Scena II

IORDACHE, MIȚA

MIȚA: Iordache! Unde e Nae ?

IORDACHE: Nu știu; a plecat de azi-dimineață și până acuma nu s-a mai întors. Trebuie să vie, ca să mă pot duce și eu la masă.

MIȚA (trântindu-se pe un scaun) : Am să-l aștept și eu...

IORDACHE: Dar dacă vine târziu, eu ce să fac? să rabd de foame? Trebuie să închiz prăvălia și să mă duc la mâncare...

MIȚA: Nu știu, nu voi să știu de nimic... (patetică) Iordache...

IORDACHE: Ce?

MIȚA: Iordache, sunt nenorocită...

IORDACHE: A simțit Crăcănel ceva...

MIȚA: Aș! Crăcănel! — îți spui că sunt nenorocită...

IORDACHE: Pentru?

MIȚA: Nae! Nae, pe care l-am iubit, pe care l-am adorat pentru eternitate, până la nebunie... Tu știi cât l-am iubit?

IORDACHE: Ei! da. Ei! ce?

MIȚA (montându-se treptat) : Nae mă traduce.

IORDACHE: Aș!

MIȚA: Mă traduce la sigur.

IORDACHE: Fugi de-acolo!

MIȚA: La sigur... De opt zile nu l-am văzut. Îi scriu: „Bibicule, Mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploiești, remâi singură și ambetată; sunt foarte rău bolnavă; vino, să-i tragem un chef..." Și Năică nici nu-mi răspunde. Iubește pe alta, mi s-a făcut semn. În cărți cade mereu gând la gând cu bucurie, cu dragoste, cu temei, cu întâlnire pe drum de seară cu o damă de verde.

IORDACHE: Aș! nu mai crede în mofturile cărților, frate...

MIȚA: Trebuie s-o știu, trebuie s-o aflu... și să vedem... O să fie un scandal... dar un scandal... cum n-a mai fost până acuma în „Universul".

IORDACHE: Aș! nu-i nimica! ți-ai făcut spaimă de gelozie. (dând din umeri, urcă până-n fund, unde dă piept cu Catindatul de la percepție)

MIȚA: Un mușteriu! poate mă cunoaște... Nu voi să mă compromentez. Trec să aștept în odaie. (iese pe după paravan în dreapta)