Hortensia Papadat-Bengescu

După o producţie de pagini de jurnal vaporoase, interesante pentru psihologia şi mai ales fiziologia femeii, Hortensia Papadat-Bengescu s-a dedicat unei serii de romane „proustiene”. Oricât s-ar zice că nu femeia e cea mai indicată pentru observaţia obiectivă, Hortensia Papadat-Bengescu aduce incontestabil un material mai bogat decât orice alt romancier, ceea ce se explică prin chiar condiţia feminină. Scriitoarea crede în valorile sociale, le trăieşte şi le scrutează, se coboară la acel infinit mic care e marea materie a romanului. Respectul pentru lumea convenţională o face să dea importanţă societăţii snobe, apro-piindu-se astfel de formula intimă a romanelor lui Proust care transcriu vieţile consumate în nimicuri mondene, tragediile imperceptibile ale salonului. Prin definiţie, astfel, Hortensia Papadat-Bengescu scrie un roman curat orăşenesc, consacrat exclusiv proceselor inutile ale unei clase scutite de problemele aspre ale existenţei. Eroii sunt bogaţi. Încolo, lăsând la o parte buna poziţie observatoare, literatura scriitoarei respiră adânc feminitatea. Se constată în ea întâi oroarea de promiscuu şi degenerat, de unde o galerie întreagă de schilozi fizici şi morali (paralitici, isterici, gemeni, hibrizi, copii nelegitimi). Caracterologia e înlocuită cu examenul sanitar. Eroii sunt bine născuţi sau degeneraţi, sănătoşi ori bolnavi. Boala îndeosebi e climatul în care trăiesc personagiile şi locul predilect de desfăşurare sanatoriul. Congestia cerebrală, neurastenia, septicemia, tuberculoza, cancerul, ulcerul stomacal, anemia pernicioasă, iată câteva din maladiile în jurul cărora se încheagă intrigile. Cel mai bun roman rămâne Concert din muzică de Bach, tablou al unei societăţi în mers spre perfecţia aristocratică, deocamdată numai în faza snobismului, ai cărei exponenţi tipici sunt prinţul Maxenţiu şi Elena. Maxenţiu, tuberculos, suferă de o dramă foarte particulară. Nu se teme de boală, în gravitatea căreia nu crede. El e plictisit de teama descalificării pe care i-ar putea-o aduce în lume o suferinţă atât de proletariană. Elena e înnebunită de protocol. Ea pune la cale un concert din Bach, în locuinţa ei, la care nu vor lua parte decât invitaţi selecţi. Toată activitatea ei se reduce la pregătirea concertului şi redactarea listei de invitaţi. Drumul ascuns tratează un alt aspect de mondenitate. Toată lumea „bine” din roman merge să moară în sanatoriul doctorului Walter. Aci sfârşesc Lenore, de cancer şi Drăgănescu, de cord. Aristocratismul doctorului Walter, colecţionar de artă şi organizator de recepţii, stă în aparatura rece şi exactă. Sanatoriul funcţionează în lux, tăcere şi regularitate cronometrică şi mai ales cu înlăturarea oricăror semne de suferinţă umană. Pateticul este eliminat ca impur. Decesurile se petrec în taină, mascate de recepţiile de gală. Doctorul are o musculatură facială impenetrabilă, hotărârile lui sunt sugerate politicos şi iritaţia nu e niciodată exteriorizată. Relaţiile între el şi Lenore sunt diplomatice. Toată existenţa familială e un joc de aluzii, de subînţelesuri, de audienţe şi formalităţi, de mici gesturi semnificative. Elena, vrând să se despartă de Drăgănescu, nu găseşte formula decentă spre a-l face intimaţia. Atunci pleacă sub un pretext firesc în Elveţia, de unde începe cu soţul un duel subtil de scrisori cu o tactică şi un protocol atât de exagerate, încât impulsiunile sunt omorâte de convenienţe şi soţii nu pot să decidă oficial ceea ce în faptă s-a petrecut de mult. Această lume e uşuratecă. Lenore, din pudoare feminină, nu destăinuie d-rului Walter suferinţa ei. Când boala este evidentă, nu-şi dă seama de gravitate şi se pierde în frivolităţi, încărcându-şi patul de sanatoriu cu dantelării, cu cutii. Walter suportă dezagregarea Lenorei şi moartea ei cu o impasibilitate perfectă. Totul se petrece după normele exacte ale sanatoriului, fără întârzieri, fără dezordini sentimentale. Walter e un artist în a notifica economic o ştire rea, evitând supărătoarea mărturisire şi provocând diplomatic ideea în chiar mintea celui interesat. Elena pierde în sanatoriul Walter pe mamă-sa, Lenore şi pe soţul ei Drăgănesu, însă e atât de îngheţată de oficialitate mondenă încât pare să preţuiască bunul-gust al celor doi de a fi murit într-un loc convenabil. Logodnicul încearcă studiul vieţii de mahala, în care autoarea nu are nici o competenţă. Tema însă e originală şi bogată în posibilităţi. Un tânăr provincial, venit la Bucureşti cu intenţia de a se împinge în lumea mare chiar prin mijlocirea unor femei de moravuri dubioase, cade victimă credulităţii lui şi-şi descoperă totdeodată un suflet bun care îl face infirmierul neprevăzut al unei bolnave de ulcer stomacal. Rădăcini e romanul, inform şi lung, al crizelor intime feminine, de natură fiziologică, insatisfacţiuni erotice, încetări ale funcţiunilor. Ceea ce înstrăinează şi pe nedrept, pe mulţi de literatura Hortensiei Papadat-Bengescu e stilul prolix şi chiar agasant, stil de conversaţie în definitiv, potrivit materiei.