CAP. XIX Despre obiceiurile îngropării în Moldova

Moldovenii îngroapă pe morți cu orânduiala aceea care este așezată de biserică; căci îndată după ce moare cineva îl spală cu apă caldă și până a nu amorți trupul mortului îl îmbracă cu hainele cele mai noi și mai bune pre care le-a avut; și după aceia îl pun pre o năsălie în mijlocul casei sau a tinzii. Însă nu-l îngroapă îndată în ziua aceia dintâi ci așteaptă până a treia zi; ca nu cumva să se întâmple să îngroape de viu pre vre un bolnav carele numai a fost leșinat. După ce aud clopotele se adună megieșii și se tânguesc și ei împreună cu rudeniile mortului, și în ziua îngropărei încă vin cu toții și petrec pe mort la biserică, mergând preoții înainte și rudeniile în urmă și după săvârșirea prohodului, îl îngroapă în țintirimul bisericei. Iară, când moare vreun boier de oaste, atuncia caii lui se îmbracă cu postav negru și deasupra lor pun hainele cele mai de preț și înaintea năsăliei duc o suliță, întru care este spânzurată o sabie cu mănuchiul în jos; și deamândouă părțile merg vreo câțiva ostași înzăoați și încoifați; și în ochii cailor pun must de ceapă sau praf de pușcă, ca să se arate ca când ar plânge și caii asemenea ca oamenii pentru moartea stăpânului lor.

Trupul unui boier îl petrece însuși Domnul înpreună cu tot alaiul și dacă a fost el unul din cei mai mari, atuncea merg înaintea lui cu semnul cel de boierie până la groapă și după aceia duc semnul iarăși înapoi și îl pun în spătărie, sau în divan și locul boieriei lui rămâne deșert cel mai puțin trei zile.

Jelirea nu este la toți de o potrivă, când moare vreun țăran, trebue feciorii lui să umble șase luni cu capul gol, măcar de este și la mijlocul ernei și să-și lase părul și barba și cât dedeparte să aibă a merge nu cutează să-și învelească capul cu nimica. Asemenea și cei mai de frunte obișnuia mai înainte să urmeze patruzeci de zile; iară acum au părăsit acest fel de eres și numai cât îmbracă haine cernite și-și lasă părul capului să crească.

Iară când moare fratele vreunei fecioare de țăran atuncea ea după obicei taie din părul capului său și leagă la crucea care se pune la mormântul frăține-său și ia aminte într-un an ca să nu lipsească de acolo sau să cază jos, iară întâmplându-se se lipsească atuncea mai pune iarăși deal doilea altă legătură de păr.

Ei de obște un an de zile în toate Duminicele merg cu toții la mormânturi și plâng pe morții lor și cei mai bogați năimesc femei care știu a cânta osebite versuri de jale, în care arată ele mișelia și ticăloșia vieței aceștia, dupre cum se poate vedea dintr-un acest vers care mai toate au începeri asemenea: „Plâng și mă tâguesc, pentru viața cea rea a lumii aceștiea ce se rumpe ca și ața, și celelalte”.

După aceia, ca când ar fi mortul viu așa îl întreabă pentru multe lucruri și zic că s-a supărat pe lumea aceasta și nu voește să le dea răspuns: iar mai pe urmă zic; că pentru atâta rugăminte a rudeniilor lui, se umilește și începe să vorbească, și învață pre dânșii ceeace au să facă și ceea ce trebue să părăsească și zice cât de acum înainte nici va mai vorbi cu dânșii nici se va mai întoarce înapoi, pentru că a început a gusta din desfătările raiului, care le-a gătit Dumnezeu slugilor sale celor credincioase și alte multe de aceste bârfituri femeești.