I. Codru Drăguşanu

Ceea ce sperie şi descurajează pe cititorul Peregrinului transilvan al lui I. Codru Drăguşanu (1818-1884) este limba transcarpatică şi latinizantă. Câte o frază promite sublimităţi: „Soarele se apropia de apus şi, cu razele oblice, aurea vârful de granit prefăcut în şişt sur prin intemperiile seculare şi milenare…” Aşa, într-un text reparat. Dar în original ni se vorbeşte de „verticele de granit resolut în schistru sur prin intemperiile seculare şi miliarie”. Nu trebuie să se exagereze dificultăţile lecturii. Este hotărât că o parte de mulţumire vine chiar din acest dialect: „Nu mă mir de frânci că vând lemnuţe de aprins sub nume că-s germâne, dar de germâni, că nu şi le pot trece fără sub firmă frâncă”. Oricum, lectura cărţii e rezervată unui cerc restrâns care s-a adaptat limbajului. Cât despre valoarea conţinutului, ea ar fi fost cu mult mai mare dacă el ar fi fost redactat şi publicat măcar când s-au făcut călătoriile acestui surprinzător spirit aventuros, adică între 1835-1844. Totuşi nici atunci ele n-ar fi fost documentul unei alte receptivităţi pentru fenomenul geografic şi social european, după naivităţile (suave însă) ale lui Dinicu Golescu. Căci în epoca aceasta scria corespondenţă Kogălniceanu, îşi culegea impresiile turistice şi le comunica în parte Alecsandri. Nicăiri Drăguşanul nu atinge fineţa acestora, „Itinerariul”, apărut în 1864, a fost redactat spre această epocă şi nu mai inventa un stil al „impresiilor de călătorie”, pe care îl ilustrase între alţii, acum, Bolintineanu. Dar n-are de a face. Jurnalul nu este mai puţin interesant, întâi de toate ca document. Acest tânăr dezgheţat, care, ca însoţitor, curier, colinda Europa, având drept ţinte Londra, Napoli, Petersburg, ştie să noteze. E un reporter care prinde pulsul social al unei vremi prin simpla oprire asupra aspectului familiar şi zilnic, fără a avea intenţionat o dispoziţie superioară de percepţie. Impresiile lui propriu-zis artistice nu trec, ţinând seama de progresul cultural, de emoţia dimensională şi ingenuu lirică a lui Dinicu Golescu. „La toate bisericile se află joc de clopote, adecă mai multe măiestrit aşezate, cât, trăgându-se, fac o armonie aşa de jalnică, pare că-ţi sfâşie inima…” Totuşi, un instinct formal, o intuiţie a fenomenalităţii estetice există embrionar: „Închipuie-ţi la Roma o piaţă imensă, rotundă, de ambe părţi încercuită de portice gigantice, suportate de patru sute de coloane maiestoase şi supramuntate cu două sute de statui colosale”; „Pe Tamisa proprie ca prin o pădure de catarte şi cămine fumegânde, înaintarăm cu mare precauţie”. La Boulogne vede „fosforescenţa lichidă”, cimitirele îi dau calmări meditative („Îmi place a petrece între morminte”). În general însă, despre aspectul monumental complexiv al Parisului, „noul Babilon”, „una din cloacele omenirii”, al Londrei, „cetatea cea mai monstruoasă” (expresie bună dar tocită prin deasă folosire), al Romei, Neapolului, autorul spune puţine lucruri. Formularea impresiei e mai fericită anecdotic. „Mais, monsieur zice un ţăran căruia nu i se dă voie să vadă sicriul lui Napoleon (dialogul pare extras din vreo publicaţie contemporană) quand je payons l’impot, pourquoi que le percepteur du roi ne renvoie-t-ll pas les gens en quenilles? Je voulons Sacre-dieu! Voir l’Empereur!” Madam Bloun, proprietara unui cabinet de lectură, în serviciul căreia intrase, caută să-l reţină cu sentinţe: „Pierre qui roule n’amasse pas mousse”. Parisul e definit prin cancan: „La muzica asurzitoare, să fi văzut trei mii de desmetici săltând în fuga mare, în jurul orchestrei, ca nişte demoni bătuţi cu biciul şi fripţi cu smoală fiartă…” Napoli, prin macaroane: „În jurul unui blid se aşează jos, în mijlocul pieţii, tata, mama şi copiii, unul în poala altuia”. Drăguşanu are esenţial o facondă, proprie unor ardeleni şi mai ales bănăţenilor şi pigmentul reportajelor e făcut din râsete spontane. La Paris lumea striga „Vive l’Empereur!” „şi el spune pelegrinul e mort de douăzeci de ani!” La Londra îi repugnă friptura sangvinolentă: „mânce cui îi place”.

Reprezintă I. Codru Drăguşanu o adevărată figură literară? Încercăm îndoieli a susţine acest lucru. Dar un fenomen uman interesant este fără îndoială.