingotă. Tânărul cu fruntea bombată părea preocupat. Într-un grup, unul cu o broşură în mână citea şi comenta misterios:

— Când o naţie nu înaintează ea dă înapoi.

— Il a raison – observă un june bărbat, clasat drept bonjurist.

— Să înaintăm – adăugă altul – dar cu socoteală. Toţi izbucniră în râs şi lucrul ar părea inexplicabil pentru cine nu ştie că invitatul era poreclit „Boier Socoteală”, fiindcă dorea orice progres, însă „cu socoteală”. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, plin la faţă, cu ochii mici, maliţioşi, tuns căzăceşte la cap şi cu atât mai original cu cât era încins ca o viespe, cu redingotă foarte strimtă, pusă pe o cămaşă impecabilă de mătase punctată cu butoni de aur. Purta pantaloni cadrilaţi. Conservatorismul lui nu se explica prin vreo stare materială excepţională. Dimpotrivă, sărac şi căftănit cu un mic şi recent grad de boierie, trăia pe la curţi aristocratice, prestând felurite mici servicii, fiind foarte priceput şi umblat prin lume. Mijlocea discret căsătorii în lumea mare, tocmindu-se cu tact asupra zestrei. Cititorul continuă lectura şi mai în şoaptă – „.a se oborî orice privilegiuri personale, sau de naştere”.

Fu un moment, de tăcere. În fine, bonjuristul izbucni:

— Bravo!

O tânără femeie care şedea într-un fotoliu în cercul lor, urmărind cu o faţă pură ca sideful şi oblongă conversaţia şi clătinând din când în când zulufii şi cerceii de perle din urechi, întrebă amuzat scandalizată şi cu graţios accent moldovenesc:

— Oare şe vrasăzâcă aiasta?

— Vra să zică, cinstită demoazelă, zise boier „Socoteală” că de aici încolo nu mai ai nici rang, nici titlu.

— Nu mai sunt adică serdăreasă?

— Nu, demoazelă!

— O! – se irită imperceptibil tânăra femeie, în timp ce cu ochii clari urmărea atent pe musafirul cu plete care se alăturase gânditor la acest grup.

Cocoşatul făcu discret cu cotul tovarăşului său matur, şoptindu-i: Ar fi bună pentru cauză! Celălalt tăcu şi continuă să privească cu zâmbet blând, fără a participa la convorbire. Grupul îl considera cu deferenţă şi încredere, ca şi când l-ar fi cunoscut cum era şi adevărul.

Musafirul ştia bine că ideile erau ale partidei naţionale din Moldova, care conspira împotriva domniei reacţionare a lui M. Sturza.

— Dar moşiile ai să se ia? – întrebă cu oarecare naivitate şi îngrijorare unul.

— Ba bine că nu – interveni focos bonjuristul – să se facă dreptate ţăranilor.

— Să se facă – comentă boier „Socoteală”.- dar cu… Observând feţele pornite pe zâmbet ale interlocutorilor, abandonă ideea.

— Dar noi din ce vom trăi, cu ce ne vom ţine rangul? se căina cu uimită fizionomie tânăra doamnă.

— Nu vor mai fi ranguri – Libertate, egalitate, fraternitate – zise bonjuristul, ridicând puţin tonul.

Boierul V., îngrijorat de animaţia grupului, se apropie părinteşte şi se făcu a întreba dacă toţi au luat dulceţi şi cafele, şi fără a mai aştepta răspuns, bătu din palme şi chemă un lacheu cu tablaua.

Demoazela serdăreasă, spre a-şi acoperi turburarea, luă o dulceaţă, apoi un pahar de cleştar, pe care-l duse la gură cu ochii mereu spre musafirul sumbru.

— Monsiu! – zise atunci una din cele trei demoazele – nu cunoşti pe tanti?

Uită să spună însă numele ei. Musafirul se aşeză, iar o dată cu el, mecanic, luă loc pe un fotoliu apropiat şi prietenul cu umăr pronunţat. Ca spre a se scuza, musafirul zise:

— Este secretarul meu!

— Chiar în chestiuni de inimă?

— Da! – răspunse, după o scurtă ezitare, tânărul. Cocoşatul păru foarte satisfăcut şi se îndesă mai bine în fotoliu, luând o ceaşcă de cafea de pe gheridon.

— Este adevărat – anchetă tânăra serdăreasă – că vor să ne ia robii?

— Să-i ia, nu! Să-i emancipeze, ca oameni ce sunt.

— Să-i slobozească, să-i ia, una mi-i. Cine îmi va crohmăli horbotele?

— Marşanda – stimată duducă – informă boier „Socoteală”.

— Oh! Doamne! Ce idei năstruşnice! Cum puteţi gândi asemenea lucruri?

Prin ochii profunzi ai musafirului trecură lumini stranii, din politeţă el se feri a contraria pe serdăreasă, a cărei frumuseţe părea să-l intereseze. „Secretarul” clipea la el din ochi semnificativ. Deodată cele trei demoazele se apropiară şi cea mai mică îi întrebă dacă nu vor să danţeze. Cel mai entuziast la invitaţie fu junele cocoşat, care invită, pe demoazela mijlocie. Bonjuristul luă pe cea mai mare, musafirul în negru pe serdăreasă, în vreme ce demoazela cea mică trecu în salonul de alături la clavir. Se învârtiră foarte decent într-o parte a salonului, în vreme ce restul era cufundat în convorbiri pe grupuri.

— După înfăţişare păreţi poet sau militar – spuse danţând serdăreasă către companion. Aveţi o privire focoasă.

— În mine arde o flacără – consimţi foarte serios cavalerul.

— Sunteţi leitenant, monsiu?

Danţatorul nu răspunse, privind numai zâmbitor şi distrat pe serdăreasă în ochi, în schimb cocoşatul care valţa foarte aproape, ca un demon ocrotitor făcu un semn afirmativ.

— La ce vă gândiţi aşa visător? Ochii Dvs., monsiu au ceva turburător.

O umbră de maliţie trecu prin pupilele cavalerului.

— Mă gândesc la Ea.

— O, eram sigură. Nici nu se putea altfel. E frumoasă?

— Cea mai frumoasă din lume!

— Înaltă?

— Stă în sferele cele mai înalte.

— E un înger atunci!

— E o zeiţă.

— Cine să fie fericita muritoare? Mă faci curioasă.

— Ea nu e muritoare.

— Nu te înţeleg. Te-ai îndrăgostit de năluci?

— Nu, e vie.

— Pricep, eşti poet şi vorbeşti metaforic. Cum sunt ochii ei?

Pretinsul „leitenant” avu o ezitare. Cocoşatul care se învârtea pe alături, cu demoazela lui, răspunse pentru el: albaştri.

— Da, confirmă leitenantul, privind pe serdăreasă fix în ochi, sunt albaştri, coloarea speranţei.

Serdăreasă, care avea şi ea ochii albaştri, lăsă pleoapele în jos. Sentimentul ei vag fu că danţatorul face aluzie la ea.

Foarte emoţionată, ea râse mărunt şi profită de încetarea valţului spre a se depărta puţin de ochii insistenţi. Leitenantul îi oferi braţul şi serdăreasă îl conduse spre salonul alăturat cu harfă. Cocoşatul, care-şi lăsase demoazela, veni repede şi el şi se aşeză alături de „leitenant”, în vreme ce serdăreasă pe un taburet se juca cu mâinile printre coardele harfei. Leitenantul intui incon-venienţa aparentă a unui terţ în convorbirile intime, şi se scuză din nou, neîntrebat:

— Este secretarul meu.

După un minut de tăcere, leitenantul întrebă:

— Pentru ce, demoazelă serdăreasă, te arăţi aşa de mirată de progres?

— Fiindcă am moşii, robi.

— Eşti bogată?

— Foarte bogată.

— Asta e bine.

— Va să zică, dumneata nu eşti revoluţionar.

— Ba sunt. Insă aş vrea să mă căsătoresc cu o femeie foarte bogată.

— O! Nu eşti de loc poet, cum te-am crezut, mergi de-a dreptul la ţintă. Îmi place măcar că eşti sincer. Şi pentru ce îţi trebuie matale moşii drept zestre?

— Ca să cumpăr arme, de va fi nevoie, dacă aşa va voi Dumnezeul armatelor.

— Arme? Pentru ce?

— Pentru înălţarea plebeianismului la putere.

— Mă sperii. Şi de ce să se înalţe plebeianismul la putere?

— Fiindcă aşa vrea istoria. La început…

— La început – îi luă vorba din gură cocoşatul – statul a fost domnesc, apoi s-a făcut boieresc sau aristocratic, apoi fanariot, orice orăşenesc, ori burghez, apoi ciocoiesc ori birocrat şi acum este pe cale a se face românesc sau democratic

— Poporul – continuă crezutul leitenant – din rob se preface serv, apoi proletar, apoi profesor. Voiesc ca românii să fie liberi, egali proprietari de pământ…

—.şi fraţi asociaţi la fapta unui progres comun – îi luă vorba din gură cocoşatul.

— Aşa e! – continuă cel dintâi. Apoi, ca spre a se scuza: E secretarul meu.

Aprins de principiile enunţate, musafirul în redingota neagră se ridicase de pe fotoliu, transfigurat, părând mult mai înalt. Mâinile sale descărnate se întinseră profetic.

— Dumneata, precum văd eu – zise demoazela foarte turburată – vrei moşii drept zestre, ca din venitul lor să lupţi împotriva moşierilor.

— Da – consimţi interlocutorul – vreau o soaţă patrioată care să m-ajute cu moşii, ca din venitul lor să lupt pentru împărţirea moşiilor la români.

— O astfel de propunere nu s-a făcut până azi unei femei.

Serdăreasa, zicând acestea, trecu degetele printre coardele harpei, executând câteva acorduri. Inima îi bătea agitat şi, deşi contrariată în toate prejudecăţile ei, simţea o atracţie inexplicabilă pentru ciudatul musafir. După o trecere de timp, adaogă mai dulceag şi cu o intenţie fină:

— Oricât de neauzite ar fi cererile unui bărbat, cred că se găseşte totdeauna o femeie care să le accepte. Pot să îndrăznesc a te întreba cum se cheamă iubita dumitale?

Cu mâinile întinse spre candelabru, după o scurtă pauză, musafirul zise solemn:

— Iubita mea se cheamă ROMÂNIA. Serdăreasa rămase mută de surprinsă şi decepţie, în vreme ce leitenantul şi secretarul său, care se ridicase şi el în picioare, se plecau reverenţios şi cu secretă ironie spre a se retrage. Umbrele lor se agitau din cauza pâlpâirii lumânărilor pe pereţi, umplând salonul cu o atmosferă de straniu şi fantomatic. Serdăreasa se ridică palidă în picioare, fără a se mişca din locul ei. Cu glas stins, mai întrebă, renunţând la orice familiaritate:

— Cum vă numiţi, monsiu?

— Nicolae Bălcescu.

— Iar eu – continuă simetric cocoşatul – mă numesc Pantazi Ghica.

Cei doi musafiri se retraseră, schiţând o nouă reverenţă, în vreme ce o coardă a harfei răsună prelung, trasă nervos de degetul serdăresei.

Catinà Damnatul

— Se-ntunecă şi luna se ridică! O, noapte, noapte, noapte!

— E timp de a ne întoarce acasă.

— Vezi, frate, ce vânăt e cerul? Vânăt precum e marea înfuriată.

— Este o părere a ta. Nicicând n-a fost mai senin ca-n astă seară.

— Cu toate acestea un stâlp de ceaţă mi se pune-n faţă, o mână neagră mi se împtântă în piept, arz de un foc lăuntric,

— Ai fierbinţeli, frate.

Aceste exclamaţii bombastice şi replici pozitive se schimbau pe Podul Mogoşoaei, în primăvara anului 1848, între doi tineri, spre care toţi trecătorii întorceau capul. E drept, aveau şi pentru ce. Tinerii erau de la distanţă aşa de asemănători, încât păreau Menechmii înşişi. Amândoi erau îmbrăcaţi în redingote gri, foarte pe talie şi purtau pe cap cilindre păroase. Gâtul le era înfăşurat în cravate înalte, părul le cădea pletos până peste urechi. Cel mai -tânăr nu arăta a avea mai mult de 20 de ani. Câteşidoi imberbi şi cu fizionomii prelunge, călcau drepţi şi foarte solemni, sprijinindu-se pe bastoane groase şi învârtite violent ca şerpii lui Esculap, păşind în stil de parada şi cu fereală pe drugii podului, pe care câte un landou îl scutura din când în când, făcându-i să mustească de noroi. Cel mai june, văzut de aproape şi atent, revela un profil original. Măsliniu la faţă, cu ochii migdalaţi şi sprâncene trase ca cu pensula, cu nasul uşor încovoiat, avea obrajii împurpuraţi de o roşaţă parcă artificială. O sudoare fină dădea frunţii un lustru de sidef.

Tinerii se opriră puţin la hanul Bossel, în dreptul firmei „Stabilimentul C. A. Rosetti” şi priviră vitrina adâncă, luminată cu lămpi de petrol, aşezate pe câte un picior subţire, înalt. O inscripţie cu slovă semichirilică notifica domnilor clienţi că ele ard cu petrol rectificat Pinolin, adus de la Viena. Vitrina era împodobită cu cele mai disparate lucruri: capele de damă, pachete de vată, butelii de şampanie, cutii cu ceai chinezesc şi cărţi franţuzeşti, recente şi vechi, unele deschise astfel încât să li se vadă caracterele şi vignetele. Se zăreau acolo 11 volume din „Les mysteres de Paris” de Eugene Sue (Bruxelles, 1843-46), L’Hermite de la Caussee-d’ Antin par M. de Jouy, membre de L’Academie Francaise în cinci volume, multe opere de Alexandru Dumas (La reine Margot, Amory, Isabel de Bavière). O foarte frumoasă ediţie de Oeuvres complétes de P. J. Beranger (Paris, Perrotin, 1834), cu cotoare de marochin roşu aurit, era desfăcută în câteva locuri, Iăsând să se vadă într-un volum o vignetă în taille-douce, după un desen de Tony Johannot, reprezentând pe „le petit homme gris”:

Cei doi se aplecară spre vitrină ca să privească mai bine şi avură neplăcerea de a fi îngrămădiţi din spate de alţi curioşi, copii, ţigani şi un ipochimen cu anteriu şi brâu roşu, prevăzut pe cap cu un fes rotund, iar pe sub nas cu două mustăţi învoalte. E discutabil că cei privitori nutreau vreun interes bibliofilic; erau mai degrabă atraşi de mărfurile străine şi de lămpile cu petrol. Alte magazinuri şi prăvălioare erau într-adevăr luminate la geamuri cu lumânări de seu ori de ceară aşezate în şiruri. O spiţerie ardea luminări de spermanţet. Ceata de privitori făcea observări cu glas tare, izbucnind în râs, iar pe faţa tombaterei cu fes strălucea o veselie fără echivoc. Atenţia tuturor se îndrepta mai ales înspre costumele europeneşti ale celor doi, iar un copil cu picioarele goale vru să pună mâna pe unul din bastoanele şerpuite. Menechmii, atinşi în stilul lor, bătură în retragere, deşi se vedea clar că avusese de gând a poposi mai mult. Unul din ei era autorul a două opere ieşite din teascurile tipografiei lui C. A. Rosetti şi Vinterhalder, o culegere de poezii şi o piesă de teatru şi ar fi voit să ştie dacă s-au mai vândut câteva exemplare. Speriaţi, trecură repede şi nu fără dificultate pe partea cealaltă a uliţei, însă abia ajunşi, un strigăt îi semnală:

— Monsiu Catinà, monsiu Catinà, Messieurs, messieurs!

În uşa „Stabilimentului” se agita un individ uscat şi subţire, ras, cu o frizură ridicată într-o parte ca un toupet asimetric şi care era îmbrăcat cu un frac ridicul de îngust, cu cozile aproape lineare, rămas parcă din prima revoluţie franceză. Vorbea stricat româneşte.

— Monsiu Catinà, ţipă el, făcând şi un semn numeric cu degetele, două, două…

Ceea ce voia să spună: că vânduse două exemplare din operele tânărului. Acesta făcu un gest de blazare şi amânare, de altfel foarte la timp, pentru că o caleaşca superbă de Viena se oprise în faţa magazinului mai aproape de uşă spre a nu împiedica circulaţia.

Într-adevăr uliţa se umpluse de un şir interminabil de trăsuri şi landouri şi aceasta constituia dificultatea de a trece, de care am pomenit mai sus. Nu se poate închipui un contrast mai izbitor între modestia podului şi a dughenelor, din care cele mai solide nu treceau, de două rânduri şi erau acoperite cu draniţă, şi somptuozitatea acestor echipaje. Câteodată vizitiii ajungeau cu vârful bicelor la acoperişul magherniţelor. Vehiculele erau trase de cai zdraveni şi lucioşi ca abanosul, aveau blazoane la portiere, şi erau capitonate cu atlas roşu sau albastru. Surugiii purtau costumul tradiţional, cu flori de găitan, dar câteodată erau înlocuiţi cu vizitii în frac. Echipajele mai pretenţioase dublau pe vizitiu cu un lacheu chiulotat şi cu ciorapi albi, pe capră sau îndărătul cupelei. Alături de trăsuri treceau din când în când cavaleri însoţitori, cu o mână pe frâu şi una în şold. Într-un colţ de uliţă apropiată, constituind un mic maidan, se vedea un spectacol original. Câteva echipaje erau trase în jurul unei prăvălioare cu şerbeturi şi îngheţată. Arnăuţii aduceau din dugheană la trăsuri, stăpânilor şi cucoanelor, răcoritoare. Un boier cu antereu albastru, beniş roşu şi un mare şlic, mânca cu lăcomie şerbet, netezindu-şi barba prolixă, în vreme ce alături de el o demoazelă cu o coafură înaltă şi sugrumată în creştet, gusta rar şi cu vârful buzelor o îngheţată de vanilie, contemplată de un june călăreţ.

În caleaşca oprită în faţa stabilimentului, se afla o tânără fată îmbrăcată într-o rochie cu cadrilaturi scoţiene, terminată la gât cu un guler de broderie, ca pe vremea Ligii. Omul cu frac din epoca lui Robespierre îi făcu o reverenţă până la scara caleştei, uitând cu totul pe monsiu Catinà. Dar şi acesta, de pe partea cealaltă, se plecă ceremonios, imitat întocmai de fratele său. Fata, care-l zărise, îi făcu un semn destul de rece cu evantaiul.

— Este Smaranda, zise Catinà către fratele său, să mergem. Arăta afectat de gestul indiferent al fetei. Porniră mai departe pe uliţa Mogoşoaei, fără a părăsi o clipă pasul mândru de paradă. Tânărul poet vorbea mereu într-un ton trist, infatuat şi declamator:

— O vezi, iubite frate? Ea este fiica boierului Scarlat care m-a onorat cu prietenia sa. Pentru ea am compus stihurile La S.

Căci ce-ar fi oare o liră, de n-ar avea-armonia?

Ce-ar fi viaţa noastră, de n-ar fi veselia?

Şi ce-ar fi o femeie, de n-ar avea amor?

Iluzii la 19 ani! (Tânărul declama toate acestea cu o deznădejde teatrală, urmărit din ochi din când în când de câte un băiat de prăvălie sau alt pieton.) Ce are să găsească fiica unui Agă la un om de treapta noastră? Nu am avere, n-am nume, Catinà, nume de băcan. Dar sunt poet, numele meu poate sfâşia bezna asemenea unui cornet strălucitor. Poate devin un Byron, un Lamartine, am vândut două volume de poezii.

Tânărul se opri amar tocmai în dreptul unei dughene, în uşa căreia în faţa unui jăratic puternic se prăjea pe o spadă de alamă bucăţi de carne de berbec, sub paza unui grataragiu în costum oriental. Exaltat şi fără atenţie asupra prezentului, poetul izbucni într-un hohot formidabil:

— Ha! ha! ha! încă un nume!… Iacă înc-o vanitate! Omer, Dante, Byron, Hugo! un cuvânt deşert ca toate. Un accent între morminte, un sarcasm în sărbători.

După această sfidare către eternitate, tânărul îşi reluă mersul urmat simetric de docilul său frate. Dacă gesticulaţia sa nu scandaliza pe trecători, faptul se explica foarte simplu. Tropotul cailor şi rostogolirea roţilor echipajelor pe pod făceau un zgomot necontenit ce acoperea orice glas. Afară de aceasta pietonii erau rari, câte-o slugă, câte un negustor ambulant, adesea un păstor mângâindu-şi caprele, un precupeţ cu cobiliţa. Lumea bună trecea numai în trăsură ori călare. Pe deasupra, negustorii din uşa dughenelor sau vânzătorii de pe uliţă scoteau nişte strigăte asurzitoare, constând în mod obişnuit într-o cantilenă tărăgănată şi convenţioanală pentru fiece marfă. Câinii, numeroşi, lătrau şi ei, izbiţi din când în când de pe caprele caleştelor cu bicele de către surugii. Singura anomalie ce putea intriga, era împrejurarea ciudată ca doi boieri aşa de gătiţi, să străbată uliţa pe jos. Însă Bucureştii, la anul 1848, era oraşul tuturor paradoxelor şi târgaveţimea nu se mai mira de excentrităţile boierilor, socotindu-i din capul locului ca în afara orcărui canon. Aşadar numai mişcarea sacerdotală a braţelor era vizibilă, recitativul fiind absorbit de zgomotul uliţei.

— Smaranda nu mă iubeşte, cotinuă tânărul poet, ea nu poate coborî privirile asupra unui fiu de cafegiu. Olga, oh, Olga, candela inimii mele, ea, da, mă preţuia. Cumplitul vărsat mi-a răpito. Ah! ce lună,. ce noapte, ai dreptate, acum să fi trăit! Albă cu ochii negri, s-o fi văzut la lună.

Câtăva vreme cei doi merseră în tăcere, pocnind cu bastoanele duşumeaua uliţei. În faţa Bisericii Albe se opriră.

— Am ajuns acasă, zise cel mai mare dintre fraţi cu oarecare sfială, ca spre a deştepta din vis pe celălalt.

— Greu îmi vine, frate, a păşi pragul casei noastre. Când şez în casă, s-ardică tavanul cu mine, nu mai încap. Când ies afară, mă pierz printre oameni. În casă sunt prea mare, în lume prea mic. Unde este lume multă, acolo mă întâlneşti şi pe mine, trist, gânditor şi posomorât. Am să mor de urât şi de dezgust.

— Toate acestea vor trece, scumpe frate, observă cuminte celălalt. Noi avem o misie pe care trebuie a o îndeplini. Cauza ne aşteaptă!

— Zadarnic, obiectă tânărul poet într-un ton şoptit şi mai potolit, dar cu o fizionomie damnată. Zadarnic! Eu port din leagăn germenul maladiei fatale, agravate de doctrina lui Byron. Pentru mine nu-i fericire pe această lume, care este opera unui Demon.

— Am ştire că fratele Magheru va veni.

Poetul îl privi cu oarecare interes, totuşi continuă:

— Lumea aceasta e opera unui Demon. Nu vezi tu, frate, ce nedreptăţi? Ici ciocoiul trece în caleaşca înfăşurat în blănuri, colo întemniţatul cu fiarele-n picioare, îşi duce osânda. Săracul, ce-a greşit? În aste palaturi şi ziduri zac mii de păcate, iar poporul geme. Ţăranului ciocoii îi iau plugul de pe arătură şi boul din bătătură. Când se va deştepta oare naţia şi-şi va croi singură legi? Până când poporul nostru va rătăci şi va şovăi, precum spune profesorul Michelet?

Însoţitorul îşi privi fratele mai tânăr cu admiraţie, ca unul ce se socotea mai puţin cultivat, şi exprimă un îndemn:

— Să luptăm pentru popor, să luptăm pentru România, aşa cum ai cântat în stihuri:

Mergi repede şi falnic, nu sta, nu te abate!

Deşteaptă-te, o, secol.

Ca şi revenit deodată dintr-un delir, exaltatul răspunse în stilul cel mai simplu şi mai prozaic cu putinţă:

— Ai dreptate, Costică, va să luptăm!

Intrară pe un gang într-o casă pe uliţa Mogoşoaei, în rândul de jos al căreia se afla un negustor de cafele. O uşă se deschise dinspre prăvălie şi un bărbat vârstnic, mustăcios, cu şorţ la brâu, scoase capul confidenţial.

— Aţi venit? Vă aşteaptă…

Dar n-apucă a sfârşi. O voce feminină atroce, sfâşietoare, i-o luă înainte din capul scării de lemn nevopsit, care ducea precipitat spre catul de sus:

— Iancule, vino mai repede; unde aţi fost?

Manechmii urcară scara, umili, vindecaţi de orice poză romantică. Sus, în coridorul luminat cu o lumânare de ceară de biserică, vârâtă într-un felinar, îi aştepta o matroană, scundă, grasă, cu un şal foarte bun turcesc pe umeri şi cu părul de un negru violent, vrâstat cu zone albe, împărţit într-o cărare în două sectoare. Nasul era încovoiat ca al poetului, însă mai strident, cu o nuanţă de armenism în toată fizionomia. Profilul tânărului efeb şedea în faţa caricaturii sale. Şi totuşi, moralmente, junele semăna cu bărbatul de jos din coridor, a cărui blândeţe o sublima. Între părinţi era o dezbinare ce făcea pe tânărul byronian să lase capul în jos de supărare. Prietenilor le pomenea de tristele, vrednicele de râs întâmplări din familie, fără a insista. Adevărul e că părinţii nu-şi vorbeau direct, ci prin a treia persoană, privindu-se pieziş. Cafegiul se arăta mai înţelegător la aspiraţiile lui Iancu şi Eliade îi spusese, trecându-i prin prăvălie: Feciorul dumitale e un geniu. Fără a şti hotărât ce înseamnă un geniu, cafegiul avea idei de stihuire şi poseda într-un raft un catastif cu strofe în greaca aplà. Pe cât de apatic şi taciturn în chip obişnuit, pe atât de neprevăzut de focos se arăta, când se supăra sau când cădea într-o discuţie despre patrie, eroism, libertate. Toate coardele eterismului vibrau încă sub şorţul său pătat de cafea.

Cei doi fraţi intrară într-o odaie în care îi aştepta în picioare un cadet în uniformă, cam de aceeaşi vârstă cu el, însă cu o mică mustaţă, dându-i un aer decis:

— Magheru, îl întâmpinară cei doi.

Însă Iancu părea obosit şi descurajat şi se lăsă jos pe un divan lat, turcesc, acoperit cu cit, dând drumul cilindrului şi bastonului pe duşumea. Din când în când o tuse uscată îi scutura pieptul, faţa i se brobona de sudoare. Ceilalţi se aşezară pe câte un scaun privindu-l îngrijoraţi şi în tăcere. Odaia era simplă. În afară de patul acoperit cu cit se aflau câteva scaune Empire şi o masă rotundă de nuc, o icoană cu candelă pe peretele alb. Pe un alt perete atârna un tablou stângaciu; dar nu fără expresie, al celor doi fraţi cu haine nemţeşti, ţinându-se strânşi, unul cu braţul pe umărul celuilalt.

O lumânare într-un sfeşnic de pe masă făcea să oscileze umbrele pe pereţi. Într-un colţ, lângă un dulăpior cu cărţi, doi saci scunzi de cafea prăjită şedeau într-un nepotrivit depozit. Tânărul poet, înţelegând rostul prezenţei cadetului, i-o luă înainte. Vorbea potolit şi prozaic, ca şi când ar fi fost în chestiune lucruri curente, deşi fraza rămânea mereu incorigibil poetică. Graiul poematic devenise pentru el o a doua natură.

— Să luptăm, fraţilor, aveţi dreptate, să luptăm. Să luăm fiecare o spadă spre a combate ipocrizia şi pizma. Ha, ha, ha! (Hohotul său nu mai era acum actoricesc, cu cei trei ha îşi înăbuşi o tuse ce-l strângea de gât.) Să sfărâmăm scorpiile, să călcăm pe dâra de balaur. Prea bine, şi apoi? Ce ne-aşteaptă apoi? Moartea hâdă. Glasul nostru e un cuvânt deşert, un accent între morminte. Când auzi stejarul căzând în vale, trăsnit de fulger, când marea vorbeşte înspăimântată cu cerul, când şopârla scoate capul şi priveşte către stele, când cerul se umple noaptea de milioane de globuri, omul ni se pare un vierme târâtor. Tot ce este pe lume, oameni, dobitoace, păsări zburătoare, insecte, peşti, amfibii, plante stătătoare se nasc, trăiesc, sunt, ş-apoi mor. Eu, fraţilor, voi muri.

— Nu se poate, zise ultimativ cadetul, ridicându-se optimist în picioare. Cine ţi-a mai vârât asta în cap? Zilele acestea ai să citeşti proclamaţia ca mine în uliţa Lipscanilor.

— Eu am să mor, continuă foarte liniştit tânărul poet, ţinându-şi capul în palme şi ţintind podelele. Am vărsat sânge. Ce ştiu aceştia (şi cu mâinile arăta spre catul de jos)? Ei au pus saci cu cafea lângă dulapul unde păstrez pe divinul Byron. Cafea boabe şi Childe Harold. Ha, ba, ha. Nu mai visez decât vifore şi făclii bătute de vânt. Făclii, făclii, făclii, cum a zis nemuritorul Shakespeare. Aud în noapte acorduri sălbatice de lire înfiorate, păsări fâlfâinde, strigoi îşi cântă în odaia mea sabatul lor. Şi miroase a cafea boabe prăjită. Azi-dimineaţă s-a făcut zi albă şi eu n-am închis ochii peste noapte. Gândesc la această viaţă efemeră şi simt că sub pasu-mi e un haos.

Zicând acestea, printr-un gest reflex Catinà îşi luă cilindrul de pe podea şi-l puse pe cap, punctându-şi meditaţiile sinistre. Apoi deodată întrebă;

— Ce fac fraţii noştri căuzaşi? Ce hotărăşte iubitul nostru Bălcescu?

Drept răspuns, Magheru, apropiindu-se de el, îi puse o mână pe umeri. Al doilea frate Menechmi contempla scena în tăcere. El era ca o umbră a celui dintâi, lipsită de duh propriu, un interlocutor prin tăcere. Poetul îl lua cu sine ca să nu se simtă singur.

— Nu vei muri, frate Catinà. Avem de lucru. Timpul mântuirii noastre a sosit; poporul român se deşteaptă la glasul trâmbiţei îngerului mântuirii:

— Libertate vouă: Am fost la Eliad, la tipografie şi am prins câteva şire din proclamaţie. Mâine se va citi la…

Aici, cadetul grijuliu de respectarea secretului conspiraţiei, se opri, merse la uşă, o deschise şi o reînchise, trecu la fereastră, apoi revenind încredinţa taina, suflând ceva în urechea poetului, iar după aceea informă în acelaşi chip pe fratele său.

— Prin urmare, nu-i vreme de a boli, iubite Catinà, nu-i timp de murit. Tu singur mi-ai zis: „Cine nu se coboară în popor, nu face parte în naţie, nu e Român”. Să ceri bătrânului „un ghiuden şi doi cârnaţi”, după consemn: „Pruncul” e pe cale a se naşte.

— Iar biată maică-sa, continuă tânărul poet, a suferit mult până l-a zămislit. Suferinţa matureşte pe om înainte de vârsta legiuită şi eu mă simt bărbat. Voi sta în picioare pe stâncă, luând pildă de la Byron şi de la Napoleon. Unul, general, a înconjurat globul, făcând expediţii în marşuri silite, celălalt a uimit lumea cu melodii. Poate că din cugetările sublime de idealitate vor rămâne câteva urme pentru viitorime.

Toată această vorbire extravagantă în orice altă împrejurare, nu surpindea de loc pe ascultători şi câteşi-trei simţeau că acesta e limbajul potrivit momentului. Poetul se ridică de pe divan şi, mergând la dulap, scoase un manuscris.

— În aşteptarea zilei celei mai măreţe am compus un marş revoluţionar, zise el.

— Ascultaţi!

— Şi începu a declama furtunos, cu o mână în aer, ca Rouget de Lisle şi din toată vibraţia coardelor vocale, întrerupt o singură dată de un ecou de jos, de glasul strident al mamei sale care striga: Iancule, de ce ţipi acolo?

Aideţi fraţi într-o unire,

Ţara noastră e-n peire.

Aste ziduri şi palate, Unde zac mii de păcate, Aideţi a le dărâma.

N-auziţi în piaţă larmă?

Daţi năvală-n mâini cu armă:

Că soldatul ne ajunge, Baioneta ne împunge.

Daţi, de-o vrea şi el să dea…

Fraţilor, să n-aveţi milă, Daţi în cei ce vă fac silă, Vă iau plugul, arătură, Boul chiar din bătătură, Parc-ar fi un drept al lor…

Şi citi astfel până la sfârşit, înecându-se cu ultimul vers într-o tuse violenta, convulsivă. Apoi deodată păli, duse repede batista la gură, o privi şi spunând „sânge”, se prăbuşi pe pat, plângând cu sughiţuri ca un copil.

Cadetul se plimbă puţin prin odaie, apoi merse la fereastră şi o deschise. Zgomotele de trăsură de pe uliţă se potolise, fiind târziu; se auzeau numai risipite lătrături de câini. Era o noapte de iunie, sclipitoare de stele. Fratele Constantin tăia mucul lumânării de pe masă. Magheiru se întoarse, trase scaunul lângă divan şi vorbi astfel:

— Frate, pentru ce te sperii de puţin sânge? (între timp trăsese din mâna tânărului batista roşie ca un mic drapel.) Sângele acesta vine din prea marea noastră, putere de viaţă, din inima noastră bătută de patimi generoase. Dintre toate colorile, roşul este semnul luptei, cauza noastră e a roşului. În luptă, pieptul tău se va întări şi vei trăi sănătos. Şi eu am avut de aceste.

Catinà încetase de a se mai lamenta, se întoarse extraordinar de palid şi senin şi zise zâmbind:

— Vă făgăduesc că voi trăi. Dar când va fi să mor, să nu fiu înmormântat la Biserica Albă, albul mi s-a părut totdeauna trist, ci lângă Biserica Roşie a Creţulescului, aprinsă ca şi duhul meu.

Două zile Catinà stătu liniştit în pat, după sfatul amicului său. După aceea, în ziua de 11 iunie, merse pe uliţa Lipscanilor, în răspântia de la Sf. Gheorghe, şi acolo, urcat pe o masă, citi cu glasul său cel mai solemn şi mai grav, în faţa patrioţilor, vestita proclamaţie: „Fraţilor, timpul mântuirii noastre a venit…” Cu cât citea, braţul său drept se întindea mai sacerdotal asupra adunării şi mâna desfăşura involuntar şi ca şi simbolic, o batistă din nou înflăcărată de cel mai frumos roşu.

NOI VREM PĂMÂNT!

I.

Cimon – scrie Montaigne – a îngropat cu cinste iepele cu care câştigase de trei ori premiul la jocurile Olimpice. Nu acesta era sentimentul pe care moş Rafailă, vizitiul, îl nutrea pentru căluţii săi, al căror merit mai modest, dar necontestat, îl constituia faptul de a fi devorat într-o goană 15 kilometri de la oraş, până la moşia Popârleni. Epitetele cu care vizitiul îşi trata animalele şi pe care prezenţa în trăsură a Domnişoarei Valentina nu le atenua câtuşi de puţin, erau din cele mai riscate şi cel mai inocent rămânea: Vedea-v-aş morţi! urare sinistră, comentată cu teribile plesnituri aeriene din biciu. Deşi platonismul loviturilor de pleasnă denotau firea lipsită de malignitate a lui moş Rafailă, vinovată numai de intemperanţă verbală, totuşi vizitiul avea o faţă suptă şi îngândurată şi o mişcare nervoasă a mâinilor scorojite, a căror destinaţie o schimba brusc, fie trecând biciul dintr-o mână într-alta, fie împingându-şi cu o mână căciula pe ceafă sau bleojdindu-şi mustăţile foarte înfoiate peste gură şi bărbie. De aceea domnişoara Valentina stătu aproape nemişcată tot drumul, cu picioarele în fânul pus acolo, ca o rezervă pentru cai şi o învelitoare împotriva frigului. Peisajul n-o interesa de loc şi câmpul acoperit cu o zăpadă subţire, din care ieşeau mari pete negre de pământ, i se păru inexpresiv. De multe ori închise ochii, spre a evoca cu fantezia feţele părinţilor, nevăzute de câţiva ani, şi se afla astfel cufundată în reverie, când cu un formidabil „Hooo! Ptruu!” Rafaială opri trăsura. Sosise. Un pâlc de ciori se ridică în. aer, croncănind şi se readună într-un pom uscat, care deveni o plantă exotică cu mari frunze negre. Aburi ieşau palpabili din pielea cailor osteniţi.

Recepţia domnişoarei Valentina nu fu aşa de strălucită pe cum o aşteptase. În tinda conacului alb, aşezat parcă în plin câmp şi, după întâiul scurt examen, total lipsit de stil, se certau trei persoane, un bărbat cu surtuc, care era arendaşul Chivulescu, şi doi ţărani, unul bătrân şi celălalt tânăr. Arendaşul semnală pe domnişoară şi recunoscând-o îi făcu un semn respectos de omagiu, fără să poată insista asupra politeţei, într-atât părea de supărat. Era roşu de iritaţie până pe sub părul tăiat mărunt ca o perie.

— Noi, acum, ce facem? – zicea cuviincios, deşi cam şăgalnic, ţăranul cel bătrân, a cărui căciulă şedea perpendicular pe linia orizontului, căzând în mod comic peste frunte.

— Ce să faceţi? – răspunse răstit arendaşul – să vă duceţi acasă şi să vă vârâţi minţile în cap.

— Noi ne-om duce – obiectă ţăranul – dar cum rămâne cu ordinul?

— Măi Toadere, ce-i tot dai zor cu ordinul, te-ai sucit la cap?

— Ba nu, coane! E ordin scris la Primărie.

— Ce fel de ordin – urlă Chivulescu, ieşit din fire.

— E ordin să te scoatem, coane, afară din sat.

— Ai citit tu?

— Ba eu nu, că nu ştiu carte, a citit fecioru-meu, Niţă.

— Ce-ai citit, mă? – zbieră Chivulescu la tânărul ţăran, cu uitătura smerită şi blândă.

— Să scoatem pe arendaţi din sate – răspunse acela cu respect şi convingere.

Într-adevăr nu era aşa, cu toate că Niţă nu avea nici un gând de fraudă. Astfel înţelese toată lumea, dintr-un instinct al justiţiei, că arendaşii trebuiesc înlăturaţi, deşi hârtia de la Primărie nu era decât o vestire din partea guvernului demisionat că va lua măsuri împotriva abuzurilor arendaşilor.

Domnişoara Valentina, care aştepta încă afară lângă lucrurile pe care vizitiul le depusese alături, pentru că nimeni din casă, de frică, nu prinsese de veste sosirea ei, contemplă pe Niţă cu o secretă surprindere. Era un băiat de vreo 17-l8 ani, frumos ca Narcis, cu toate că faţa prelungă şi plină îi era îngroşată de asprimea vântului. Buzele prea cărnoase şi crăpate, un puf de peri semănaţi pe obrajii puţin pistruiaţi, atenuau graţia anatomică, dându-i o înfăţişare rustică. Băiatul purta un fel de surtuc de şiac, croit la ţară, după o interpretare rurală a hainei orăşeneşti, iar pantalonii, din aceeaşi materie, erau vârâţi în nişte mari carâmbi de pâslă, legaţi prin betelii de opinci. Faţă de hibriditatea obişnuită a înveşmântării ţăranilor, Niţă avea un fason. Domnişoara Valentina, sosită de la Paris, întrezări în el un ţăran de pastorală, nu fără un sentiment de aprehensiune. Niţă i se păru inverosimil de sever, un soi de „chouan”. În vreme ce se desfăşura acest dialog, care de altfel dură foarte puţin, fiind debitat în ritm precipitat, privirile domnişoarei fură atrase de o păsărică verde şi grasă, ca un canar obez şi cu cioc gros, cară fura pe cerdac nişte seminţe de cânepă risipite din întâmplare. Când Valentina întoarse mâna demonstrativ, pasărea, deşi la distanţă mare, fugi.

— E florinţel, explică Niţă, care urmărise gestul domnişoarei; apoi sunt destui pe aici.

— Ce frumoasă păsărică! admiră patetic Valentina, ridicând privirea spre Niţă, ai cărui ochi negri i se părură de o adâncime turburătoare.

Nu putu spune mai mult, căci arendaşul, curmând repede discuţia cu Toader, o îndemnă spre intrare. În timp ce doamna Natalia Costandachi-Popârleni ieşi afară teatral, cu braţele deschise:

— Valentina!

Un alt glas bărbătesc de bariton, făcu un ecou variant, strigând franţuzeşte: Valantin!

În bărbatul cu mare barbă albă, despicată în două, domnişoara recunoscu pe tată-său, domnul Artur Constanda-chi-Popârleni. Când acesta o sărută pe amândoi obrajii, ea se simţi parcă înţepată de o mătură stufoasă.

II.

Manifestaţiile de efuziune nu durară mult şi Valentina, cu toate că ignorantă cu desăvârşire în chestiuni de politică şi administraţie agrară, îşi dădu seama că a picat într-un moment agitat. Trăise de şase ani numai în pensionat la Paris, plecată la o vârstă foarte fragedă, şi aproape n-avea nici o idee despre ţara ei şi despre viaţa diurnă a familiei sale. În Franţa, profesorii îi vorbeau prea puţin despre România, dând a înţelege că este o simplă expresie geografică, cu o populaţie sălbatecă, sub stăpânire turcească. Cunoştinţele lor de istorie şi geografie erau foarte slabe în direcţia aceasta şi domnişoara Valentina nu simţise nevoia de a le controla. Ştia doar atât că tată-său e de familie mare, moşier, de la care primea regulat corespondenţă în franţuzeşte şi banii necesari. Se simţea, prin educaţie, legată de familie, nu de o ţară, mai ales că făcea din când în când vizite unor rude stabilite la Paris, care se interesau de ea. D. Artur Costandachi îşi chemase fata prematur, fiindcă era hotărât s-o mărite cu un ofiţer de bune condiţii sociale şi materiale, rudă foarte îndepărtată, şi care în intimitate era denumit pur şi simplu Coca. Locotenentul Coca se şi afla în conac în momentul sosirii domnişoarei Valentina şi izbindu-şi cu exactitate tocurile împintenate, sărutase afectat unghiile de la amândouă mâinile prezumtivei logodnice. Motivele lui Costandachi de a-şi mărita fata erau de natură economică. Obişnuit cu opulenţa se simţea scăpătat, fiindcă rămăsese numai cu moşia Popârleni. Aceasta era, nu-i vorbă, aşa de mare încât ţăranii ziceau că mergând două poştii cu căruţa, dai tot de boier. Veniturile ei, din arendă, nu ajungeau boierului, care pierduse bani în alte afaceri. Avea nelinişte în privinţa solidităţii averii funciare, se gândea să vândă moşia şi să-şi pună fondul în alte valori, în aşteptarea unui post decorativ şi bine plătit, pe care îl nădăjduia mulţumită întinselor sale relaţii de rudenie. Era afin cu mai toate familiile de vază şi în orice guvern întâlnea miniştri cu care se găsea în raporturi de intimitate. De câţiva ani ducea o existenţă calculată şi avară la conacul moşiei, pe care o arendase lui Chivulescu, folosindu-se de locuinţă şi de alimentele puse, prin convenţie, la dispoziţie de arendaş, necheltuind nimic şi capitalizând. Prin căsătoria fetei, a cărei zestre o rezervase, socotea să dezlege definitiv problema finanţelor sale. Deodată, spre primăvară, începuse răzmeriţa şi d. Costandachi simţi o enervare lăuntrică, proporţională cu aspiraţiile sale materiale.

Aşadar, domnişoara Valentina nimerise în plin consiliu de războiu. Acesta se reconstitui de altfel aproape imediat, în jurul lungii mese din sala comună, un fel de atriu, servind de sufragerie, sală de studiu şi de reuniune. Era o odaie vastă, văruită, cu două sobe de zid albe, foarte sumar mobilată cu lucruri de adunătură. Moşierul îşi ţinea mobilierul fin în casa de la oraş. În odaie erau strânse multe persoane de ambe-sexe, rude şi moşieri de prin împrejurimi, care venise să se consulte cu Costandachi.

— Trebuie neapărat să se ia măsuri împotriva ţăranilor, până nu pierim – zise unul dintre cei de faţă.

— Neapărat! – întări o doamnă cu mâna în dreptul inimii, ca spre a sugera o primejdie iminentă.

— Ţăranii, ţăranii! – spuse recitativ o altă cucoană, care-şi făcea vânt cu un jurnal, deoarece, într-adevăr, în odaie era o căldură înăbuşitoare şi un fum gros de ţigară. Nu poţi să ai încredere în ţărani.

— Dar ce vor? continuă doamna cu evantaliu de jurnal, cu un glas îngroşat. Vor pământ. Le-a vârât în cap ăştia…

Cu mâna în direcţia Bucureşti, doamna înţelegea prin „ăştia” orice guvern neconservator, celelalte partide reprezentând pentru ea o scandaloasă extremă stângă. Cu toate că guvernul liberal arăta intenţia de a reprima brutal răscoalele, doamna şi cei de mentalitatea ei, se temeau de ipoteza unor reforme agrare. Costandachi era conservator, nu mai puţin în relaţii şi cu liberalii. Opinia lui politică era că problema înăbuşirii mişcării primează asupra oricăror altor considerente şi că o expropriere nu era posibilă fără o însemnată despăgubire. Susţinea vânzarea liberă.

— Telegrama, Artur, fă telegrama că pleacă Rafailă – îndemnă madam Costandachi.

Artur Costandachi se aşeză în capul mesei, în faţa unei foi de hârtie, iar ceilalţi se strânseră în jurul lui. Atunci Valentina observă că tată-său avea barba albă şi stufoasă, ca şi înroşită în apropierea buzelor, din cauza havanelor pe care le fuma necontenit. Era un om sclivisit chiar şi în neglijenţă, manierat, cam bombastic la vorbă, autoritar, în gest, dar în fond lesne intimidabil.

— Va să zică, spuse el, luând atitudine caligrafică şi recitind rar, pe măsura scrisului, telegrafiem astfel:

A son Excellence, Le Président du Conseil des Ministres.

Si l’on ne prend pas d’urgence des mesures de la dernière energie, nous sommes irrémediablement perdus. Partout règne un état d’insécurité intolérable. Les paysans sèment l’épouvante. Malheureusement les sol-dats continuent à ne pas tirer…

— Fără ordin de a trage, comentă Coca, nu garantez nimic.

III.

Contrar aparenţelor imediate, arendaşul Chivulescu nu era un om comun. Casa lui era plină de cărţi, urmase puţin facultatea de medicină şi apoi dreptul, era inteligent şi cu vederi largi. Superioritatea sa intelectuală se zărea în fundul tăios al ochilor. Fraza lui brutală şi plastică, revela complicaţia sufletească şi imaginaţia, în contrast cu limbajul distins, plat şi franţuzit al moşierului. Faţa cu tăieturi granitice era lipsită de flexibilitate muşchiulară. Expresia sentimentelor se făcea prin gesturi de poruncă ale întregii staturi solide. Chivulescu era băiat de oameni săraci, se trudise mult în tinereţe, ca să meargă în şcoli, ratase o mulţime de meserii şi, în fine, găsind credit, se fixase în arendăşit. După ce-şi scosese datoria, căuta să-şi agonisească un capital, spre a-şi cumpăra moşie personală sau a începe altceva pe cont propriu. În setea de a se elibera şi a-şi face o situaţie, era implacabil. Vârâse banii sudorilor sale în moşia lui Costandachi şi voia să-i scoată cu orice preţ. Răscoala îl necăjea mai mult decât pe moşier, fiindcă acela spera despăgubire, în vreme ce el nu. De aceea de câteva zile Chivulescu umbla întunecat. Ţăranii ceruseră să le dea fălci de pământ cu chirie, cu 25 lei falcea, iar el voia cel puţin 40, pentru că Costandachi însuşi lua 25 lei şi avea pretenţia la contractul următor să-i sporească arenda. Înţelegea să-şi scoată banii şi să câştige şi ar fi cerut încă şi mai mult, dacă nu s-ar fi temut ca ţăranii să nu se ducă în altă parte, cum şi făcuseră unii, preferând depărtările unor condiţii imposibile la faţa locului. De aceea când biroul lui plin cu dulapuri de cărţi se goli de opincile ţăranilor care lăsaseră pe covor bucăţi de zăpadă şi de noroi, se căi de a le fi vorbit prea neconciliant. Ar fi putut să mai lase o portiţă pentru tocmeli, să încerce a convinge pe moşier să scadă el însuşi din arendă, în interesul comun. Multe zile însă după târguiala cu ţăranii nu se mai auzi nimic. Oamenii treceau tăcuţi prin faţa lui, scoteau căciula, nu spuneau totuşi nimic. Ai fi zis că toată lumea a renunţat să mai lucreze pământul şi că nu mai voieşte nimeni tocmeală.

— Ce faceţi voi, mă, ispiti Chivulescu pe unul, vine primăvara, voi nu lucraţi?

— Ba noi am lucra, dar n-avem pământ.

— Pământ este, dacă e omenie şi încredere, veniţi la tocmeli.

— Nu ne mai tocmim, cocoane, de ce să ne mai tocmim? Pământul, ca şi aerul şi apa, e al lui Dumnezeu. O fi dreptate în lumea asta. Aud că Stăpânirea a dat un ordin.

— Ce ordin?

— Eu nu ştiu. Dar e un ordin de la Stăpânire.

Şi ţăranul, porni încet mai departe. Lui Chivulescu treaba astă i se păru suspectă şi prin sufletul lui energic trecu un mic fior. Apatia ţăranilor nu-i plăcea, şi el însuşi urmaş de ţărani, ştia că atunci când o hotărâre mare i se punea în suflet, ea se manifesta printr-o calmă indiferenţă.

Deci stărui să caute pe oameni şi cu acest prilej dăduse ochii cu Toader şi cu Niţă, de la care aflase ca este „ordin să fie scoşi arendaşii din sat”. După ce petrecu pe domnişoara Valentina în conacul boieresc află de la un argat un lucru care-l făcu să încalece în grabă şi să alerge în goană, dând pinteni calului spre ogoare. Acolo observă nişte muşuroaie puse ca semne de despărţire şi înţelese că ţăranii împărţiseră fără nici o învoială pământul între ei, socotind că vor avea blagoslovire de la guvern să-l lucreze. Speriat, Chivuleseu întoarse calul şi o luă în galop spre conac. Începuse o mică ploaie amestecată cu fulgi de zăpadă care-i udase scurteica. El nu o vedea. Prin cap îi trecură tot soiul de socoteli, să exploateze pământul singur, angajând oameni puţini şi harnici, să taie o parte din imaş şi să-l are. În fine, dădu buzna la moşier, neţinând seamă de asistenţă. De-altminteri Costandachi, un adevărat feudal, simţea o plăcere deosebită de a trata toate daravelile moşiei sprijinit pe o curte nobilitară.

— Domnule Costandachi, intră arendaşul de-a dreptul în chestiune, scoţându-şi scurteica jilavă, treaba stă prost. Ţăranii şi-au împărţit pământul, însemnându-l cu muşuroaie.

Moşierul păli puţin şi-şi netezi vasta barbă bizantină.

— Ce vrea să zică asta, că şi l-au împărţit?

Unul din musafiri lămuri:

— L-au împărţit să-l lucreze peste capul arendaşului, fără a-i plăti.

Costandachi se însenină puţin şi observă amabil că lucrul era tare regretabil, dând a înţelege că dizgraţia era a lui Chivulescu. Acesta însă simţi rezerva mentală a moşierului.

— Ţăranii au împărţit pământul moşierului, nu al arendaşului. Doar nimeni n-are să-şi închipuie să arendaşul va mai plăti arendă, dacă nu e în posesia pământului.

Deşi moşierul primise anticipat arenda pe un an, intui delicateţa situaţiei şi căuta o soluţie:

— Trebuie neapărat să găseşti, mon cher, un mod să te împaci cu ţăranii, să te învoieşti cu ei.

— Nu pot să mă învoiesc cu ei, dacă nu le scad la rându-mi chiria pământului.

Costandachi trase un fum de havană, ca să-şi dozeze răspunsul, apoi zise gentil, insinuant, aproape în surdină:

— Scade-le!

Chivulescu se supără şi se lăsă în voia unei mişcări de impacienţă.

— Cum să scad, domnule Costandachi, dacă ei îmi dau atât cât îmi ceri şi dumneata şi încă mai puţin? Ca să le reduc eu, trebuie să-mi reduci şi dumneata. Eu am vârât bani aici, eu îmi pierd capitalul meu, mijlocul meu de existenţă.

De câte ori Costandachi era luat prea repede, fie din timiditate, fie dintr-o abilitate înnăscută, para lovitura printr-un calm îngeresc.

— Dar bine, mon cher, ştii perfect că am greutăţile mele, obligaţii sociale, un buget stabilit. Nu pot să renunţ la o centimă. Pământul este unicul meu mijloc de traiu, neam de neamul meu a vieţuit la ţară, din sudorile muncii câmpului (Moşierul îşi trecu mâna peste frunte, ca un rural virgilian întors de la arătură), boierii au fost totdeauna laolaltă cu ţăranii, mulţi din ei se trag din răzăşi.

Văzând că moşierul încearcă a bate câmpii tactic, Chivulescu îl preaviză:

— Ei bine, ţăranii au să-ţi ia pământul.

— O, exclamă Costandachi în isonul unui O! colectiv, scos de toţi cei din odaie, afară de Valentina, pentru care spectacolul constituia o mare surprindere. – pas possible!

— Ţăranii mei să-mi ia pământul? Eu sunt din neam de ţărani, domnule!

— Cârstea Costandachi, din veacul al 16-lea, din care mă trag, era răzăş. Nepotul lui, prin vitejie, a devenit căpitan de curteni şi s-a însurat cu comisoaia Mărcuţa Arhip, din care descindem toţi. Uite să-ţi arăt. Am hrisoave de la 1501. Şi Costandachi dădu să se repeadă spre un dulap cu sertare în care avea documente şi un stufos arbore genealogic, lipit pe pânză, pe care-l studia în orele sale libere. Arendaşul nu-şi putu reţine un zâmbet ironic.

— Domnule Costandachi, acum se petrec lucruri grave, lucruri de care depinde existenţa noastră, nu ne arde de genealogii. Răzeş ori nerăzeş, dumneata eşti acum pentru ţărani boier cu moşie, precum eu sunt arendaş.

Costandachi păru pătruns de justeţa argumentului şi renunţă a mai produce documentele.

— Atunci ce-i de făcut?

— Ce-am spus eu.

Moşierul făcu din mână un gest, înlăturând ipoteza ca absurdă. Medita, pieptănându-şi barba cu degetele, o manieră de a scăpa de discutarea soluţiei arendaşului, când se auziră strigăte afară. Cei de faţă se examinară reciproc din ochi, plini de anxietate. O slugă bătrână veni să spună că s-au adunat ţăranii în faţa conacului şi vor să vorbească cu boierul.

— Cu mine?! – se miră Costandachi, ca şi străin de chestiune.

— Ce vor?

— Poate cu domnul arendaş! Vezi, domnule Chivulescu, mă rog, ce voiesc; dumneata eşti mai îndemânatec cu ei.

Chivulescu ieşi cu oarecare nădejde şi fără temeri, fiindcă simţindu-şi fibra rurală, avea sentimentul că poate oricând stăpâni sufletul popular. Noua burzuluiala i-ar fi dat prilejul să se ciorovăiască cu oamenii, să le prindă gândurile, şi unde e tocmeală e şi speranţă de învoială. Mai multă teamă îi inspira liniştea. Întrebându-i pe ţărani dacă au venit să se chibzuiască cu el pentru chiria pământului şi pentru munci, ei ziseră că nu au ce vorbi cu el, arendaşul, că pe boier vor să-l vază.

— Pentru ce? se informă curios Chivulescu.

— Avem noi o vorbă! răspunse Toader, care şi de data aceasta era în fruntea oamenilor, însoţit ca de obiceiu de chipeşul şi cuviinciosul său fecior Niţă.

— Bine măi, nu puteţi da năvală cu toţi, să vină unul, doi, în numele vostru.

— Aşa, aşa, răspunseră glasuri anonime. Arendaşul chibzui în aşa chip ca să intre Toader, fiu-său Niţă, şi încă un bătrân din sat, cunoscut ca om cuminte, şi-i băgă în casă. Costandachi primi delegaţia ca un adevărat om de lume. Avea astfel de gesturi naiv aristocratice faţă de ţărani, a căror viaţă n-o cunoştea de loc. Răspundea la salut, descoperindu-şi capul, oferea ţigări. Văzând deci pe Toader şi pe ceilalţi, îi invită cu mare ceremonie să înainteze, le făcu semn să şadă, mai mult, trase el însuşi scaunele. Comisiunea declină invitaţia. Costandachi, aferat, insistă:

— Luaţi loc, vă rog, luaţi loc. Spuneţi ce vă aduce, eu pot să vă înţeleg, sunt urmaş de ţărani.

Ascendenţa rurală a lui Costandachi nu obţinu nici un efect vizibil pe feţele impenetrabile ale ţăranilor. Aceştia, după multă codeală, se aşezară pe scaune, cu căciulile în mână. Dar din cauza acestei poziţii neobişnuite faţă de boieri nu putură să scoată o vorbă, cu toate îndemnurile celor de faţă. După lungi clipe de tăcere şi stânjenire, Toader, urmat maşinal de ceilalţi doi, se ridică în picioare şi abia atunci, dând la o parte scaunul şi simţindu-se stăpân pe sine, zise următoarele:

— Boierule, noi vrem pământ!

— Ce vreţi? întrebă din nou Costandachi ca şi când n-ar fi auzit bine.

Atunci tânărul Niţă recită cu glas suav, cu o sclipire blândă şi profundă a ochilor, aşa cum ar fi rostit o urare de Anul nou:

— Noi vrem pământ!

O tăcere mormântală stăpâni odaia câtăva vreme, încât se auzi limpede cum un buştean carbonizat se mistuie şi se prăbuşeşte în sobă. Apoi, deodată, toţi moşierii şi moşieresele, din preajma lui Costandachi, izbucniră, sub imperiul fricii şi al indignării:

— Ce pământ, omule? Cine să vă dea pământ? Toader le vorbi cu persuasiune, ca spre a-i convinge de un adevăr curent:

— E ordin de la Stăpânire, coane, să se împartă pământul la ţărani.

— Să vă dea Stăpânirea pământ dacă are, noi avem pământul nostru din moşi-strămoşi, răsuflă cocoana cu evantaliu improvizat.

— O să fie, cucoană, cum o vrea Stăpânirea, mai adăugă Toader decis şi apăsat.

Costandachi se găsea la sfârşitul resurselor sale diplomatice şi se gândea dacă nu e cazul de a oferi câte o ţigară de foi celor trei ţărani, cu toate că gestul îi apăru ca dăunător pentru economia sa. Chivulescu îl scoase din impas.

— Măi, Toadere – zise el – dacă e adevărat că Stăpânirea a hotărât să vă dea pământ, de la ea ori de la boier, atunci să aşteptăm să vină oamenii guvernului să facă împărţeala.

— Păi, ce să mai vină guvernul, împărţim noi cu dreptate ce-am muncit cu palmele noastre toată viaţa.

— Asta nu se poate până nu vine hârtie de la Primărie. Mergeţi acasă şi aşteptaţi.

După oarecare ezitare, Toader şi tovarăşii săi ieşiră, iar după câteva schimburi de cuvinte în curte, oamenii toţi plecară pe la casele lor. Boierii, care toţi priveau încordat, ascunşi pe după perdele, respirară uşuraţi şi se întoarseră iarăşi la consiliul din jurul mesei.

— Neapărat să pornească telegrama la primul ministru, hotărî Costandachi.

Însă Coca fu de altă părere. El demonstra că din moment ce guvernul luase măsuri militare pe divizii, şi el însuşi primise comanda unui mic detaşament de infanterie, nu slujea la nimic de a apela direct la guvern, căci conţinutul telegramei ar fi retransmis cu întârziere către comandantul de divizie. Aşadar acestuia trebuia să i se ceară de urgenţă întărirea detaşamentului prin elemente de cavalerie, cu care să se constituie conform planului general coloane mobile pentru risipirea ţăranilor răzvrătiţi. Pe general, Coca îl cunoştea bine, îi era rudă. Un curier înarmat trebuia să pornească imediat cu scrisoarea la sediul diviziei. Locotenentul Coca se aşeză la masa pe locul lui Costandachi şi redacta acest raport: „Cu onoare vă rog a dispoza de urgenţă a se întări cu elemente de cavalerie detaşamentul meu din Popârleni şi împrejurimi, compus numai din cincizeci de oameni. Rebelii au devenit periculoşi, şi ameninţă conacele cu devastarea. Orice întârziere ar fi fatală.”

Scrisoarea fu îndată încredinţată unui soldat care porni călare la oraş. Tropotul calului răsună câteva secunde afară, ascultat cu smerenie de toţi cei din casă. Întunecându-se, fură aprinse lămpile. În chip de recapitulare a evenimentelor zilei, doamna Natalia Costandachi-Popârleni exclamă:

— Biata Valentina, în ce hal se găseşte!

IV.

De fapt, Valentina era obosită şi contrariată. Ceea ce vedea, nega brutal imaginea pe care şi-o făcuse despre situaţia familiei sale. Nu fusese la moşie decât în fragedă copilărie şi pentru scurte popasuri, căci pe atunci Costandachi nu locuia la ţară. Îşi aducea aminte vag de o herghelie de cai, de o învălmăşeală de oi ce împiedica înaintarea trăsurii, de un morman de mere vărsat pe duşumeaua uneia din odăile goale şi care se rostogoleau printre picioarele ei mici. Nici nu ştia bine ce reprezenta locul unde fusese, astfel că noţiunea de moşie cu conac şi-o construise cu imaginaţia, pe urmă, la oraş. Dar tabloul consolidat şi-l făcuse la Paris, prin analogie şi cu concursul întrebărilor insistente ale colegelor franceze:

— Aveţi – presupunea una – multe slugi, lachei, valeţi!

— Desigur – consimţea Valentina apriori, deducând asta din chiar ideea de moşie.

— Şi aveţi cai mulţi, trăsuri, câini de vânătoare? Neaducându-şi aminte perfect de asemenea amănunte, Valentina aproba numai din cap.

— Oh! şi-mi închipui, continuau colegele invidioase ancheta, transportând totul la modul francez, îmi închipui că este la moşia voastră un castel superb din evul mediu, cu pontlevis, cu turnuri, cu maşiculiuri, cu scări mari, pe laturile cărora sunt armuri medievale, arme, halebarde.

— Da, da! – admitea mai moale Valentina, care nu văzuse un astfel de castel, bănuind totuşi că el trebuie să existe.

— Şi-apoi, într-o sală cu şemineu uriaş de marmură şi cu grinzi de stejar, sala cavalerilor familiei tale, pereţii sunt plini de portrete ale strămoşilor. Trebuie să fie frumos! Cine este întemeietorul familiei voastre? A luat parte la cruciade?

Colegele, care erau de fapt nişte simple burgheze, hrănite cu fantezii aristocratice, nu se îndoiau că aci în Orient au rămas în floare toate aspectele unui regim căzut la faza muzeală în Occident. Valentina nu văzuse portrete medievale acasă la ea, afară de o pictură foarte stângace executată la Viena, prin 1825, a unei străbunici cu zulufi, şi de fotografii din epoca unionistă. Îşi închipuia că, cu toate astea, la moşia Popârleni va fi existând aşa ceva. De altfel când Artur Costandachi începuse a-şi desfăşura retoric arborele genealogic, vorbind de Cârstea Costandachi şi de comisoaia Mărcuţa Arhip, Valentina căutase instinctiv portretele pe pereţi. Lipsa lor o mira. Atunci, făcând repede un sumar al impresiilor, remarcă jignită în amorul propriu că nu-i ieşise la scară nici un majordom, că tată-său n-avea nici lachei, nici valeţi „de pied”, nici măcar feciori stilaţi, că pe coridoarele goale nu se găsea nici o armură, nici o piesă perimată de artilerie, că mobilele erau nişte mizerabile obiecte de târg, ce nu se puteau însuma nici unui stil istoric. Tot personalul casnic se reducea la două femei învelite în broboade până peste gură şi la vreo doi oameni prin curte. Valentina se cutremură la ipoteza, din fericire imposibilă, ca prietenele sale de la Paris s-o calce deodată la „castelul” său. Se întrebă chiar dacă tată-său nu e mult mai sărac decât îşi închipuise, deşi din discuţiile la care asistase, nu reieşea asta. Un contrast bătător la ochi uimi pe Valentina. În acea odaie ca de han, fără tablouri de maeştri olandezi, cu pereţi văruiţi şi sobe de zid, se învârtea o lume îmbrăcată nu se poate mai „chic”. Tată-său însuşi, cu barba lui despicată şi afumată, cu havana în gură, cu gesturile lui distinse, părea un parizian desăvârşit. Cocoanele erau toate îmbrăcate după modă, având corsaje cu mânece bufante şi rochii cloş, de cea mai studiată tăietură. Una care şedea de mult, notificând că pleacă imediat, ţinea încă pălăria mică pe vârful capului, scoţându-şi şi punându-şi nervos o reţea de voal cu bobite, care-i puncta obrazul de porţelan. Unul dintre musafirii bătrâni purta ghetre. Din toate acestea, Valentina deduse că familia ei este dintre cele mai distinse, dar că împrejurări neobişnuite o silesc să renunţe la orice fast. Afacerea cu ţăranii o întări în această interpretare. De-altfel ideea că nu se afla la „castelul” propriu-zis şi că ar fi existat altul, îi trecu prin cap.

Acum şedea pe canapea într-o odaie mai mică, în care se afla şi un mare garderob cu cutii de pălării deasupra, şi se odihnea lungită. Locotenentul Coca ceruse învoirea de a fi admis lângă ea şi cu scaunul tras aproape, căută să familiarizeze pe Valentina cu fizionomia sa. Trebuie de la început spus că locotenentul Coca se remarca printr-o tunică strânsă aşa de tare pe talie, încât îi dădea profil de viespe. Ipoteza că ofiţerul purta corset, se poate susţine cu probabilitate. Coca era spilcuit în toată fiinţa sa, parfumat discret, poleit deasupra buzei de sus de o mustaţă blondă. Toate gesturile sale erau corecte, vorbirea puţin sâsâitoare şi dulceagă, şi când rostea, înainta bustul înspre ascultător în chip de confidenţă. Ochii săi nu se opreau la nimic din jur, nepărând şocaţi de nimic. Dacă cizmele sale erau bine lustruite şi uniforma în regulă, Coca nu semnala gândacul mergând pe perete. Era în mare ţinută în salon ca şi în grajd, indiferent de tot ce nu ţinea de resortul carierei sale. General, colonel, ordonanţă, garnizoană, acestea erau noţiunile curente ale lui Coca pe care le mânuia cu cea mai mare dexteritate. Ideile generale făceau eclipsă în creierul lui. Coca poseda marea artă de a se sustrage elegant oricărei complicaţii. Ştia de pildă să fie prezent fără a scoate un cuvânt, prin simple deplasări protocolare. Astfel, într-un salon cu multe grupuri, se oprea pe rând în faţa fiecăruia, bătea uşor din pinteni, saluta cu mâna la frunte, făcea o reverenţă mai mult sau mai puţin parabolică, după împrejurări, zâmbea repetat în semn că participă cu cel mai mare interes la consfătuirea grupului, lua act cu afectare de tot ce i se spunea, apoi, repetând reverenţele, pleca la alt grup, reînnoind cu variante manevra. Cu cercul superiorilor păstra o ţinută decentă, între respect şi distincţie personală, evitând a rămâne mult, spre a nu indispune prin familiaritate. Astfel, Coca plăcea tuturor. Nu era incult, dar nici cu vreun interes deosebit pentru viaţa intelectuală şi primise o educaţie perfectă. N-avea însă personalitate de om. Îşi alesese cariera de ofiţer ca singura compatibilă cu calitatea familiei sale şi se realiza în societate ca „ofiţer”, aşa cum Costandachi înfăptuia figura „moşierului”. În mediu militar, Coca avea imperceptibilele lui nuanţe, şi un sublocotenent cu nume sonor se bucura din partea lui de anume atenţii pe oare nu le acorda colonelului de origine burgheză, faţă de care păstra o corectă şi, în intimitatea lui, ironică ţinută de serviciu. În rezumat, lui Coca nu i se părea decent pentru un om de lume ca el să se aprindă în discuţii, să aibă păreri personale, să contrazică, să insiste. Relaţiile le reducea la anume gesturi inefabile, cu care avea reuşite depline.

De aceea, după ce obţinuse admiterea sa alături de domnişoara Valentina, se mulţumise să se aplece înspre canapea şi să scoată o exclamaţie cu sensuri infinite:

— În fine, domnişoară Valentina!

Asta putea să însemne multe lucruri. De pildă: „În fine, domnişoară Valentina, ai sosit!”. Sau: „În fine, domnişoară Valentina, vezi cu ochii dumitale ce se întâmplă aici”. Sau: „În fine, domnişoară Valentina, te am aici, în apropierea mea”. Domnişoara Valentina, care nu ignora că era destinată a deveni soţia lui Coca şi care, poseda suficientă educaţie mondenă, ca să înţeleagă sensul preliminar al acestei întrevederi, preferă să sublinieze ultimul sens posibil al exclamaţiei şi întinse uşor mâna dreaptă, pe care Coca o sărută iarăşi foarte delicat pe vârful unghiilor, ceea ce putea să însemne în stilul său:- „Nu îndrăznesc nici să ating cu buzele mâna ta” sau totdeodată: „Să nu ne obligăm printr-un exces de gesturi.”

— Nu înţeleg de ce tata trăieşte aşa de incomod aici, fără slugi, fără lux! încercă Valentina să pipăie realităţile.

— Ei, domnişoară Valentina, zise Coca, direct interesat în astfel de calcule economice, la ce bun a risipi banii la moşie. Pămâniul e un singur mijloc de venit, capitalul trebuie pus în altă parte. Mai ales în aceste vremuri!

— Dar ce se întâmplă?

— Se întâmplă că ţăranii vor pământ!

Valentina nu pricepu de loc această afirmare. Dacă ţăranii vor pământ, să li se dea, observă ea. Coca o lămuri că ei cereau pământul lui Costandachi. Aci Valentina dovedi o lipsă de penetraţie caracteristică întregii sale familii.

— Dar pământul e al nostru!

Zicând,.al nostru”, apăsă asupra posesivului cu o însufleţire plină de candoare. Coca nu găsi, potrivit firii sale, că e oportun să intre în discuţii sociologice cu Valentina şi se mărgini a face un gest din umeri, cu înţelesul: „Nici eu nu pricep această absurditate!” Ceea ce era de-altfel şi adevărat, pentru că Coca, fiind şi el din familie de moşieri şi urmărind o zestre cu moşie, nu gusta de loc teoria exproprierii expropriatorilor.

— Nu este oare primejdios a sta aci? sugeră domnişoara Valentina.

Coca concentra complexitatea ideii printr-o propoziţie care afirma şi nega totdeodată:

— Nu mai este acum, cu măsurile ce le vom lua!

— Oamenii ăştia mă sperie, se căina deodată Valentina, au o uitătură aşa de fioroasă. De ce sunt atât de rău îmbrăcaţi?

Coca făcu cu mâna dreaptă nişte volute în aer, zâmbind echivoc, având aerul a spune: pentru atâtea şi atâtea motive pe care le bănuieşti. Se feri totuşi să citeze vreunul.

— Mi-e frică, mărturisi Valentina.

— N-ai pentru ce, poţi fi liniştită.

— Unii din ei arată a fi oameni buni. Cine e băiatul acela care a strigat: Noi vrem pământ! E chiar drăguţ.

Lui Coca elogiile aduse unui bărbat de o asemenea extracţie nu-i fură pe plac şi căută să curme o dezvoltare iritantă a impresiilor.

— Eşti obosită, domnişoară Valentina, te las să te odihneşti. Nu te părăsi în voia primelor senzaţii. Mâine vom petrece.

Şi izbindu-şi tocurile cizmelor, făcu o reverenţă, salută ca şi când ar fi avut chipiu şi se retrase cu ceremonie.

Peste noapte, Valentina avu un vis foarte agitat. Visă că în faţa pensionului său din Paris se oprise un landou cu blazon, tras de două şiruri de cai. Pe unul din caii din faţă şedea călare Nea Rafailă cu tricorn pe cap şi cu livrea, mânuind biciul pe deasupra capului şi ameninţând animalele într-un jargon mixt franco-român: Hua! boalele dracului! Sales bêtes! În spate şedeau, cu mâinile încrucişate la piept, doi lachei, având ţilindre cu pampon. Landoul alerga prin parcuri imense, trecând aci prin păduri înalte, aci pe marginea unor lacuri geometrice, din mijlocul cărora ţâşneau numeroase jocuri de apă. Cârduri de corbi alergau pe pajişti. Din loc în loc, ieşeau înainte de o parte şi de alta şiruri de valeţi în livrea, care, aplecându-se cu respect, salutau trecerea, domnişoarei Valentina. De la un timp se apropie o întreagă trupă de călăreţi, o adevărată gardă în mare ţinută de ofiţeri cu peruci, din secolul al XVIII-lea, care constituiră un preambul şi o ariergardă procesiunii. Convoiul ajunse în faţa unui castel teribil, din blocuri de piatră, foarte asemănător cu Bastilia, aşa cum Valentina o văzuse prin manuale. Landoul trecu peste un podeţ şi apoi pe un peron. Un număr mare de lachei ieşiră cu făclii înainte, unul din ei deschise portiera şi trase scara, alţi doi susţinură de subsuori pe domnişoara Valentina şi o îndreptară spre intrarea somptuoasă, pe treptele căreia Costandachi cu barba lui albă şi într-o uniformă foarte brodată, ca a ambasadorilor, o întâmpină deschizându-i braţele, şi sărutându-i apoi vârful unghiilor, repetând gestul pentru fiecare unghie în parte. Apoi o luară în sus pe o scară monumentală, cu multe secţiuni, ale căror laturi erau pline de statui. Şiruri de lachei îi flancau de o parte şi de alta, urcând în acelaşi timp. Suişul părea interminabil. În cele din urmă sosiră în faţa unei mari uşi cu două batante. Un majordom bătu cu bastonul său şi uşile se dădură la o parte. Alte uşi, cu alţi majordomi, veniră la rând, până ce sosiră într-un imens salon iluminat feeric de candelabre şi plin de portrete în ulei pe pereţi. Toate acestea se petreceau cu o mare viteză. Apoi luminile se stinseră şi totul căzu în beznă. Valentina visă că doarme, apoi visă că se deşteaptă în odaia ei şi că atrasă de lumini mişcătoare şi de nişte zgomote surde se ducea la fereastră să vadă ce se petrece jos. De la fereastra îngustă de piatră a odăii zărea jos la poalele castelului o sumedenie de oameni în mâini cu facle, cu topoare, cu bice, cu suliţe, pe cap cu bonete frigiene sau cu căciuli de oaie. Oamenii alergau spre poarta fortăreţii, aci în gloată, aci în plutoane mici, dar cu o îndărătnicie nemaipomenită. În curând topoarele lor izbeau violent în porţile de stejar, care se prăbuşeau la pământ. În fruntea gloatei se zăreau doi oameni între care unul foarte tânăr şi de o remarcabilă frumuseţe. Domnişoara Valentina, care transpunea în vis noţiunile sale de revoluţie franceză, privi mai atent spre rebelul cel tânăr şi recunoscu în el pe Niţă. Ochii lui Niţă erau negri şi strălucitori şi aveau ondulaţia unor lacuri de cerneluri.

— Ce vreţi? strigă de sus domnişoara Valentina.

Nimeni însă nu dădea atenţie glasului ei îndepărtat. Uşa odăii se deschise repede şi în pragul ei apăru Niţă, cuviincios, cu aceeaşi hotărâtă linişte şi cu privirile lui întunecate. Pe urmă visul se stinse de tot şi domnişoara Valentina căzu într-un somn cu totul fiziologic.

V.

A doua zi, intrând în odaia comună, dădu de un consiliu mai puţin animat, însă mai sever. Pe o parte a mesei lungi era întinsă o hartă, asupra căreia şedea aplecat Coca. Cu un creion colorat, el făcea semne strategice pe ea, urmărit de la o distanţă convenabilă de doi gradaţi, cărora le dădea instrucţiuni. Chivulescu, arendaşul, se înclina şi el de partea cealaltă a mesei asupra hărţii şi indica topografia locurilor cu degetul. Costandachi, cu nelipsita lui havană, sta foarte atent, întrerupând din când în când consultarea unui mare album de timbre. Avea o lupă ca de ceasornicar, pe care şi-o înfigea în ochi şi o pensetă cu care apuca mărcile spre a le lipi. Interesul său părea împărţit între conferinţa militară şi album. Natalia Costandachi primi pe Valentina cu o sărutare pe frunte, sugerându-i prin vorbirea şoptită seriozitatea momentului. Mai se aflau în sală doi din musafirii de seara trecută, doamna cu evantaiu improvizat şi domnul cu ghetre. Toţi se strânseră în jurul mesei.

— Aci la Perişor, zise Chivulescu, au spart hambarul arendaşului.

Coca făcu un cerc cu roşu în jurul localităţii indicate.

— La Cioara-Mică, învăţătorul s-a dat de partea oamenilor şi-i îndeamnă să se răscoale: „Ce staţi, mă, cu mâna-n brâu, le-a spus, când vedeţi că toţi cer pământ?”

Coca întoarse creionul pe partea cealaltă şi făcu un cerc cu albastru.

— Cum îl cheamă pe învăţător?

— Neacşu Ion.

Coca depuse creionul colorat, luă un toc şi cu el însemnă numele instigatorului pe un tablou.

— Ai priceput? făcu el semn gradatului din imediata sa apropiere.

— Am înţeles, să trăiţi!

Asta însemna că institutorul trebuia arestat şi trimis imediat la oraş.

Acest fel de consultaţie ţinu până ce fură epuizate localităţile mai de seamă ale zonei încredinţate locotenentului Coca şi până ce situaţia fu studiată amănunţit, cu diferite culori, după gravitate. La sfârşit, locotenentul se interesă şi de situaţia din Popârleni.

— La noi la Popârleni, în Andreeşti, în Cioara-Mare, nu s-a întâmplat încă nimic. Lumea se strânge în drum şi aşteaptă ceva. Aci e populaţie multă, mă tem.

— Trupa ce face? interogă Coca.

— Soldaţi risipesc pe oameni pe unde-i găsesc, răspunse celălalt gradat. Nu putem păzi tot satul, cât e de lung. Se desfac ici, şi se adună mai încolo, intră prin case şi se sfătuiesc, iar ies.

— Crâşma-i închisă?

— Închisă, dar beau la oamenii care au ţuică.

— Şi câţi se strâng, aşa laolaltă?

— Apoi câte două sute, chiar cinci sute şi la Cioara-Mare aproape tot satul.

— Asta nu-i bun, recunoscu Coca. La prânz ne vine trupa de cavalerie şi facem operaţii mixte. Trupa de infanterie intră prin case, desfiinţează orice adunări, arestează pe cei suspecţi. Pe aceştia îi trimitem la Divizie. Grupuri mici de cavalerie străbat locurile însemnate aci, şi risipesc orice grupare de oameni. La nevoie şarjaţi.

Coca, distribuind aceste ordine fără nici o aroganţă vocală şi văzând pe domnişoara Valentina, făcu o plecăciune şi îşi izbi tocurile cizmelor. Doamna cu evan-taiu respiră din adâncul plămânilor, satisfăcută de marile pregătiri militare.

— Cu Toader şi cu Niţă ce facem? Îi arestăm? întrebă gradatul.

— N-ar fi bine deocamdată, îşi dădu părerea Chivulescu. Toader e om iubit în sat şi aşezat. Prin el ne-am putea înţelege. Dacă nu-i el, cu ceilalţi nu poţi sta de vorbă. Sunt alţii mai dârzi, care nu se arată acum.

— Nu-i arestăm, hotărî Coca, dar să fie urmăriţi pas cu pas.

— Pe Niţă nu l-am găsit de loc azi, informă gradatul, zice că a plecat la pădure.

— Ce părere aveţi despre acest Niţă? se consultă locotenentul Coca.

— Inofensiv! răspunse Chivulescu, aproape distrat. Gândul lui mergea departe, la perspectivele de viitor, încurcăturile posibile cu Costandachi, pe care-l cunoştea avar, intrigant şi cinic, sub masca de om de lume.

— Aici în sat, încheie Coca, nu faceţi nici o arestare înainte de a mă informa asupra suspecţilor.

Gradaţii ieşiră. Privind de la geam, Valentina văzu pâlcuri de ţărani, câte 30, câte 50 stând de vorbă, ca în zi de sărbătoare. Un grup mai mare era strâns foarte aproape de conac, ţintindu-l şi ca şi ţinându-l sub supraveghere. Valentina chemă şi pe ceilalţi care observaseră alt fenomen, anume că departe, şiruri de ţărani o luau spre drumul dinspre lanuri, ca şi când urmau să se adune acolo.

Coca examinase evenimentul ca un veritabil generalisim, păstrând secretul meditaţiilor sale.

— Uite-l pe Niţă, arătă d-na Natalia Costandachi cu degetul, colo lângă grajd.

Într-adevăr Niţă, cu mâinile strânse la piept, parcă ţinând ceva sub surtucul lui de şiac, privea fix spre fereastră.

— Ce-o fi având la piept? se întrebă d-na cu evantaiu. Ţăranii sunt în stare de orice. Te pomeneşti că vrea să dea foc la grajd!

Drept orice răspuns, Chivulescu ieşi afară, iar ceilalţi se retraseră de la fereastră. Valentina totuşi rămase şi constată că acum Niţă ieşise mai curajos de după grajd şi o privea cu oarecare insistenţă, apăsând mereu cu grijă asupra surtucului. Când Chivulescu se ivi în curte, dispăru.

La prânz, un pâlc de cavalerişti sosi şi ograda se umplu de cai. Înviorat, Costandachi propuse a se oferi soldaţilor câte o cafea, apoi renunţă, convins repede că nu se găseau atâtea recipiente la conac, şi că soldaţii nu obişnuiesc cafea, ci vin. La noua propunere, moşierul îşi puse monoclul său de filatelist şi studie filigrama unui timbru cu cea mai mare scrupulozitate. În curând, primind instrucţii de la Coca, trupa mixtă intră în funcţiune, fiind distribuită pe localităţi. Grupe de câte doi cavalerişti băteau toate drumurile din sat şi din împrejurimi, risipind pe oameni. Zelul mergea până la ridicul. Astfel un cavalerist despărţi cu calul două fete, care ţinându-se de mână săreau, în joacă, în mijlocul şoselei. Alţii dădură buzna peste câteva femei care se întorceau împreună de la câmp. Se striga oamenilor de la garduri să intre în casă. Asemenea măsuri pricinuiră o mare nemulţumire şi un rezultat contrar. În loc de a se împărţi pe pâlcuri, oamenii începeau acum să vină spre conac şi să se adune acolo, în faţa ferestrelor. Până în prânz se strânseră atâţia, în ciuda cavaleriştilor, puţini, fiindcă fuseseră diseminaţi în zonă, încât cei din conac crezură că vor fi luaţi eu asalt. Ţăranii nu făceau însă nimic rău, ci numai murmurau împotriva prigoanelor de la curte, nehotărându-se să protesteze, fiindcă li se părea de prisos. Ei stăruiau a crede că va veni un ordin de la guvern să se împartă pământul. Se apropiau de conac ca să se simtă aproape unul de altul şi să înfrunte mai cu uşurinţă manopera detaşamentului mixt. De Valentina nu se mai ocupa nimeni, cu toate că era iubită, iar Costandachi, placid din fire, îşi trăda nervozitatea prin tremurul mâinii care ţinea penseta. Privind din nou pe geam, după amiazi, Valentina zări iarăşi pe Niţă. Dădea acum târcoale din ce în ce mai aproape, cu ochii la fereastră şi cu mâinile strânse la surtuc. Simţind vastitatea neguroasă a ochilor lui Niţă, sub imperiul visului de peste noapte, Valentina încercă o spaimă surdă. Nu era făcută să înţeleagă sufletul unui Niţă, imaginaţia ei sentimentală nu putea lucra în asemenea direcţie.

Coca redistribui în grabă forţele sale, le adună în faţa conacului, dădu ordin soldaţilor să încarce puşca, apoi făcu somaţii.

— Dar ce rău vă facem noi, boierule? protestară ţăranii. Ce aveţi cu noi?

— De ce staţi aici?

— Păi… ne sfătuim şi noi.

— Duceţi-vă pe la casele voastre.

— Ne-om duce, n-aveţi grijă, că doar n-o să dormim aici.

— Plecaţi imediat!

Chivulescu, îngrijorat de soarta lui, încercă să îndemne pe ţărani a se supune, dându-le a înţelege că mai era o putinţă de tocmeală. Ţăranii nu-i mai dădeau totuşi nici o importanţă. Faza învoielii cu arendaşul fusese depăşită şi oamenii aşteptau altceva. Coca dădu un ordin, un soldat mai trase o salvă de puşcă în aer şi cavaleriştii începură să îndemne caii spre forfota oamenilor. Aceştia încercară să se împotrivească, ocăriră, apoi dădură înapoi cu o voită încetineală, în cele din urmă se desfăcură în cete şi se risipiră aşa de destrămat, încât cavaleriştii nu mai putură să urmărească fiece fragment în parte. Ţăranii păstrară în retragere un aer de confidenţă şi se ghici îndată că au altceva în cap. Adevărul este că, spre seară, Coca află prin subalternii săi că ţăranii au hotărât să iasă a doua sau a treia zi cu toţii la câmp şi să pună stăpânire pe moşie, trăgând brazde cu plugurile. Evenimentul lua aspectul unui război în formă, cu front regulat şi Coca reflectă că n-are suficiente forţe. Peste tot armata trecuse la represiuni severe şi unităţile erau prevăzute chiar cu piese de artilerie.

— Situaţia e serioasă, decretă Coca, avem nevoie de mijloace eroice.

— Anume? întrebă Costandachi, alb la faţă.

— Ne trebuie un tun!

VI.

Într-adevăr tunul sosi chiar a doua zi, fiind împrumutat de la un detaşament apropiat care opera într-un sat unde fusese devastat conacul. Ca să sperie lumea, Coca dădu ordin ca piesa de artilerie să fie purtată ostentativ prin tot satul, în sunete de trâmbiţă. Însă satul era ca şi pustiu. Lumea pornise la câmp şi veniră ştiri că se adunase pe marginea ogoarelor cu căruţe şi pluguri, în scopul de a le ara. Cu tot tunul, Coca stătu la îndoială dacă e căzul a porni împotriva ţăranilor, mai ales că Chivulescu adusese unele argumente valabile.

Ţăranii ară pământul şi apoi se întorc acasă mulţumiţi de ispravă. Asta nu înseamnă nimic. Când se vor potoli lucrurile şi vor vedea că nu pot ţine brazdele cu sila, vor cădea la învoială. Dacă însă trupa iese la câmp, unii ţărani se pot întoarce la conac şi da foc la hambar şi la acareturi. Arendaşul avea cereale de să-mânţă şi de vânzare în depozit şi tremura de soarta lor. Costandachi, care n-avea personal nici o avere depozitată, afară de conacul propriu-zis, fără valoare imobiliară excepţională, nu suporta ideea ca ţăranii să împartă moşia lui. Coca, ţinând seama de amândouă interesele, făcu un plan combinat. Păstră trupa de infanterie pentru apărarea conacului şi trimise cavaleria şi tunul la câmp, cu gândul de a trage întâi o salvă de intimidare şi a şarja de la distanţă cu cavaleria, spre a risipi oamenii. Afară de aceasta, ca să împiedice reconstituirea în sat a rezistenţei, dădu ordin să fie arestaţi oamenii cei mai dârzi în număr cât mai mare şi înaintaţi la centru, spre a se degaja satul. În sfârşit, dispoziţiile date, caii începură să tropotească şi tunul se urni.

Sub emoţia nemaipomenitelor întâmplări, în mijlocul cărora căzuse, Valentina se plimba prin odaie ca şi năucită. Fenomen psihologic curios, oroarea ei iraţională de ţărani se simbolizase în figura inocentă a lui Niţă, a cărui căutătură insistentă o irita. Conacul rămăsese liniştit, ieşit deocamdată din raza primejdiei imediate şi toţi se risipiră într-o atmosferă de uşurare.

De câteva minute Valentina rămăsese singură în sala cea mare cu care căuta să se familiarizeze. Aruncându-şi din nou ochii pe fereastră, zări iarăşi pe Niţă, de astă dată foarte aproape, privind-o drept, cu mâna mereu la surtuc. Parcă voia să spună ceva şi nu îndrăznea. Apoi, după o ezitare, o luă spre ţintă, neîmpiedicat de nimeni, fiind socotit un om al curţii. Fetei i se păru că aude paşii apăsaţi, cu toată moliciunea opincilor, ai lui Niţă, înaintând spre ea. Presimţirea era întemeiată, căci clanţa uşii se întoarse, uşa se deschise încet, se închise la loc, iar se deschise şi în fine Niţă apăru în chenarul ei, cu mâna strânsă la sân. Valentina tremură. Băiatul făcu mari sforţări de a-şi ridica ochii spre fată, apoi zise candid:

— V-am adus…

Dar Valentina apăsată de coşmarul ei şi exaltată de o cutremurătoare lovitură de tun ce scutură ferestrele, nu ascultă mesajul lui Niţă, şi, simţind în gâtlej o vibraţie imperioasă, începu să ţipe gâlgâitor.

— Ce cauţi, mă, aici? se răsti unul din soldaţii postaţi de Coca, vârând pumnul greu în pieptul lui Niţă şi îmbrâncindu-l, în vreme ce alţii din casă veneau atraşi de ţipete. Surtucul lui Niţă se desfăcu la îmbrâncitură şi din el scăpă o pasăre verde, corpolentă şi cu cioc gros, care începând să zboare prin odaie, se repezi spre geam, lovindu-l cu aripile.

Era un florinţel pe care tânărul rebel Niţă îl prinsese anume, ca să facă plăcere domnişoarei Valentina,

Sfârşit