Zaharia Stancu
Specializat în poeme scurte de câte o strofă, Zaharia Stancu nu e totuşi un poet de nuanţă minoră. Simţind „foc” în sângele său amar ca şi „coaja nucilor crude”, în suflet cu urşi hibernanţi, el îşi cântă ereditatea aprigă:
Străbunii mei vânjoşi, cu tulnice şi ghioage,
Pe aici şi-or fi păscut cirezile blajine,
Cioporul de mioare bălane, herghelia,
Pe-aici, pe unde azi gem grelele tractoare.
Mai cu seamă el este un poet al ierburilor tari de bărăgan pe care le evocă în toate tonurile şi al vieţii aspre câmpeneşti:
Da: am crescut cu macii şi strugurii pe câmp.
Da: mai păstrez, ca iarba şi-acum, sub pleoape rouă.
Da: m-am scăldat în râul cu cânepi la topit.
Da: mi-am julit genunchii în vişini şi-n cireşi.
