Eugen Jebeleanu şi alţi poeţi
Eugen Jebeleanu, care voia în poezie „purităţile din ape şi din cer”, „incendii” „în diamant”, barbiza excesiv, dând indicaţii de facultate poetică în descrierea parnasiană a unei ceşti: Văd timp de bătălii. Leat mediu. Cu alţii-n fier şi-n gânduri grave, Dădu şi prinţul un asediu. Pe undeva, prin mlaştini slave.
Acum scrie o poezie (Elegii şi alte poeme, Cântecele regilor de jos) cu uşoară tendinţă socială, de un sentimentalism minor, patetică, la chipul transparent, cu mâhniri delicate:
Oraşe păduri fără foi!
Jefuitoare ale anilor,
Iată, îmi chem amintirile şi nu mai văd decât o ploaie.
O ploaie amară de frunze…
Ermetismul lui Al. Robot, bun versificator, e galopant, lipsit de orice ciment intelectual. Promiteau versurile pastorale: Alăturea de capre Sion încearcă plante, Ciobani închid tăcerea cu mugetul în ţarc, Orbii s-au dus cu băţul şi Tine, ca să caute Răspântia sosirii vreunui patriarc.
Cicerone Theodorescu e încă prea dificultos, însă repudiază acum „turnul de fildeş”, pregătind o nouă lirică, Horia Stamatu asocia, în spiritul lui Jean Cocteau, cotidianul cu solemnul în improvizaţii ce „fac să roşească pe poeţi”, Dragoş Vrânceanu cultiva acelaşi mod al creionului aventuros cu ceva „crepuscular”, Ion Pogan scria o lirică a „câiniei” (cu punct de plecare în „răpusul câine Fox” al lui Barbu), Andrei Tudor creiona şi el cu umor sentimental, închipuindu-se amiral în mare ţinută în mijlocul mării, Mircea Pavelescu scria o poezie fantezistă, adevărat jurnal de bord ştrengăresc şi melancolic, Virgil Gheorghiu, instrumentist, imita fraza muzicală cu cesuri la distanţe inegale şi reveniri de teme, făcându-se interesant în strofe de declamaţie shakespeariene: Deşertul solitudinei atente Din oaza unor visuri vegetale îmi urcă-n ceruri negre, colosale Ferigi de mari tristeţi arborescente.
Hamletismul sistematic îl profeseză, cu efecte graţioase dar cu primejdia facticelui, Emil Botta: Iată ora metamorfozelor: voi îmbrăca minunatele straie. Rânjiţi, colegii mei, cu dinţii voştri albi când copacii mi-o spune Majestate!
Ştefan Stănescu claudelizează:
îmi apropii mult auzul, să-l atingă marea-Ţi voce,
Cum truditele Picioare fruntea veşnicei mirese,
Totuşi un al treilea Clarul ar fi ştiut să Ţi-l evoce:
Era visul însuşi (Arca închide doar perechi alese).
Dan Botta, „corsican prin mamă”, pastişează pe Paul Valery în româneşte şi franţuzeşte:
J’eusse voulu, d’amour portant les pâles chaînes,
Me fier mollement à la prore des nues.
Constantin Nissipeanu se cufundă suprarealistic în halucinaţii şi absurdităţi deconcertante, nota sa fundamentală fiind un franciscanism violent, exultant:
Sunt frate cu câinele, cu măgarul şi cu şarpele.
Sunt frate cu toate lighioanele de sub pământ şi din aer.
Sunt fratele plantelor şi al stâncilor.
Sunt fratele planetelor!
De la Radu Boureanu, romancier exotic şi poet, este citabilă viziunea meteorică a „calului roşu”, care e un Pegas, Emil Gulian a tradus foarte lăudabil poemele lui Edgar Poe şi compune o poezie ermetică, rece, a cărei notă e fabulosul minor, Barbu Brezianu barbizează, Jacques G. Costin combină maniera lui Jules Renard cu aceea a lui Urmuz.
Ermetismul lui Barbu, înţeles în chip abuziv şi prea adesea dizgraţios, a avut un răsunet neaşteptat la tinerii poeţi bucovineni: Neculai Roşca, Iulian Vesper, Mircea Streinul, E. Ar. Zaharia, George Drumur, Traian Chelariu, Teofil Lianu, Gh. Antonovici etc. Dintre ei Mircea Streinul se individualizează fragmentar în poezii delirante, litanice, cu presimţământul morţii: îi cad pe umeri stele şi, totuşi, e voios; în mâna lui stejarii sunt nuiele de câte ori păduri n-a strâns de jos!
Presimt porţile acestui pământ.
Numeroşi alţi versificatori au apărut în ultimul deceniu, turburat de război, o clasificare a lor însă este acum prematură.
