Al. Davila

Fiului generalului Davila, lui Al. Davila (1862-1929) i se datoreşte una din cele mai bune drame româneşti. Vlaicu-vodă analizează cu o maturitate tehnică desăvârşită arta de guvernare a unui domn. Eroul nu este numai un om de voinţă şi un fin diplomat, ci şi un voievod român, pus adică în nişte condiţiuni politice tragice, în care e nevoie de simulaţie şi mai ales de răbdare şi de înfrânare a mândriei. Vlaicu-vodă este, prin mama sa vitregă Clara, vasalul regelui Ludovic. Domnul ar rupe jugul, dar sora şi cumnatul său sunt ostateci la crai. Jucând umilinţa, el izbuteşte să recapete rudele zălogite, cu riscul, inerent oricărei dibăcii, de a fi suspect tuturor, boierilor, familiei, Clarei. Cu mari suferinţe morale, după ce jucase pe ascultătorul de Doamna Clara, faţă de boieri, spre a risipi bănuielile şi pe conspiratorul cu boierii împotriva Doamnei, sosind ceasul hotărât, când ostatecii sunt în afară de orice primejdie, Vlaicu se dă pe faţă şi-şi exprimă aprigul punct de vedere: Ucigaşă! Tu, cu junghiul încercaşi a mă lovi, Eu mă fac călău, de-l vorba neamul a mi-l izbăvi!

Vlaicu e întruparea Principelui lui Machiavel pe pământ românesc. El nu e aşa cum văd mulţi pe conducătorul machiavelic, aruncând asupră-l vestmântul Renaşterii, cinic, mizantrop, ipocrit. Vlaicu e dimpotrivă un voievod trist de mizeriile patriei, unit în conspiraţie cu boierii, gata el însuşi de orice jertfă. Nepotului său Mircea, contrariat că nu i se dă în căsătorie sora domnului, Anca, făgăduită din motive politice craiului sârbesc, îi face o lecţie sublimă de abnegaţie, rezumând destinul negru al ţării: Chinuri? Tu vorbeşti de chinuri? Chin, a inimii bătaie? Chin? O clipă de nădejde, o-mboldire, o văpaie Ce s-aprinde c-o privire, ce cu-o lacrimă s-a stins Şi din care numai robul fără vlagă iese-nvins! Chinuri! Dar deşteaptă-ţi mintea, dar te uită-n neagra zare!

De eşti om, fă-ţi ochii roată peste ţară şi hotare. Chinuri!… Dar priveşte sânul bietei noastre de moşii, Numără, de poţi, pe dânsul urmele de vrăjmăşii… Iată chinurile noastre şi cu ele, doruri, vise, Pe moşia strămoşească-n lung şi-n lat cu sânge scrise! Iată chinurile mele, ale unui domn român, Basarab, de sine vrednic şi de numele-l bătrân!