EFIMIȚA: Ai auzit?
LEONIDA: Ai auzit?
(Amândoi, d-odată, se ridică înfiorați. Zgomotul s-apropie)
EFIMIȚA (sărind din pat): E idee, Leonido ?
LEONIDA (cu spaimă): Aprinde lampa... (sare și el din pat)
(Zgomotul mai aproape)
EFIMIȚA (aprinzând lampa): E fandacsie, bobocule ?
LEONIDA (tremurând): Nu-i lucru curat, Mițule!
(Zgomotul tot mai tare)
EFIMIȚA: E ipohondrie, soro?
(Zgomotul crește mereu)
LEONIDA: E primejdie mare, domnule! Ce să fie?
EFIMIȚA: Ce să fie? dumneata nu vezi ce să fie? Revuluție, bătălie mare, Leonido!
LEONIDA (ciudindu-se): Bine, frate, revuluție ca revuluție, da' nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?
(Zgomotul crește înainte)
EFIMIȚA (tremurând): Voie, ne-voie, auzi ?
LEONIDA (asemenea): Auz: da' nu e, nu se poate să fie revuluție... Câtă vreme sunt ai noștri la putere, cine să stea să facă revuluție?
EFIMIȚA: De! întreabă-mă să te-ntreb... (zgomot mare) Auzi ?
LEONIDA: Unde mi-este gazeta? (nervos) că dacă o fi să fie revuluție, trebuie să spuie la „Ultime știri". Unde mi-e gazeta? (merge la masă, ia gazeta, își aruncă ochii pe pagina a treia și dă un țipăt) A!
EFIMIȚA: Ei!
LEONIDA (pierdut): Nu e revuluție, domnule, e reacțiune; ascultă: (citește tremurând) „Reacțiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întunerec, ea stă la pândă ascuțindu-și ghearele și așteptând momentul oportun pentru poftele ei antinaționale… Națiune, fii deșteaptă!" (cu dezolare) Și noi dormim, domnule!
EFIMIȚA (asemenea): Cine strică, soro, dacă nu mi-ai citit gazeta de cu seara!
(Zgomot tare)
LEONIDA (prăpădit): Și pe mine mă știu toți reacționarii că sunt republican, că sunt pentru națiune.
EFIMIȚA (tremurând și începând să plângă): Ce-i de făcut, soro?
LEONIDA (stăpânindu-se ca să-i facă curaj): Nu te speria, Mițule, nu te speria...
(Salve și chiote foarte apropiate)
EFIMIȚA: Iute, soro, pune mâna.
(Amândoi trag cearșafurile din paturi în mijlocul casii, golesc dulapul, scrinul, și fac două legături mari; apoi baricadează ușa cu paturile și cu mobilele)
LEONIDA (lucrând): Mergem la gară pân dosul Cișmegiului, și plecăm până-n ziuă cu trenul la Ploiești… Acolo nu mai mi-e frică: sunt între ai mei! republicani toți, săracii!
(Zgomot și mai aproape)
EFIMIȚA (îngrozită, oprindu-se din lucru și ascultând): Soro! soro! auzi dumneata? Zavragiii vin încoace!
LEONIDA (asemenea): Auz... (tremură) Și cum sunt eu deocheat, drept aicea vin, să ne dărâme casa.
EFIMIȚA (îndoindu-se de genuchi și înecându-se): Nu-mi spune, soro, că mor!
LEONIDA: Fă iute, iute!
(Zgomotul și mai aproape; Leonida cade-n genuchi)
EFIMIȚA: Soro, mor! a intrat în ulița noastră...
LEONIDA: Stinge lampa!
(Cocoana suflă iute în lampă; zgomotul este sub ferestre. Amândoi sunt trăsniți. O pauză, zgomot și apoi câteva bătăi în ușa d-afară)
EFIMIȚA (șoptind): Sunt la ușă.
LEONIDA (asemenea): Atât mi-a fost!... Nu te mișca. (bătăile se repetă mai tare; zgomotul s-a cam depărtat). Să ne ascundem în dulap...
EFIMIȚA: Să lăsăm calabalâcul și să sărim pe fereastră...
LEONIDA: Dar dacă or fi intrat în curte?
(Bătăile în ușă se îndesesc cu nerăbdare; zgomotul se depărtează mereu)
UN GLAS DE FEMEIE (d-afară): Dar asta, comedie!
EFIMIȚA (cu uimire, plecându-se spre ușă s-asculte): 'Ai?
LEONIDA (oprind-o): St! nu te mișca!
(Pumni tari în ușă; zgomotul și mai departe)
GLASUL (d-afară): Ei! Doamne! (strigând) Coniță!
EFIMIȚA (uimită): E slujnica, Leonido, Safta.
(Chiotele și împușcăturile d-abia se mai aud foarte departe)
LEONIDA: St! parcă s-a mai depărtat zavera!
(Bătăi desperate în ușă)
GLASUL (d-afară): Deschide, cocoană, să fac focul. (o pauză. Leonida și Efimița ascultă uimiți, neștiind ce să crează) Vai de mine! nu-i bună asta! a pățit boierii ceva!
EFIMIȚA: E Safta... (vrea să meargă la ușă)
LEONIDA (oprind-o): St! nu deschide o dată cu capul!
EFIMIȚA (nemaiputând răbda și zmucindu-se): Trebuie să deschiz, soro, că-ncepe dobitoaca să țipe și-i mai rău: ne dă de gol la zavragii!
(Bătăi din toate puterile în ușă)
LEONIDA (comprimându-și inima și cu un ton de supremă resignare): Deschide!
EFIMIȚA (mergând în vârful degetelor la ușă, întreabă cu gura jumătate): Cine e?
GLASUL (d-afară): Eu, cocoană; am venit să fac focul.
EFIMIȚA (stă un minut la îndoială, apoi se hotărăște și, dând în lături baricada, deschide și cu glasul alertat): Haide, intră.
(în odaie e întunerec. Coana Efimița ține piept Saftii la ușă)