Prefaţă

Volumul de faţă este „mica Istorie a literaturii române” pe care o anunţam în prefaţa ediţiei celei mari, ca urmând a apare aproape numaidecât după aceea. Publicarea lui a fost interzisă. El nu e o simplă prescurtare a ediţiei mari şi nu scuteşte de lectura celei dintâi, dimpotrivă, e un adaos în scopul de a rezuma impresiile generale. Nu sunt aici biografiile, amănuntele de istorie literară. Materia a fost prelucrată şi, dacă în multe locuri cititorul va regăsi caracterizări din ediţia mare, asta vine de acolo că un adevăr nu poate fi exprimat decât cu aceleaşi cuvinte. Am crezut că aş proceda greşit dacă din ambiţia totalei noutăţi aş fi răsucit frazele inutil. De altfel, încă o dată, aceasta nu e o altă operă, ci un indice critic la cea dintâi. Acum, eliberat de obligaţia documentaţiei integrale, am privit literatura română din avion, încercând a stabili altitudinile, a proporţiona valorile. La fiecare autor am scos în evidenţă numai ceea ce este realmente valabil artisticeşte, tăcând pe cât cu putinţă părţile neizbutite, în fiece capitol am scos în frontul întâi scriitorii viabili şi am lăsat în umbră pe culturali. În felul acesta cred că, citind ediţia cea mare şi apoi pe aceasta mică, cititorul se va lămuri asupra părţii vii din literatură. N-am făcut ca alţii care în compendii pun numai cifre goale şi titluri de opere, ci şi aici şi mai cu seamă aici, am vizionat materia organic şi critic. Noi suntem încă puţin cunoscuţi de străini şi am voit să le dau acestora (de vor putea citi cartea în româneşte ori în traducere) un sistem de impresii, iar nu un sec răboj. Am pus o deplină obiectivitate şi acum ca şi mai înainte şi e în interesul scriitorului român să mă îndrumeze acolo unde mi-a scăpat un fapt sau o înţelegere. Iar cei tineri să nu arate acea nemulţumire egoistă de a nu li se fi dat importanţa pe care poate şi-o credeau, pentru că o istorie se cade să fie totdeauna puţin retrogradă, ca să nu piardă perspectiva eternului şi, de altfel, pe măsura accentuării valorii noilor scriitori, se vor face cuvenitele împliniri.

Ediţia cea mare a fost violent atacată cu obiecţii în totul exterioare literaturii. Erau în general pretexte sub care se ascundeau nemulţumiri personale. Autorul a fost urmărit în viaţa lui profesională cu o stăruinţă sălbatică, suportată cu dispreţ şi indiferenţă. Ce rost are acum a destăinui, în ton patetic, toate aceste mizerii inerente existenţei? Ar fi să mă răzbun, iar răzbunarea e o vorbă lipsită de sens în câmpul artei. Timpul rămâne nepăsător la micile noastre lupte, ochiul lui nu îmbrăţişează decât operele durabile. Poate oare cineva îndrăzni să prevadă judecăţile viitorului? E cu putinţă ca victime, oricât de demne şi agresori să fie înghiţiţi deopotrivă de groapa justă, artisticeşte, a uitării.

S-au încercat şi timide critici ştiinţifice. Ele erau neîntemeiate (de ar fi fost, ce greutate aş fi avut de a le recunoaşte şi a îndrepta?). Adevăratele vini n-au fost semnalate. E de la sine înţeles că opera nu putea fi perfectă, fie pentru că era o întâie încercare şi mai avea nevoie de ani de studii şi consolidare, fie că un om este ceea ce este, incapabil de a-şi depăşi marginile. Altora le e deschisă putinţa de a repara1.

O insinuaţie vie susţinea că autorul acestei istorii n-ar fi fost propriu unei atare întreprinderi din cauza firii sale susceptibile. Regretatul şi marele E. Lovinescu cultiva, în bună credinţă, această falsă imagine. Într-un articol, în fond elogios pentru critic, dar care n-a fost publicat spre a nu se mâhni cu o polemică oricât de amabilă un om pe pragul morţii, repudiam judecata de mai sus: „Dar acum ziceam să destăinui domnului E. Lovinescu de unde vine supărarea dincolo de orice limită rezonabilă a celor despre care scriu, deşi textele trebuie să pară celui în afară de chestiune extrem de

1 Multe ştiri de amănunt au ieşit la iveală după apariţia primei ediţii mari. Ele vor fi folosite mai târziu. Astfel, dl Augustin Z. N. Pop (Din Eminescu necunoscut, Cemăuţi, 1942), la afirmaţia mea analitică cum că Eminescu cunoştea pe economistul List, găseşte în mss. Şi articole probe directe. Acelaşi (Despre Aglae Eminescu, sora preotului, Cemăuţi, 1943) oferă date precise şi documente despre Aglae: născ. 7 mai 1852, la Ipoteşti, logodită cu Drogli în 1870, căsătorită cu el la 7 ianuar 1871, văduvă la 10-11/22 noiembrie 1887, trecută la catolicism la 13 febr. 1890, recăsătorită cu Gareiss v. Dollitzsturm, cinci zile mai târziu, moartă la 30 iulie 1900. Copii: * Victoria 21 martie/12 aprilie 1872 f 24 aprilie/15 mai 1874, difterie; Gheorghe —* 15 aprilie 1874, Ipoteşti; Ioan —* 23 noiembrie 1875, Ipoteşti. Despre Şerban Eminescu Acad. Rom. a căpătat documente noi. C. Stamati ar fi citit poezii moldoveneşti la generalul Bologovski, de faţă fiind Puşkin. Poetul rus s-ar fi amuzat de ciudata fonetică a limbii române:„. Ce armonie este în «Ciface Ippolit şi în răspuns: boiaru: Saracual Murit»?” (A. „V Boldur, Contrib. la studiul istoriei românilor. Ist. Basarabiei, v. III, Chişinău, 1940, p. 53-54). După Th. Cornel (Figuri contemp.), N. N. Beldiceanu s-a născut în 1881.

Inofensive. Vine din ruperea mea de orice relaţii personale, din absenţa mea din lume. Eu nu sunt un contemporan cu scriitorii contemporani. Oamenii empirici îmi sunt indiferenţi, îndepărtaţi până într-atât încât nu ştiu dacă unii sunt vii sau morţi şi nu prind de veste trecerea lor de la viaţă la moarte. Pentru mine Traian Demetrescu şi Bacovia stau în aceeaşi zonă a rafturilor. Ardent şi capabil de iubire, fără ură, fiindcă am de-a face rar cu fenomenalităţile fizice, eu pot repudia, material vorbind, un tânăr pentru motive de ordin profesional şi în timp ce-l zăresc pe geam plecând supărat, să deschid versurile sale şi să le gust cu emoţie. Cartea formează pentru mine o realitate transcendentă, iar biografiile le-am scos din cărţi şi din documente, nu din experienţa directă. Când cineva insinuează că judec după «simpatii» şi «antipatii» fiindcă spun despre Slavici că omul era antipatic şi că subordonez analiza omului interior biografiei pitoreşti, greşeşte. Mai întâi că socotesc pe Slavici un prozator mare, în dezacord cu unii critici. Al doilea, simpatia şi antipatia istoricului nu sunt reacţiuni imediate, ci dovezi de trăire a materiei. Un istoric se abstrage de prezent, dar nu se abstrage de orice conţinut sufletesc şi poate avea atitudini ideale. Şi de altfel în cazul Slavici am voit a arăta că Slavici întruneşte notele obiective, convenţionale ale «omului antipatic». Indiferenţa pentru cauzele fizice ale operelor a făcut să nu urmăresc deloc statul personal al scriitorilor. Astfel articolul despre N. Iorga a fost compus pe când autorul trăia şi e de ghicit ce enorm ar fi fost scandalul dacă Istoria ar fi apărut atunci. La moartea lui, regretată de mine ca om într-un fel care a putut să mă primejduiască, n-am avut ce schimba, deşi aveam prilej de a o face. Aşa stau lucrurile. În acest înţeles superior asigur pe dl E. Lovinescu de seninătatea şi abstragerea mea faţă de d-sa şi de al său curriculum vitae, ocupat cum sunt cu contemplarea operei sale. Pentru mine omul Lovinescu e o imagine simpatică a unei vârste mai tinere, însă îndepărtată, ireală, pierdută în negurile amintirii.” Cei mai mulţi foloseau împortivă-mi o altă noţiune, care prin falsificare a luat, în critică, un înţeles peiorativ. Afirmau că judecăţile mele sunt „subiective”. Atât de vehementă devenise această acuzare, încât şi prietenii erau intimidaţi şi convinşi, iar unul din ei mi-a propus formula consolatoare că „îmi fac din subiectivitate o obiectivitate”. Însă la mijloc era numai o neaprofundare a principiilor estetice, curentă în critica noastră. Este absolut admis de către toţi esteticienii că momentul prim al criticii constă într-o reacţiune de consimţire ori de neconsimţire la opera artistică. A spune da ori nu, asta este critica în substanţa ei. Subiectivitatea e inclusă, fiind vorba de o simplă mişcare a subiectului, însă subiectivitatea nu înseamnă sentinţă arbitrară. Kant, oricât de speculativ în Estetica lui, a putut observa cu fineţă că verdictul estetic (neconceptual prin definiţie şi deci particular)1 ajunge la o pseudouniversalitate (nu însă universalitate absolută ca în judecăţile logice) care constă în valabilitatea obştească a judecăţii, în faptul adică de a fi primită de opinia publică şi ratificată de timp. Criticul e subiectiv, dar nu arestat în subiectul lui, ci în relaţie continuă cu alte subiecte şi tocmai această contemporaneitate a reacţiunii în felurite subiecte constituie obiectivitatea criticii, adică nearbitrarietatea ei.

Însă câtă vreme cineva susţine că toată critica se reduce la simpla reacţie a subiectului, pot exista atitudini estetice, nu articole de critică literară, care presupun mai mult decât un da sau un nu. Şi nu este estetician, oricât de refractar scientismului, ca B. Croce, care să nu admită că peste mişcarea subiectului se adaugă, ca un substrat sau un control, considerarea obiectului2. Cu alte cuvinte, criticul are de la operă două serii de recepţii: impresii de gust şi o serie întreagă de reprezentări mai concrete ori mai abstracte, privind opera literară ca obiect independent de subiectul estetic. Ori de câte ori un critic face propoziţii care trec de la simpla afirmare sau negare afectivă la contemplări ale operei ca obiect este un critic obiectiv. A spune despre o operă că e pesimistă ori optimistă, a te ocupa dar de ea ca complex ideologic, că dezvoltă anume teme, că suferă anume înrâuriri, că a avut anume efecte, că prezintă cutare structură psihologică sau că reprezintă în plan fictiv un anume univers etc. Este a face critică obiectivă. Şi orice critic a procedat astfel. Fireşte, nu-l nici un raport de necesitate între lumea ideilor filozofice şi judecata de gust şi criticul nu descrie obiectul decât când are impresia că are de-a face cu o

1 Kritic der Urtheilskraft, Secţ. I, C. I, ş.1: „Judecata de gust nu este deci o judecată de cunoaştere, adică logică, ci o judecată estetică; ceea ce înseamnă că fundamentul său nu poate fi decât curat subiectiv”. Vezi şi paragrafele următoare.

Ilustrul critic spaniol Feijoo îşi dădea seama perfect în secolul XVIII de caracterul „obiectivităţii”. În Razon del gusto (Teatro critico universal, III, Madrid, Ediciones de „La Lectura”, 1926) afirma disputabilitatea gustului, atunci însă când este „respectiv”, adică relativ, întemeiat pe reacţiuni subiective: „temperament” şi „aprehensiune”. Admitea însă un unghi absolut, obiectiv, ridicat pe obiect: „En todos los generos de bienes hay bondad absoluta y respectiva. Absoluta es aquella que se considera en el objeto prescindiendo de las circunstancias accidentales que hay de parte del sujeto; respectiva, la que se mide por esas circunstancias.” operă de artă. Dar a considera obiectul îndelung este a-l ţine îndelung sub ochii privitorului, a constrânge pe acest privitor să se contamineze subiectiv de subiectul tău. Şi de fapt, oricât n-ar fi legătură între structura obiectului şi ecoul lui estetic în subiect, marii critici au izbutit totdeauna, printr-o astfel de explicaţie a obiectului, prin fine observaţii exterioare momentului estetic, să educe secolul la sensibilitatea lor. Căci în fond criticul, explicând, adică desfăşurând ceea ce este sintetic, implicit, nu dovedeşte (cum greşit se înţelege din abuziva expresie „explicare” luată în sens scientist), ci educă şi critica este în fond o caligogie.

Putem pricepe acum în ce înţeles imputarea de „subiectivism” aruncată fără discernământ ideologic criticii poate fi valabilă1. Am studiat pe D. Bolintineanu. Studiul stă pe baza unei despuieri totale, raţionate apoi în text, a operei poetului. Toate relaţiile ce se puteau face au fost făcute: biografie externă şi internă, fixarea momentului istoric, politic şi literar, influenţe literare sau numai sincronităţi, descrierea operei cu ample citate, ideile generale, ideile estetice, mitologia, universul poetic, momentele poetice tipice, listă de teme, listă de epitete, listă de metafore, lexicul şi gramatica, versificaţia şi fonetismul liric etc. Un oponent la critica mea poate ataca acest sistem obiectiv al recepţiei. Ar putea descoperi lecţiuni greşite ale textelor (obiecţie filologică), rea interpretare a ideilor, unilaterală folosire a documentelor, producându-se altele care ar infirma observaţiile mele, despuiere insuficientă de elemente, în baza cărora s-ar fi făcut propoziţii exagerate, folosire de informaţii dubioase, ignorare de opere etc. În judecata strictă de gust, constând într-un da sau nu, chiar de ar avea dreptate, oponentul nu are dreptul să protesteze cu învinuirea de subiectivism, căci acesta este tocmai momentul rezervat subiectului. El poate cel mult ancheta alte subiecte reputate ca foarte sensibile esteticeşte (socotite capabile a emite judecăţile cu validitate universală de care vorbeşte Kant) şi constata singularizarea criticului. Dar asta nu e încă o dovadă, căci s-a văzut în istoria literaturilor ce obtuză e majoritatea. Totuşi, având în vedere că în cazul Bolintineanu a trecut destul timp care să favorizeze consolidarea unei opinii, confruntarea se poate încerca. Atunci s-ar vedea cât de „universală” în sens kantian e judecata mea. În Bolintineanu preţuiesc şi detest tot ce au preţuit şi detestat spiritele noastre critice oficiale. Contribuţia mea stă doar într-o percepţie mai largă a fenomenului şi în expresia critică, deci propriu-zis într-o operaţie obiectivă mai adâncă.

1 Unii înţeleg prin subiectivism „reaua credinţă”, denaturarea intenţionată. Motivarea obiectivă împiedică însă asemenea abuz, care e şi contrar definiţiei gustului. Kant: „Gustul e facultatea de a judeca un obiect… În mod dezinteresat”.

Fiindcă în fond „subiectivitate” e o vorbă goală folosită cu totul nelalocul ei în critică, unde distingem doar între articole superficiale şi articole pline de miez. Chipul de a fi „obiectiv” al celui care se scandalizează de „subiectivitate” este de multe ori fuga de orice judecată proprie de gust prin articole-compilaţii care citează „ştiinţific” opiniile altora.

Se pune în momentul când apare această carte foarte acut problema raporturilor scriitorului cu viaţa, întrebarea dacă se cuvine ca artistul să rămână în „turnul de fildeş” sau să coboare în vâltoarea vieţii. Ne întoarcem mereu la problema „artă pentru artă” ori „artă cu tendinţă”. Realmente, n-a fost niciodată vreun conflict între viaţă şi artă şi discordia e un efect al echivocării termenilor. Autorul ca om trebuie să aibă idei şi atitudini şi să le trăiască intens. Cu cât trăieşte mai puternic cu atât suntem mai siguri că va fi în stare să priceapă aspecte tot mai adânci ale existenţei. Condiţia este ca viaţa să se subordoneze creaţiunii. Creatorul trebuie să fie lăsat să trăiască, dar în acelaşi timp să fie învăţat a se întoarce asupra lui însuşi, făcându-şi obiect de contemplare din propriul lui subiect. Lupta în stradă şi şederea în turnul de fildeş sunt momente succesive şi obligatorii, nicidecum antinomice. Dante, V Hugo, Tolstoi, Eminescu au fost nişte partizani plini de pasiuni politice. Şi cu toate acestea opera lor este abstractă şi eternă. Creatorul stă ziua, ca om, în ţipetele cetăţii, în soare, iar noaptea se suie în turn, sub lună. Ziua priveşte lumea în contingenţa ei, noaptea în absolut. Momentul prim e necesar, închiderea în turn, aceea reprezintă faza artistică. Astfel artistul este alternativ pătimaş şi rece, om şi luceafăr.

În critică însă chestiunea e mai grea. Ca om politic nu poţi fi critic, ca critic nu poţi fi om politic. Aceste două ipostaze se separă. Desigur, acelaşi om poate fi şi una şi alta pe rând, poate fi prieten de idei politice cu un autor şi un nemulţumit de literatura acestui autor; ori adversar politic al autorului şi admirator al artei lui literare. Planurile se separă. Simt repulsie să spun unui poet de alte convingeri politice „fost poet”. Ca critic, mă îmbrac în haine somptuoase cum făcea Machiavel când intra în odaia lui de lucru şi socotindu-l pe scriitorul antipatic decedat sub raportul vieţii, mă delectez numai cu opera lui, ca şi când ar fi anonimă. De aceea nu sunt admisibile în profesia critică unele excese. Un mare scriitor, chiar vinovat sub raport civic, rămâne mereu mare scriitor. Rebreanu este Rebreanu oricum şi oricând. Arta este o expresie a libertăţii, prin definiţie, căci ea nu acceptă limitele istoriei. Ea ne învaţă a privi lucrurile de sus, ca pe nişte fenomenalităţi, în perspectiva uriaşă a morţii. Arta garantează cea mai nobilă dintre libertăţi: libertatea de-a fi, o oră pe zi, singuri şi inactuali.