XV Creangă în timp şi spaţiu. Realismul.

Întrucât priveşte timpul, acesta mişcându-şi câteodată limbile extraordinar de repede, ne gândim în primul rând la dialectica istoriei exprimată prin apariţia şi contradicţia claselor în felurite societăţi. Spaţiul ar fi ceea ce numim de obicei „natură” şi despre ea şi înrâurirea ei asupra omului au vorbit, independent de materialismul ştiinţific, pozitiviştii. A trata prea generic despre timp şi spaţiu poate să ducă la clişee şi la concluzii nule. O geologie aproximativ asemănătoare aceleia în care s-a născut şi a copilărit Creangă există şi în alte părţi, în Tirol sau chiar în China septentrională. Cât despre timp, dialectic vorbind, atâtea popoare trec cu repeziciune de la societatea feudală, cum era aceea din Moldova lui Creangă, la cea socialistă, schiţând un scurt echilibru burghez, încât cu o astfel de critică formală explicăm simultan şi pe Mozart şi pe poeţii chinezi şi pe Creangă. Oricâtă oroare au unii de cuvântul „inefabil”, înţelegându-l în sensul vechi de ireductibil la raţiune, el îşi are rostul său în estetică, cu accepţia analizei pe concret şi evitarea generalităţilor goale. Sunt unii care cred iluzoriu că profesează materialismul dialectic afirmând că frumosul există în natură şi că singurul merit al omului este de a-l descoperi. Însă probabil în mulţi aştri atmosfera e lamentabilă şi înecăcioasă şi ceea ce ni se arată aci ca o lumânare graţioasă de candelabru e acolo un infern de emanaţii gazoase. Noroiul este, hotărât, mefistofelic. Cădem în misticism. Universul ar fi un eden din care ne-am rostogolit, pierzându-ne în muncile grele ale construcţiei, marii vizionari ne-ar reevoca paradisul pierdut. Ce sens mai are atunci cuvântul creaţie?

Oamenii Renaşterii şi ai romantismului ar deveni mai umanişti decât noi; ar apăsa deci mai mult asupra factorului om în descoperirea şi completarea naturii, în care au crezut mereu marii artişti. Cum vom umple prăpastia ridicată astfel între creaţia populară şi cea cultă, foarte adesea 280 producţia anonimă şi colectivă fiind superioară aceleia culte? Şi aci avem nevoie de examenul biografiei concrete, de acel inefabil, care face ca unul şi nu altul să fie mai reprezentativ pentru geografia şi timpul său şi, în cele din urmă, pentru umanitatea universală, în vreme ce alţii rămân locali. E cazul de a distinge şi respinge totodată generalizarea metafizică şi localizarea pedestră. Un creator este cum spuneau romanticii germani un focar, un Fokus, în care se oglindesc simultan şi micro şi macrocosmul. De ce unul şi nu altul, trăind în aceeaşi geografie şi în aceleaşi contradicţii istorice, este revelatorul timpului şi spaţiului său e o problemă pe care o lăsăm pe seama biologilor. Dacă am aplica o explicaţie a condiţionării prea vastă, fără un pic de nescio quid, nu putem să pricepem de ce psaltul şi paracliserul Zahei, fratele lui Creangă, nu este el autorul Amintirilor.

Să trecem la natură. Deşi născut la Humuleşti, lângă apa Ozanei, deci la limitele din vale ale peisajului, povestitorul face parte dintr-o familie umană de „munteni” şi a copilărit într-o geologie care se întinde pe malul stâng al Şiretului, din Maramureş în Transilvania şi în Moldova, despărţite doar prin văile înguste prin care curg pieziş înspre Siret, printre pereţi de stâncă grandioşi, Moldova, Bistriţa, Trotuşul. Peisajul în care au trăit Coşbuc şi Rebreanu nu este fundamental deosebit de acela în care a copilărit Creangă şi dealtfel originea însăşi a povestitorului este ardeleană. Munţii sunt înalţi, trecând uneori de două mii de metri. Cu toate astea, în afară de anume povârnişuri repezi, aceşti munţi cu valurile lor cupoliforme pe care le fac coborând spre ape sunt accesibili. Nu avem de a face cu Alpii plini de prăpăstii, pe care ascensiunea e o aventură. Aceste promontorii solemne sunt locuite.

Dacă ar fi să caracterizăm locul în elementele sale, în primul rând vine piatra, începând cu stânca şi bolovanul şi sfârşind cu prundul. Romanticii de tipul Asachi au aşezat pe Ceahlău imaginare cetăţi fantastice, iar noi ne-am aştepta ca aci să găsim un gust străvechi pentru sculptură şi vagi figuraţii de soiul aztec. Însă muntele e calcaros şi friabil şi mai puternică decât el este apa. În părţile lui mai dulci e acoperit de păşune şi prin urmare atenţia omului e îndreptată mai ales spre această superficie, interesând economia lui. Unele mituri circulând în Ion Creangă (Viaţa şi opera) folclor privesc eroziunea, desprinderea bolovanilor din munţi. Muntele e un loc de retragere, cu un sistem de trecători dificile; un sentiment al solidităţii crustei lapidare asupra altor elemente nu produce.

În schimb, apa e forţa impetuoasă şi revoluţionară care-şi taie drum printre pereţi de piatră, târând după sine bolovanii şi copacii, factorul fluent. Rezervorul de la Bicaz n-a făcut decât să accentueze caracterul de lagună muntoasă a acestei regiuni, lăţind şi regularizând pe o lungă porţiune năvala mai mare sau mai scăzută a torentului.

Un al treilea element, „mai tare decât bronzul”, în aceste locuri este lemnul. Povârnişurile sunt acoperite, lăsând la o parte jnepii şi ienuperii, de armate negre de brazi, printre care norii se târăsc ca aburii. Sunt şi fagi pe alocuri, precum şi stejari. Brazii sunt drepţi şi falnici. Aceşti brazi, legaţi în plute, aleargă la vale pe torent. Ei nu sunt lemn mort, ci, asemeni cedrilor asiaţi, materie de construcţie.

Sunt privelişti asemănătoare şi în alte părţi, însă casele sunt de zid.

Aci, ca şi pe versantul celălalt, locuinţele, bisericile chiar sunt din bârne. O casă trebuie înfiptă bine în povârniş, ca să scape şi de năvala puhoaielor şi de rostogolirea bolovanilor. Casa Irinucăi de la Broşteni, neîndeplinind aceste condiţii, a fost spartă de un bolovan cu care copiii se jucau în vârful dealului. Localnicilor le place să arate un imens bolovan în apropierea râului, care ar fi tocmai acela cu pricina. E o problemă de competenţa istoricilor literari. În fine, fiind vorba de lemn, casa din Humuleşti are înfăţişare destul de mizerabilă pe dinafară. Când însă treci de cămăruţa de la intrare în odaia cu vatră şi cuptor, rămâi impresionat de grinzile lungi, solemne şi trainice.

Întrucât priveşte fauna, sau mai bine zis economia de vite, sus la munte predomină oile şi economia pastorală. În afară de lapte şi de derivatele lui, produsul principal este lâna. Mai jos, la Humuleşti de pildă, suntem într-o parte în care forţa torentelor s-a potolit. Valea se lărgeşte, bolovanul e pisat în chip de prund, apa şerpuieşte, se lăţeşte după cum e vremea, face bulboane, este câteodată, pe secetă, un simplu drum cu ochiuri de apă. Gospodarii mai ţin şi alte vite şi fac puţină cultură şi mai ales, având în vedere apa domoală, cultivă cânepa, ca plantă textilă. Asta, bineînţeles, pe vremea lui Creangă.

G. Călinescu Printre animale, locul de frunte ca forţă motrice îl constituie calul de munte, obişnuit cu drumurile în urcuş. Şi bărbatul şi femeia merg călare după treburile lor.

Când nu sunt oieri, localnicii sunt tăietori de brazi, plutaşi.

Humuleştenii ar fi fost răzeşi fără pământuri (am văzut în ce limite), în orice caz erau oameni slobozi să se strămute şi să facă negoţ, iar nu adscripti glebae. Ei constituie o clasă de artizani şi mici negustori de categoria acelora care au făcut Revoluţia franceză. Cumpără de la alţii şi vând în iarmarocul vestit pe atunci de la Fălticeni, dar mai ales produc marfă textilă se înţelege, din lână şi din cânepă. Pivele bat într-una la marginea apei, iar iarna bărbaţi şi femei torc.

Dintre profesiile, să le zicem liberale, pe care le preferă tinerii din partea locului, e aceea de preot, nu şi de călugăr. Acesta din urmă, dacă e din prostime, devine, de fapt, o slugă a stareţului, mai totdeauna de familie boierească şi, orice-ar fi, frecat cu protipendada.

Humuleştenii nu vor să fie lipiţi nici moşiei mânăstireşti, cu care se descurcă în materie de dări mai uşor decât cu statul. Preotul e un om cu vază şi cu stare, un ofiţer de stare civilă şi un statistician. În preoţie pot pătrunde şi ţăranii isteţi. Ion Creangă nu-l un mistic, precum nu-l nici ateu. E foarte îndoielnic că ar fi cunoscut spiritul dogmelor; religia, înţeleasă rudimentar, îi slujeşte drept sistem de explicaţie cosmologică. Numai cu spectrul morţii înainte, e bântuit de „probleme”, dar „doctorii” în teologie pe care îi consultă nu sunt mari autorităţi ale exegezei, ci câte un biet preot de ţară şi mai ignar în materie de speculaţie mistică decât el. Îndată ce întâmpină murmure din partea clerului înalt, Creangă devine ţanţoş, nesupus, se poartă ca un preot assermente; se dovedeşte progresist, rebel normelor impuse de forurile superioare.

Îmbrăţişează, ca să zicem aşa, o religie de unul singur, luând ca regulă de conduită numai raţiunea. Ciorile vatămă acoperişul bisericii, e absurd ca diaconul să nu tragă cu puşca în ele. Teatrul i se pare o şcoală de moravuri bune, se duce deci la spectacole. E de prisos a spune că purtarea singulară a diaconului, chiar îndreptăţită, este negarea din punct de vedere al bisericii, a disciplinei. Un Creangă, chiar socialist, cu individualismul său şi cu raţionalismul de tipul „cum mă taie capul”, Ion Creangă (Viaţa şi opera) ar fi fost un om incomod. El ar fi repudiat adevărurile admise şi verificate de colectivitate şi nu ar fi urmat corect tactica. Orice ar face, geniul este prin definiţie admirabil şi incomod. Într-asta stă „inefabilul” lui.

Semenii din părţile muntoase ai lui Ion Creangă sunt taciturni, nu însă solitari. Risipiţi, pe dealuri, depărtaţi chiar cu casa unul de altul, spre a nu mai pomeni de oierii nemişcaţi în depărtări în mijlocul turmelor, ei constituie totuşi o societate rarefiată, comunicând prin strigăte convenţionale, înghiţite de muţenia locurilor. Când se întâlnesc, sunt mai volubili, dar vorbirea lor decurge în formule străvechi, aproape rituale.

Limbuţia, când este, constă în emisiunea abundentă de material folcloric.

Ion Creangă pare în Amintiri încântat de belşugul oamenilor din Humuleşti. După el, aceştia vieţuiesc ca în rai. Azi, însă, impresia noastră e a unei mizerii trudite. Humuleştenii preţuiau, se vede, mai presus de toate neatârnarea şi viaţa activă. Ei erau dintre acei „isnafi şi cupeţi” cărora l i se datora mişcarea pentru progres. Şi Gh. Emino-vici era, în definitiv, tot un „cupeţ”. Un zapis recent descoperit la Suceava ne dezvăluie că în 1844 cumpărase de la Zeilicovici, în târgul vitelor din Botoşani, o crâşmă pe veci, prin care îşi va exercita, probabil şi personal dreptul de arendaş al venitului pe alcool. Era, cu alte cuvinte, păstrând proporţiile, un „fermier general”. Şi Creangă, desdi-aconit, va obţine dreptul de a avea un debit de tutun. Ca institutor, va strânge parale din tipărirea de manuale şcolare. Cupeţul în el este atavic.

Spiritul isnafo-cupeţesc străbate în opera lui. Nichifor Coţcariul fericea pe negustor, care, zicea el, „trăieşte din săul său şi pe sama lui… Pentru că n-are Dumnezeu stăpân”. Deci calitatea situaţiei e de a nu fi lipit pământului şi a nu avea stăpân. Cât despre modicitatea averii funciare a acestor oameni, ne facem o idee din Soacra cu trei nurori. Soacra trece drept cuprinsă, având „o răzăşie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe păseri”. Însă proprietatea individuală are un viţiu. Fiind divizibilă, se împuţinează. Doi dintre feciori îşi ridică locuinţe noi în jurul celei bătrâneşti, al treilea urmând s-o moştenească pe aceasta din urmă. Acum răzeşia nu mai e în stare să-l hrănească. Deci tustrei feciorii umblă „în 284 cărăuşie”. „Cine mişcă, tot pişcă.” Despre industria casnică şi comerţul humuleştenilor ne vorbeşte Creangă. Ei vând, afară de vite şi brânzeturi, lână, fabricate ale lânii, ale cânepii şi gogoşilor de mătase, sumane, genunchiere şi sărdace; iţari, bernevici, cămeşoaie, lăicere şi scoarţe, ştergare de borangic. Le vând de-a dreptul ori prin negustori care vin să ia „giguri de sumani şi lăi şi de noaten, care se vând şi pănuri şi cusute”. Ştefan, tatăl povestitorului, umbla „cu cotul subsuoară” după cumpărat sumani. Nichifor Coţcariul ţuţuianul reprezintă, în această lume, sectorul „transporturi”. Pieile, în lipsa marii industrii în serie, erau transformate în ciubote de ciubotari. Creangă, amintindu-şi de gazda din Fălticeni, nu uită numirile uneltelor specifice.

În materie de transport, moş Nichifor Coţcariul harabagiul este, am zice azi, un mecanic perfect, în stare în caz de stricăciune pe drum să-şi dreagă însuşi căruţa. „Ş-odată scoate bulicherul din teacă, îl dă pe amânariu şi începe a ciocârti un gârneţ de stejar… Leagă gârneţul… Pune roata la loc, vâră leuca, suceşte lamba…” De ce s-a aşezat Creangă în bojdeuca din Ţicău am văzut. Priveliştea în plan înclinat a solului, ca dintr-un avion ce se apleacă pe o parte, este grandioasă şi-l amintea lui Creangă valurile declinante de munţi din preajma Ceahlăului. Lipseau pădurile, în schimb erau oile şi Creangă spre a le saluta, cânta dintr-un fluier.

Dacă Eminescu ori nu a introdus la „Junimea” pe Creangă, care însă cunoştea pe Maiorescu dinainte, este un lucru fără importanţă.

Fapt este că numai Eminescu îl înţelegea bine, văzând în el întruparea însuşirilor poporului nealterat de civilizaţia superficială a oraşului burghez. Titu Maiorescu preţuia folclorul, ridica în slavă pe V Alecsandri şi va supune unui rechizitoriu aspru pe Duiliu Zamfirescu. În nr. 1 din 15 martie 1867 al Convorbirilor literare apăruse cunoscutul articol teoretic şi polemic Despre poesia română. În urmarea din nr. 2 criticul observa slabele comparaţii ale poeţilor români şi dădea drept exemplu, ca expresivă, următoarea strofă născută pe străzile Bucureştilor: F r u n z ă verde m ă r sălciu, D o u ă fete frumuşele La g r ă d i n ă – n Cişmigiu M i – a u furat minţile mele: Ion Creangă (Viaţa şi opera) Una o a c h e ş ă şi-naltă, Alta b l o n d ă mijlocie, Ca o dalie învoaltă, Ca o j u n ă iasomie.

În acelaşi număr scria: „Farmecul poeziilor populare e distanţa relativă între ideile de rând care servesc de fond şi între subita nobleţă de simţimânt care străbate şi se înalţă peste dânsele” (şi în notă: „De aci se esplică profunda impresiune ce produc scenele populare din dramele lui Shakespeare, cu tot cinismul lor”). Deci ceea ce admira Maiorescu în poezia populară era nobleţea de sentiment şi adecvarea expresiei. În anul II (1868-1869) începe o adevărată discuţie asupra folclorului, trădând diversitatea de păreri a junimiştilor. A. D. Xenopol e de părere că „naţional” nu vrea să zică „popular”, ci folclorul poate sluji cel mul ca punct de plecare, miezul unei culturi alcătuindu-l creaţia cultă. I. Caragiani, în Românii din Macedonia şi poesia lor populară, infirmă discret ceea ce i se pare a fi poziţia lui Maiorescu: impersonalitatea, abstragerea de tendinţă. De fapt, Maiorescu, schopenhauerian, nu tăgăduia viaţa ca punct de plecare, dar cerea artei să se ridice deasupra durerilor zilnice, să fie un loc de cvietudine. I. Caragiani susţine că poezia populară exprimă „înclinaţiunile poporului, tendinţele lui”. În 1869-1870 Convorbirile literare sunt sărace în folclor, semn că junimiştii nu-l prea gustau. În schimb, Miron Pompiliu trimite tipografiei „Junimii”, spre tipărire o parte dintr-o considerabilă colecţie de balade, cântece, hore etc. Abia în noiembrie 1870 apare în Convorbiri basmul Făt-Frumos din lacrimă de M. Eminescu. În anul V (1871-1872), Miron Pompiliu continuă publicarea de Poesii populare de peste Carpaţi. Trebuie să adăugăm că de aci înainte redacţia Convorbirilor este asaltată de culegeri populare şi că I. Negruzzi face tot ce-l stă în putinţă ca să nu le publice, nu fără motive serioase. Dealtfel, totul era citat şi comentat în şedinţele „Junimii” în prezenţa lui Titu Maiorescu. În anul VI (1872-1873) publică basme populare I. Slavici, începând cu Zâna Zorilor. El are o concepţie specială despre culegerea şi publicarea basmelor. Găsind că nici o formă a poeziei populare nu are atâtea variante, că oamenii combină elementele (ceea ce, într-un fel, e adevărat), încărcând cu diferenţe provinciale, că partea fixă e un schelet foarte sărac atât în gândiri, cât şi în fapte, pro-286 pune culegătorului prelucrarea, scoaterea din toate variantele a unui „întreg frumos”. E ceea ce şi face Slavici. Afară de asta, redactând din memorie după o trecere de timp de vreo zece ani, valoarea de document lingvistic dispare, iar stilul este vădit al lui Slavici. Încolo, cu toată agasanta pretenţie de poezie şi descripţie, basmele sunt autentice. Prin urmare, pentru prozatorul din Şiria schema epică este doar un material abstract, care nu devine artă decât la intervenţia unui scriitor. Miron Pompiliu nu se lasă nici el mai prejos şi publică la l aprilie 1872 (VI) Ileana Cosânzeana din cosiţă floarea-l cântă, nouă-mpărăţii ascultă. Studiile şi notele teoretice despre estetica folclorului se ţin lanţ şi Slavici însuşi, în Studii asupra maghiarilor (VII, l sept. 1873), face o încercare de folclor comparat. În nr. 9 şi 10 din decembrie 1872 (VI) apărea şi Sărmanul Dionis a lui M. Eminescu, „novelă” aceasta, însă înrudită cu Făt-Frumos din lacrimă prin fantasticul hoffmannesc şi prin transluciditatea stilului, sublimat de pitoresc şi apt de toate subtilităţile cerebrale.

Când deci, la l octombrie 1875, apăru Soacra cu trei nurori, înaintea lui Creangă, doi scriitori culţi unul poet şi filozof, altul prozator publicaseră basme. Ce impresie făcu ex-diaconul asupra junimiştilor?

Lăsând la o parte opinia superlativă a lui Eminescu, Creangă fu declarat „admirabil” „scriitor poporal”, adică ceva eminent în sfera mai îngustă a literaturii pentru popor, scriitor în înţelesul optim al cuvântului.

Părerea lui Maiorescu despre Moş Nichifor Coţcariul o cunoaştem.

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem şi azi, pentru acei care mai stăruie în anume erori: scrierile lui Creangă, basmele cel puţin, sunt folclor şi au valoare ca atare, sau sunt scrieri literare? Putem răspunde dinainte: Ion Creangă e un mare prozator şi numai cititorul de mare rafinament artistic îl poate gusta cum trebuie. Un orientalist francez s-a silit să afle tipurile tuturor basmelor, luând ca punct de plecare clasificarea pe cicluri propusă de un folclorist român. Soacra cu trei nurori ar intra în ciclul morţii. Totodată, în ce priveşte uciderea bătrânei, găseşte o variantă armenească foarte apropiată. Nu încape îndoială că, schematic, Creangă n-a inventat nimic şi că snoava este Ion Creangă (Viaţa şi opera) curat folclorică. Cu toate astea, ne-am îndoi că ea place poporului. Întâi de toate, e fixată o dată pentru totdeauna, stânjenind interpretarea personală şi transmisia prin variante. Dacă cineva narează numai schema, anecdotic, toată substanţa realistă s-a dus. În al doilea rând, poporul nu uzează de atâta culoare locală şi precizie realistică. Povestea lui Ion Creangă e un tablou antropologic şi etnografic desăvârşit.

Baba are trei feciori „nalţi ca nişte brazi”, „dar slabi de minte”. Posibilă creştere disproporţională de origine glandulară, însoţită de insuficienţe de ordin intelectual. Răzeşia babei e aidoma cu acelea din Humuleşti. Bătrâna „lega paraua cu zece noduri şi tremura după bani”.

Avariţie de aspect senil, aparţinând patologic involuţiei. Bătrâna sporovăieşte: „Şi bărbatu-meu Dumnezeu să mi-l ierte!

Nu s-a putut plânge că l-am înşelat… Sau i-am răsipit casa deşi câteodată erau bănuiele… Şi mă probozea… Dar acum s-au trecut toate!” Logoree feminină caracteristică vârstelor înaintate. Feciorii babei umblă în cărăuşie şi câştigă bani buni. Aidoma ca în regiunea Neamţului. Că bătrâna ţine să găsească ea nurori şi le pune pe acestea pe treburi, e o temă generală, ieşită şi ea din observarea că femeia tânăra devine o mână de lucru sub supravegherea soacrei. Humuleşteană este însă industria tinerelor femei: ele sunt puse să piseze mălai în piua din căsoaie în vederea de a face plachie cu costiţe afumate din pod când vin bărbaţii; să scoată fusele din oborocul de sub pat, să ţeasă fuioarele pentru tors; să strujească penele dintr-un ştiubei. A doua noră e „ceva încrucişată, dar foc de harnică”, indiciu că pentru soacră capacitatea de muncă primează. Când, la îndemnul celei de a treia, nurorile izbesc pe soacră, îi împung limba cu acul şi o presară cu sare şi piper, luându-l graiul, se înfăţişează un tablou etnografic complet al înmormântării în partea locului. Nevestele scot din lada babei valuri de pânze şi vorbesc despre „stârlici [pete de descompunere], toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului, despre găinile ori oaia de dat peste groapă”. În fine, când o îngroapă, vecinele zic despre soacră: „Ferice de dânsa c-a murit, că ştiu că are cine-o boci!” Hemiplegia sau paraplegia, deşi provocată şi de fapt fictivă, este explicată ast-288 fel: ducând viţeii la suhat şi suflând asupra ei un vânt rău, ei ielele i-au luat gura şi picioarele. Ceea ce e un fel de a stabili, folcloric, etiologia bolii.

Dacă privim poveştile lui Creangă ca folclor, se pune îndată întrebarea în ce constă realismul lor. Se face o greşeală când din acest unghi de vedere se vorbeşte de elementul particular şi oral care ar da viaţă unor scheme. Realismul basmelor populare e de natură schematică şi cel care le spune caută să nu îngroaşe nota stilistic. Altfel n-ar fi înţeles. Să înlocuim, dacă vreţi, cuvântul schemă cu simbol fantastic.

Acest simbol cuprinde în sine o observaţie milenară, fiind dinainte constituit. I. G. Hahn şi Lazăr Şăineanu au împărţit basmele în cicluri şi ultimul clasifică Povestea lui Harap Alb în ciclul faptelor excepţionale. Într-un studiu susţinând ideea stereotipiei basmelor, am adoptat ipoteza că un basm e compus din câteva situaţii-şabloane, un fel de elemente prefabricate, scutind pe narator de efortul invenţiei.

Bineînţeles, şabloanele se desfăşură urmărind un ţel final, cum s-ar zice, o idee morală. Această ipoteză e mai în concordanţă cu clasificaţia Aame Thompson, care însă fărâmiţează basmul mozaical. Folcloristic vorbind, Povestea lui Harap Alb e un basm din cele mal autentice şi cu şabloane, unele plurimilenare şi de o circulaţie euro-asiatică largă.

Să ne oprim asupra câtorva şabloane şi asupra semnificaţiei schematice a eroilor. Un împărat Verde (trecem peste cromatica împăraţilor), neavând decât fete, cere de la frate-său un fiu să-l urmeze în scaun.

Tatăl se gândeşte la fiul cel mai mare şi-l pune la încercare. Doi fii renunţă; mezinul învinge spaima cu ursul ascuns sub pod, care e tatăsău. E mai viteaz ca alţii? Nu. Dar mezinul e milos, dă de pomană un ban unei babe, care e Sfânta Duminecă şi aceasta învaţă ce trebuie să facă. Mezinul, în general, are o însuşire morală cu care suplineşte alte deficienţe. Singur n-ar izbândi nimic; prin bunătate, îşi face aux-llii care îl scot din impas.

Între altele, Harap Alb cere tatălui calul pe care l-a avut ca mire şi care e un cal năzdrăvan, nu numai un mijloc de locomoţie, ci şi o inteligenţă excepţională, având şi grai. Şi caii lui Ahile aveau astfel de daruri, de care aminteşte şi Gr. M. Alexandrescu: Ion Creangă (Viaţa şi opera) Şi caii l u i A h i l, care prooroceau, Negreşit că au fost, de vreme ce-l t r ă g e a u.

Nu atingem chestiunea semnificaţiei magice la popoarele primitive.

De obicei, cum ştiţi, calul ia un aspect mizerabil, ca să se ascundă; mănâncă jăratic şi devine un cal splendid. Disimularea calului năzdrăvan o găsim în Făt-Frumos din lacrimă, basm eminescian din epoca studenţiei.

Geografia lui Creangă este vastă: tatăl lui Harap Alb stă la o margine a pământului, fratele lui la cealaltă margine, Sfânta Duminecă locuieşte într-un ostrov, ca într-un fel de insulă polineziană. Cu toată dificultatea călătoriilor, la nunţi invitaţii vin cu exactitate, ceea ce înseamnă că au mijloace excepţionale de transport. În fond, calul năzdrăvan este sub o latură un aparat de zbor şi în O mie şi una de nopţi un indian arată regelui Persiei un cal artificial ce zboară la atingerea unei manivele. Aparatul a trecut apoi sub numele de „el famoso cavallo Clavileno” în Don Quijote al lui Cervantes. Putem spune că, atunci când e nevoie, calul năzdrăvan are două viteze: ca vântul şi că gândul.

Împăratul sfătuieşte pe mezin să se ferească de omul spân şi de omul roş. Fiindcă e vorba în basme de femeia neagră, putem să ne închipuim că împăratul Roş reprezintă un om de culoare. Dar dacă are numai părul roşu, aceasta reprezintă, ca şi calviţia şi lipsa de păr, o deficienţă fiziologică, înăsprind caracterul. Spânul este foarte frecvent în basmele balcanice. În unul din basmele greceşti traduse de Emile Legrand, L’homme sans barbe are „l’âme perverse” şi face aproape aceleaşi malignităţi ca şi spânul din basmul lui Creangă. În basmele lorene culese de Emm. Cosquin dăm de un „cocoşat” care se poartă aidoma spânului lui Creangă. Între muncile la care pune spânul pe Harap Alb, pe care-l înfăţişează drept slugă a lui, el însuşi dându-se ca nepot al împăratului Verde, e aceea de a-l aduce pe fata împăratului Roş, care e farmazoană. Împăratul Roş pune pe fecior la o mulţime de probe să intre într-o casă de fier înroşită, să mănânce şi să bea o cantitate exagerată de alimente şi de vin, să găsească fata care s-a ascuns după lună şi altele.

Harap Alb, fiind milos şi îndatoritor, este ajutat de crăiasa furnicilor, crăiasa 290 albinelor, de Gerilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Flămânzilă, Setilă. În Cunto de le cunti a lui Gimbattista Basile (începutul secolului al XVII-lea) găsim câţiva din monştrii din Povestea lui Harap Alb (fraţii de cruce, fata năzdrăvană): Furgolo, care aleargă ca fulgerul, Aurechia a leparo (Urechi-de-lepure), Ceca deritto (Ocheşte-drept), Sciosciariello, care aruncă vânt pe gură (un fel de Gerilă). Îi aflăm, la francezi, la germani, la ruşi. Dealtfel, Pantagruel al lui Rabelais se poate traduce cu Setilă, după chiar lămuririle autorului. În basmele adunate de A. N. Afanasiev (Narodnâie russkie, 1957) găsim pe Flămânzilă, Setilă, Gerilă şi toate şabloanele din Harap Alb (a mânca şi a bea peste fire, a intra într-o baie de tuci etc.) Nu este, dealtfel, situaţie din basmul nostru care să nu se regăsească uneori în naraţiuni foarte vechi. Concursul dificil pentru a căpăta fata ca soţie îl găsim într-o istorie egipteană. Adaug că nu numai un împărat fiziologiceşte malign, dar împăraţii în genere, mai ales când au de-a face cu eroi dintr-o clasă inferioară, dau dovadă de prepotenţă şi perversitate şi impun eroului munci grele din voluptatea de a porunci şi a exaspera. Aceste munci nu s-ar fi îndeplinit fără acele fiinţe auxiliare faţă de care eroul a avut purtări îndatoritoare.

Oricum am suci basmul lui Creangă, ca atare el nu cuprinde nimic inedit şi îl putem studia ca document folcloric. Se înţelege, basmele localizează pe ici, pe colo, dar îşi păstrează caracterul schematic.

Naratorul, în versiunea lui spusă, se fereşte să-l complice prin descripţii şi detalii şi adesea tot farmecul vine din stilul improvizat de pronunţat aspect oral. O naratoare înregistrată pe bandă magnetofonică se remarcă printr-un graţios tic constând în repetarea verbului „zice”. Exemplu:

Când te duci să iei calul zice [vorbeşte o bătrână] să te duci în grajd zice şi să iei zice un blid de ovăz zice să te duci la toţi caii zice. Şi zice care nu mâncă din el zice ală zice-l calul tău zice. Ş-a doua oară zice să te duci la toţi caii zice şi care nu mâncă din el zice ăla o fi calul tău. Ş-a treia oară să te duci zice să iei un blid cu foc şi zice care-o mânca din foc zice să-l iei, să pui şeaua pe el, să te duci cu el.

No bine…» Ion Creangă (Viaţa şi opera) Când un basm cuprinde prea multă pictură, e semn că a fost redactat tardiv de culegător, ca basmele lui Slavici, Ispirescu.

Realismul rezultat din cultivarea detaliului şi punerea în evidenţă a unei individualităţi stilistice nu aparţine la Creangă oralităţii, ci artei de scriitor. Întâi, Creangă fixează o dată pentru totdeauna textul, făcând imposibilă o altă ediţie, improvizată. Totul e aşa de meticulos studiat într-un text definitiv, încât din acest punct de vedere basmul a ieşit din circuitul folcloric şi a devenit opera lui Creangă. O schimbare oricât de mică a construcţiei dăunează întregului şi n-am mai avea de-a face cu un basm de Creangă traductibil şi lizibil oriunde şi oricând. Evident, o culoare locală este, constând mai ales în caractere individuale şi manifestări etnologice, în care limbajul îşi are partea sa de originalitate neglijabilă în orice alt basm curat folcloric. Conţinutistic, Povestea lui Harap Alb se petrece într-un spaţiu geografic şi sociologic convenţional, avem de-a face cu împăraţi, curteni, sfinte, monştri, nimic nu e particular, nimic n-aduce aminte de orânduirea noastră istorică, de peisajul nostru. Schematismul propriu folclorului, încărcat de atâta artă nu-l de natură, cum am spus, să placă poporului, care cere ca basmul să-l fie mereu reeditat oral. Însă îndată ce un povestitor ar relua şabloanele, spunându-le improvizat şi în chipul său, toată arta s-a dus şi Creangă a încetat să mai existe. Într-un cuvânt, secretul lui Creangă stă, ca la orice poet cult, în studiul efectelor, în cuvântul rar, în fixitate. Dar fixitatea e contrară legii inerente a folclorului.

Cine protestează la apropierea dintre Perrault şi Creangă sub cuvânt de pildă că fiecare înfăţişează lumi locale n-a înţeles o iotă din arta lui şi a considerat basmele ca înregistrare folclorică.

Fireşte, Plaut, Moliere, Courteline, Caragiale îşi au culorile lor, sub care se ascunde un universal. Compararea şi apropierea între ei este posibilă. Lumea fabuloasă a lui Perrault oglindeşte curtea lui Ludovic al XIV-lea. Unii eroi vorbesc ca marchizii lui Moliere şi ca preţioasele ridicule. Regele dă „un grand festin”, un prinţ intră într-un adevărat Versailles. „Il passe une grande cour pavee de marbe; il monte l’escalier; il entre dans la salle des gardes. Il traverse plusieurs chambres, pleines de gentils-hommes et de dames…” Dar mai presus de această culoare 292 istorică din epoca absolutismului regal este stilul propriu al lui Perrault, exact, muzical, ca al lui Racine, sau mai târziu spiritual, ca al lui Voltaire. Poveştile lui Perrault nu pot fi înregistrate nici ele pe bandă de magnetofon. Ele aparţin artisticeşte literaturii franceze culte.

Acelaşi e cazul lui Creangă. Numai sub acest aspect de scriitor cult se poate vorbi de realism în sensul limitat al cuvântului. Unul din procedeele realistice ale scriitorului Ion Creangă este determinarea caracterelor ce ies din vagul simbolistic. Împăratul, tatăl feciorilor, are „ambâţ” familial şi e tipul probozitorului:

Ce mânca văd eu bine că ai, zice el către fiul mijlociu; despre asta nu e vorbă, fătul meu, zise craiul posomorât, dar ia spuneţi-mi, ruşinea unde o puneţi? Din trei feciori, câţi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica? Apoi drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii mei… Să umblaţi numai aşa frunza frăsinelului toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de craiu, asta nu miroasă a nas de om… Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe-o ureche din partea voastră; la Sfântul Aşteaptă s-a împlini dorinţa. Halal de nepoţi ce are!» împăratul Verde e om naiv, mândru de averile sale şi capabil de a se entuziasma de minunile naturii şi de industria oamenilor.

        „Pe unde să se găsească, nepoate!” vorbeşte el de nişte pietre scumpe.

        „Ia în pădurea Cerbului. Şi Cerbul acela este tot bătut cu pietre scumpe, mult mai mari şi mai frumoase decât aceste. Mai întâi, cică are una în frunte, de străluceşte ca un soare. Dar nu se poate apropie nimene de Cerb, căci este solomonit şi nici un fel de armă nu-l prinde; însă el, pe care l-a zări, nu mai scapă cu viaţă. De aceea fuge lumea de dânsul de-şi scoate ochii; şi nu numai atâta, dar chiar când se uită la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămâne moartă. Şi cică o mulţime de oameni şi de sălbăticiuni zac fără suflare în pădurea lui, numai din astă pricină; se vede că este solomonit, întors de la ţâţă sau dracul mai ştie ce are, de-l aşa de primejdios. Dar cu toate aceste, trebuie să ştii nepoate, că unii oameni îs mai a dracului decât dracul; nu se astâmpără nici în ruptul capului; măcar că au păţit multe, tot cearcă prin pădurea lui, să vadă nu l-ar pute găbui cumva? Şi care dintre ei are îndrăzneală Ion Creangă (Viaţa şi opera) mare şi noroc mai mare, umblând pe acolo, găseşte din întâmplare câte-o piatră de aceste, picată de pe Cerb, când se scutură el la şapte ani o dată şi apoi acelui om nu-l trebuie altă negustorie mai bună. Aduce piatra la mine şi i-o plătesc cât nu face…” împăratul Roş este acru, cârcotaş. De pildă:

Bine, voinice, zise împăratul posomorât; a veni ea şi vremea aceea. Însă eu mai am o fată luată de suflet tot de o vârstă cu fata mea; şi nu e deosebire între dânsele nici la frumuseţă, nici la stat, nici la purtat. Hai şi dacă-l cunoaşte-o care-l a mea adevărată, ie-ţ-o şi duceţi-vă de pe capul meu, că mi-aţi scos peri albi de când aţi venit. Iaca mă duc să le pregătesc, zise împăratul. Tu vină după mine şi dacă-l gâci-o, ferice de tine a fi! Iar de nu, luaţi-vă catrafusele şi începeţi a vă cărăbăni de la casa mea, căci nu vă mai pot suferi.» Spânul e prefăcut, miorlăitor:

Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zice spânul, oftând… Numai ce folos? Omul bun n-are noroc: asta-l ştiută; rogu-te să nu-ţi fie cu supărare, drumeţule, dar fiindcă a venit vorba de-aşa şi spun ca la un frate, că din cruda copilărie, slujesc prin străini şi încaltea nu mi-ar fi ciudă, când n-aş vrea să mă dau la treabă, căci cu munca m-am trezit. Dar aşa, muncesc, muncesc şi nu s-alege nimica de mine; pentru că tot de stăpâni calici mi-am avut parte. Şi vorba ceea: la calic slujeşti, calic rămâi…» Dar mai determinaţi sunt Flămânzilă, Gerilă şi ceilalţi. Întâi au un caracter de grup; deşi solidari în părţile esenţiale, sunt gâlcevoşi, o ţin întruna într-o ciorovăială. Cât despre Gerilă, acesta trece la fapte, la pozne maliţioase. De pildă:

Numai din pricina voastră am răcit casa, căci pentru mine era numai bună, cum era. Dar aşa păţeşti dacă te iei cu nişte bicisnici.

Las’ că v-a mai păli el berechetul acesta de altă dată. Ştii că are haz şi asta? Voi să vă lăfăiţi şi să huzuriţi de căldură, iară eu să crăp de frig.

Buuună treabă! Să-mi dau eu liniştea mea, pentru hatârul nu ştiu cui!

Acuş vă tâmâesc prin casă, pe rudă pe sămânţă; încaltea să nu se aleagă nimica nici de somnul meu, dar nici de al vostru.

Ia tacă-ţi gura, măi Gerilă! Ziseră ceilalţi. Acuş se face ziuă şi tu nu mai stincheşti cu braşoave de-ale tale. A dracului lighioaie mai eşti! Destul acum, că ne-ai făcut capul călindar. Cine-a mai dori să facă tovărăşie cu tine, aibă-şi parte şi poarte-ţi portul. Că pe noi ştiu că ne-ai ameţit […]

Ia, ascultaţi, măi! Da de când aţi pus voi stăpânire pe mine?

Zise Gerilă. Apoi nu mă faceţi din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine. Eu îs bun, cât îs bun, dar şi când m-a scoate cineva din răbdare, apoi nu-l trebuie nici ţigan de laie împotriva mea.» Am vorbit despre umanismul lui Creangă.

Dialogul este alcătuit din elemente obiective conţinând adevăruri de aspect milenar, fie spre a demonstra filozofia de tradiţie orală a unui erou, fie spre a denunţa malignitatea acoperită sofistic, a altuia, cu parimii.

De pildă, spânul, spre a îndemna pe Harap Alb să-l ia drept slugă, vorbeşte astfel:

Pesemne n-ai auzit vorba ceea că, de păr şi de coate goale nu se plânge nimene. Şi când nu sunt ochi negri, săruţi şi albaştri! Aşa şi d-ta: mulţămeşte lui Dumnezeu că m-ai găsit şi tocmeşte-mă» etc.

Deodată descoperim, nu fără surprindere, un adevăr admis în lumea rurală pe care în aspect fabulos o exprimă Creangă. Femeia trebuie să aibă ochi negri, cei albaştri sunt admişi de nevoie comme pis-aller.

Eminescu, folclorist şi el, arată dimpotrivă, sub înrâurirea miturilor şi mediilor germane, preferinţă pentru părul blond şi ochii albaştri: Ea se uită… Păru-l galben, Faţa ei lucesc în lună, Iar în ochii ei albaştri, Toate basmele s-adună.

Pentru poetul cult, ochii de culoare albastră sugerează visarea, graţia fizică şi intelectuală. Cei mai închişi, căprii, sunt indiciul unui temperament senzual şi vesel: Ion Creangă (Viaţa şi opera) Ochii tainici şi căprii Iar de r î d e, are haz: Strălucesc aşa de v i i, Cu gropiţe î n obraz. Etc.

Era populară pe vremuri această romanţă de Traian Demetrescu: Călugărul din vechiul schit „Ce soartă rea te-a î n d e m n a t O zi la el m-a g ă z d u i t Să caţi un loc printre sihaştri?” Şi de-ale lumii mi-a vorbit… El mi-a răspuns: „Doi ochi albaştri”.

Iar c î n d să plec, l-am î n t r e b a t: Deşi Creangă avea păr bălai şi ochi albaştri, nu s-a gândit la idei poetice de aspect nordic, n-a dat atenţie perspectivei mitologice ce se putea desprinde din albăstrimea ochilor şi a acceptat idealul de frumuseţe al lumii rurale. Într-asta rămâne „peuple”.

Peste toate aceste caracterizări, deşi în fond un scriitor „cult”, Creangă rămâne popular într-un sens înalt. Creaţia lui e lipsită de personalitate morală, de Weltanschauung individual. Asta se întâmplă numai creatorilor excepţionali, unui Shakespeare, de pildă. Orice autor, în afară de faptul că aparţine unui curent (clasicism, romantism, realism, naturalism etc.), are orizontul său, de la care priveşte viaţa şi care îi poartă numele.

Goethe este wertherian, faustian şi goethean, Byron byronizează, Lamar-tine lamartinizează. Natură, gest moral, totul e aşa de impregnat de persoana creatorului, încât dacă încerci a copia aceste aspecte, cazi neapărat în pastişă.

Există, în timpul desfăşurării unor astfel de personalităţi creatoare, fenomene de modă. Lamartinistul, într-o redingotă impecabilă, cu o mină side-foasă, introdusă pe jumătate în întredeschizătura hainei, contemplă un lac rotund, obişnuit stând pe o bancă de piatră, intrată puţin în ruină din pricina vegetaţiei impetuoase. O salcie pletoasă şi aeriană ca o ploaie nu lipseşte. Wertherianul zace la pământ, scăldat în sânge, cu un pistol lângă el. În mână strânge medalionul unei Lotte oarecare. Byronianul, cu părul vâlvoi, cu cămaşa fâlfâind în vânt, cu faţa mistuită şi sumbră, şade la prora unei corăbii cu pânze, de unde vede în depărtare o Grecie antică în demoliţiune, nocturnă şi melancolică. Eminescianul zice:

SFÂRŞIT