George Murnu
Adevăratul clasicist este macedoneanul George Mumu. Apariţia Iliadei în româneşte (1907) constituie un moment fundamental în evoluţia limbii române. Iliada şi Odiseea în interpretarea Murnu sunt nişte capodopere superioare Eneidei în versiunea Annibal Caro, Iliadei lui V. Monti, Iliadei şi Odiseii lui I. H. Voss. La drept vorbind, interpretatorul n-a tradus, ci a creat din nou cu ajutorul cuvântului, înlesnit de o creaţie verbală extraordinară. Aromânisme, ardelenisme, cuvinte din toate unghiurile ţării sunt armonizate în aceeaşi urzeală cu o virtuozitate deplină. Traducătorul are, în afară de aceasta, un unghi de creaţie. Cu instinctul său de om de la Pind, el a văzut în epoca arhaică a Greciei o lume de păstori, de haiduci hărţăgoşi şi ne-a dat un Homer oieresc, ieşit parcă de la stână. De altminteri imaginile pastorale sunt realmente în Homer. G. Murnu le-a făcut numai traco-getice, le-a ţărănizat. Toate priveliştile cu vite, cu turme, cu ospeţe sunt de un specific românesc izbitor. Traducătorul a ştiut să dea firesc hexametrului. În hexametru îşi latră furia, ţărăneşte, Ahile, Nestor vorbeşte ardeleneşte-popeşte şi se îmbracă aproape ca un ţăran, cu veşmânt miţos, încălţându-se cu opinci. Priam îşi ţine sculele, ca fetele de ţară zestrea, prin sipete. Prânzurile sunt hoţeşti, după tipicul Filimon şi Hogaş. Tălmăcitorul îşi adună forţele lexicale acolo unde comparaţia este mai rurală:
Cum pe la ţară venind din laturi protivnice argaţii
Seceră brazde prin holda de grâu sau de orz pe pământul
Unui bogat moşier şi dese poloagele pică;
Astfel troienii şi aheii se tot secerau cu grămada,
Unii la alţii sărind şi nimenea nu se da-n lături.
O diseea, fiind tradusă în endecasilabe, are un mers mai natural. Aci autohtonizarea e desăvârşită. Zeii poartă opinci, stau pe scăuieşe, mesele sunt geluite, laviţele învelite cu lăicere, eroii se lauă, îşi pun primeneli. De la întâiele replici ai impresia a fi căzut într-un sat ardelenesc de-al lui Slavici:
„Hainule, besmeticule Mentor,
Ce vorbă spui şi-ndemni să ne-nfrâneze?”
„Mai las-o moale, Telemah băiete şi nu mai face gură, nu fi aprig.”
„Măicuţă, hai şi scoate-mi în ulcioare
Din vinul cel mai bun păstrat de tine.”
Calipso lucrează la stative în ţărănia fabuloasă a basmelor eminesciene. Uşurinţa cu care tălmăcitorul descrie, ca şi când n-ar avea în faţă un text care să-l ţină pe loc, e învederată în plastica înfăţişare a lui Ulise, jegos de apa mării:
Iar Ulise
Se coborî la râu ca să se spele
De sărătura care-l cotropise
Tot spatele şi umerile-l late şi capu-şi curăţi de jegul mării.
Atmosfera sătească e realizată cu mijloace de pictor. Ulise doarme pe o blană de bou neargăsită, învelit cu piei de oi şi cu un ţol adus de Evrimona, el are la gospodăria lui casă cu pridvor, împrejmuită cu zid, coteţe de stejar pentru scroafe şi godăcei. G. Murnu a revenit, nu totdeauna în chip fericit, dintr-un exagerat scrupul artistic, asupra tălmăcirilor, introducând expresii afară din cale pitoreşti, ca „dihai”, „barosan”. Aceste oscilaţii nu ating totuşi valoarea versiunilor sale, capodopere cu putinţă de atins în alt sens, imposibil însă de întrecut.
