“ Ruy Blas”
Reprezentația marți 17 octombrie
Pe cine să lăudăm? cui să-i mulțumim pentru plăcerea la care am fost părtași în seara aceasta?
Locul întâi s-ar cuveni aceluia care a urzit ideea acestei reprezentațiuni și după îndelungată lucrare a ajuns să vază opera genialului poet francez vărsată în cea mai amăgitoare limbă românească. Măiestrul traducător nu și-a pus însă numele pe afiș; se vede că nu râvnește la cuvintele noastre de laudă; se vede ca e mulțumit de mulțumirea publicului; se vede că mai mult dorește să facă înainte de a zice: “Am făcut eu însumi!” Ne mărginim deci a-i dori noroc la alegere și spor la lucru.
Punem în locul întâi direcția teatrului, care a știut să puie scena română pe calea artei adevărate și să dovedească tutulor că, la urma urmelor, este cu putință ca și teatrul român să-și găsească public în capitala României. Nu vom uita pe aceia cari au stat de pază la altarul Thaliei române în timpul când toată lumea îl părăsise; nu vom trece cu vederea dreptul de vechime al acelor actori, ocărâți poate, care au stat la locul lor și atunci când aproape nimeni nu mai venea să-i asculte; nu vom micșora meritul acelora care, lipsiți de povață bine-voitoare și de sprijinul publicului, s-au jertfit pe sine din iubire pentru arta dramatică; nu vom uita, în sfârșit, nici pe aceia care au voit să facă mult bine, dar n-au izbutit decât a pregăti izbutirea urmașilor lor în lucrare: nu vorbim însă de cele petrecute, ci de cele ce se petrec; nu voim să dăm răsplată, ci ne bucurăm de succesul zilei de astăzi, și pentru aceea ne mărginim a lăuda punerea în scenă a tragediei Ruy Blas.
Ruy Blas însemneaza o nouă opocă în viața teatrului român. Lucrarea începută acum câțiva ani pentru regenerarea toatrului român, sprijinită de școala dramatică a d-lui Velescu , ajunge în Ruy Blas la cel dintâi succes deplin. Întorcându-se după reprezentație acasă, chiar și pizmașul a trebuit să-și zică: “în sfârșit, bine”.
Tocmai “bine” nu a fost reprezentația tragediei Ruy Blas; a fost, însă, mai presus de așteptarea celor ce cunosc teatrul nostru.
Vedem, în sfârșit, o împărțire de roluri potrivită cu aplecările firești ale deosebiților actori; vedem actori care și-au învățat și studiat rolurile; vedem oameni care grăiesc în o limba frumoasă și rostesc cuvintele limpede și răspicat, încât auzul nu pierde un singur sunet; vedem, mai presus de toate, actori tineri, vestea unui viitor mângâicios.
Despre Iulian și Mateescu nu vom vorbi. Oricine îi știa mai presus de rolurile pe care le aveau în Ruy Blas, și nimeni nu se îndoia că vor da strălucire hainelor în care se îmbracă. Nu putem, însă, trece cu vederea că este un actor român făcut oarecum anume pentru rolul lui Don Guritano, atît de binecunoscutul Chicicovici, Hagiescu . Nu voim să zicem că Plagiescu juca mai bine ori mai rău decât Iulian; constatăm numai cu viuă părere de rău că el lipseșie din pleiada tinerilor actori ai capitalei. Pentru ce lipsește nu știm. Destul că această lipsă este o pierdere pentru public, pentru teatru și chiar pentru d. Hagiescu însuși: publicul capitalei a pierdut un actor pe care-l privea cu plăcere; teatrul a pierdut o putere prețioasă și partea de public ce-și avea pe Hagiescu de actor predilect; iară pentru d. Hagiescu nu este și nu poate să fie indiferent dacă joacă alăturea cu semenii săi ori cu alții.
Patru sunt care au fost în Ruy Blas mai presus de așteptarea publicului: d-șoara Vasilescu, d. Velescu și d. Petrescu, apoi d. Manolescu.
Un dar se părea că-i lipsește d-șoarei Vasilescu, întocmai ca d-lor Velescu și Petrescu : mlădioșia. Și în adevăr în actul II d-șoara Vasilescu abia putea să poarte rolul reginei, care, îndeosebi în acest act, e foarte greu, fiindcă nu e tocmai bine scris. În actul V ne-am încredințat, însă, că d-șoara Vasilescu este o actriță care știe să fie purtată de rolul ei fără să-și piarză stăpânirea de sine.
Tot astfel, d. Petrescu la început nu se mișca decât foarte anevoie, dar în actul al treilea și de aici înainte ne-a încredințat că sunt roluri pe care poate să le joace spre deplina mulțumire a privitorilor, și nu putem decât să ne bucurăm de progresul despre care a dat dovadă în rolul lui Salust.
Despre d. Velescu ce să mai zicem!? Toate sunt în lumea aceasta cu putință. Erau odată oameni care îl luau drept un actor imposibil: acum însă trebuie să ne închinăm cu toții înaintea unui succes adevărat. Don Cesar de la început până în sfârșit a ieșit de minune.
Dar greutatea întregei reprezentațiuni era așezată pe umerii unui tânăr cu o voce moale, simpatică și aproape copilărească. Ruy Blas! Ce are a face Ruy Blas cu această făptură atât de mlădioasă și oare-cum fragedă? Când intră în scenă, Manolescu ne face impresia unui băiat care voiește să poarte sarcina titanilor, și îl vedem parcă strivindu-se sub greutatea pe care o poartă.
E prea tânăr Manolescu pentru rolul unui om care, după ce a vânturat țara , se pune să reîntemeieze o împărăție surpată. S-ar putea face mai bătrân, dar vocea îl vinde; în zadar pune mustață groasă, căci tot flăcăiandru rămâne. Aceasta nu e vina actorului, e însă un lucru pe care nu trebuie să-l trecem cu vederea când judecăm despre efectul și valoarea jocului. Jocul, fie cât de frumos, dacă nu e tocmai potrivit, multora le pare greșit.
Niciodată nu s-a pomenit un actor român care să zică versurile atât de bine ca Manolescu și, dacă e vorba, pizmuim peOlănescu de mulțumirea pe care trebuie s-o fi avut auzindu-și versurile zise de Manolescu. Când Manolescu le zice, ele curg ca izvorul limpede, încât nu o silabă, nu un sunet, dar un hiat nu se pierde, și urechea rămâne amăgită de plăcuta înșirare a sunetelor. Astfel, când tirada lungă din actul al treilea se sfârșește, auzitorii constată cu părere de rău că a fost prea scurtă.
Gesturile și mimica d-lui Manolescu nu-i sunt mai prejos de avântul și claritatea dicțiunei. Fieștecare moment în parte e desăvârșit, ori cel puțin destul de aproape de desăvârșire.
Dar este un lucru pe care junele nosbru trebuie să-l învețe: stăpânirea de sine. Nu știe să menajeze efectele; o ia prea repede și cu prea mult zel de la început; își cheltuiește toate puterile înainte de vreme, și pentru aceea întregul joc face impresia unui lucru resfiraț și lipsit de unitate.
Ce frumos e începutul actului întâi! Pe la sfârșit, însă, el cade, și nu cade fiindcă actorul joacă în urmă cu mai puțin avânt, ci fiindcă își dăduse prea mult avânt la început. Începând de la actul al treilea, d. Manolescu își poartă apoi rolul cu măiestrie și îl duce, rădicându-se mereu, până în actul V, când pare obosit, și tocmai prin aceasta produce un efect puternic. Scena între regina, Salust și Ruy Blas este ceamai bine jucată dintre toate, și îndeosebi d. Manolescu în această scenă ni se dovedește de [sic] un actor cu talente extraordinare. Tocmai, însă, bunul cumpăt cu care îl vedem jucând în acest act dă întregei scene o deosebită înălțime estetică.
Legea artistului trebuie să fie stăpânirea asupra pasiunilor pe care le înfățișează.
