Damian Stănoiu

Fiindcă sunt înveselitoare, nuvelele şi romanele ex-călugărului Damian Stănoiu par unora numai satirice şi lipsite de spiritualitate. În realitate scriitorul ne înfăţişează fiinţe simple, cu o vie temere de damnare, cu o capacitate de păcătuire cu totul îngerească. Călugării combat pe Necuratul pentru ispite puerile ce zugrăvesc mărginirea ideii lor de lume, ispite frecvente la copii, printre care cea mai de seamă lăcomia. Părintelui Ghedeon diavolul i se înfăţişează în chip de macaroane bine rumenite, aproape tuturor în chip alimentar, sub forma unui butoiaş de vin, a unei bucăţi de pastramă sau a unui cârnaţ. Păcatul lui constă într-o supraalimentaţie excesivă şi în căutarea unui confort destul de rudimentar ca acela al atârnării picioarelor într-un laţ de frânghie, Dumnezeu însă îşi manifestă supărarea în chip de piatră la ficat şi părintele se întoarce la mânăstirea unde se consumă borş de cartofi necurăţiţi, în prada celei mai lirice dispoziţii expiatorii. Pluteşte peste aceste nuvele râsul blând din Floricelele Sfântului Francisc, în care călugării fac, din inocenţă, isprăvi groteşti. Scena în care Ghervasie, năpădit de jivinele înfometate (obligate de el să postească), le citeşte din predicile sfântului Doroftei e de un umor franciscan. În legendele asceţilor diavolul combate mai vârtos pe cei îndârjiţi pe calea binelui. Aci Necuratul se întrupează în alimente nevinovate, peşte de baltă, ştiucă, biban, plătică. Dar totdeodată izbânda ascetului e cu atât mai mare şi mai parfumată de sfinţenie cu cât ispita a fost mai grozavă. De aceea Ghervasie, în tradiţia patrologică, provoacă făţiş duhul răului, punându-şi înainte mâncări ispititoare, pentru a sili pe „ticălosul de pântec să treacă prin toate sudorile iadului”. Limba scriitorului e savuroasă şi savantă, căci are cultură întemeiată pe Biblie şi pe Vieţile sfinţilor, cultură nu de simple lecturi ci de exerciţiu zilnic.

Cealaltă literatură cu motive profane e vulgară şi regretabilă.

GH. BRĂESCU.

Continuând pe Tony Bacalbaşa, Gh. Brăescu evocă, cu un talent superior, viaţa cazonă, bizuindu-se pe observarea şi pe cât cu putinţă îngroşarea mecanizărilor sufleteşti. Noul Moş Teacă este şi el de o ignoranţă crasă, facil infatuat, lăudăros, biurocratic, arţăgos, crunt. În comportarea eroilor se disting clar trei momente: împietrirea de tagmă, simplitatea omului mediocru şi micul gest individual. Colonelul din A căzut Turtucaia!… Simbolizează un fel posibil de adaptare, care constă în a evita orice iniţiativă: „bine cu toată lumea, asculta pe toţi, nu contrazicea pe nimeni şi mai ales nu da nici un ordin”. Anchilozaţi de rutină, lipsiţi de privire asupra universului, cazonii ridică nişte meschine îndemânări de instrucţie la rangul de izbânzi ale spiritului. Asta le dă o îngâmfare naivă, care cade în cursă la cea mai plată adulaţie. Cutare colonel s-a pietrificat în „legea progresului” şi şi-a făcut o oratorie didactică bufonă invariabilă:„. Domnilor… Din două lucruri unul: ori eu sunt nepriceput şi atunci luaţi-mă de gât, scuturaţi-mă, strigaţi-mi: ho! Destul, opreşte-te! Dă-te jos, nebunule! Nu meriţi să stai unde ai ajuns… Ori d-voastră nu vă faceţi datoria şi atunci am eu dreptul să vă scutur şi să vă strig: Urmaţi legea progresului, pentru Dumnezeu!… „ Plin de vervă în tot ce ţine de observarea automatismului cazon, Gh. Brăescu e şovăitor în alte domenii. Mijloacele artistice (când nu e vorba de justeţa transcrierii dialogului) îi lipsesc. De asemeni romanul nu-l izbuteşte. Autorul înţelege să-l compună din aceleaşi stenograme. Gh. Brăescu a scris şi foarte simpatice Amintiri în care reexaminează cu bonomie ştrengăriile copilăriei sale.