Mai mulți domni și doamne din societatea aleasă ș-au propus să înființeze o societate pentru cultivarea limbii și literaturii naționale. Scopul lor este frumos și cu atât mai lăudabil cu cât este lipsit de orice intenție de câștig material, sperăm.
Vom avea deci o societate în care nu se vor subscrie acțiuni, ci poezie sau proză frumoasă; nu se vor mai tăia cupoanele cu folos, ci versurile de prisos, și în adunarea generală, în loc de dividende, se vor împărți aplauze și complimente.
Proiectul de statute obligă pe membrii de ambe sexe să nu mai vorbească nici în lume, nici în intimitate limbi străine și mai cu seamă limba franceză; ei sunt obligați a vorbi, cu copiii, cu amicii, la biserică, la five-o-clock-uri, la teatru, la baluri, numai românește. Dorința poetului: “O, vorbiți, scriți românește, pentru Dumnezeul” va căpăta pentru membrii tinerii societăți putere de lege.
Era în adevăr și timpul ca societatea noastră din straturile superioare să ajungă la convingerea că disprețul limbii naționale și uzul limbii franceze trebuiau să înceteze.
A vorbi românește, a scri (cum zice poetul), a citi numai românește este o datorie pentru orice român, și mai ales pentru orice româncă, pentru orice mamă, care, se-nțelege, are copii, căci altminteri nu am mai putea înțelege de ce limbii naționale i se zice limba maternă. Naște numai o întrebare, chiar mai multe.
Limba românească este mai grea puțin decât limba franceză, mai cu seamă dacă voim să vorbim sau să scriem cugetări mai ridicate de la nivelul absolut banal al vieții de toate zilele, sau când voim să exprimăm simțiri mai alese.
Nu vrem să zicem, Doamne ferește, că limba română n-ar fi cumva în stare să exprime toate cugetările și simțirile, fie ele cât de înalte sau de adânci; nu, dar limba franceză este o limbă deja aproape cristalizată în formule precise, așa că orice minte găsește în repertorul de formule franceze pe aceea care-i trebuie în orice ocazie.
Așa se explică ușor cum atâtea domnișoare au aerul că spun ceva când baraguinează franțuzește. De câte ori n-auzi foarte pe nepotrivite un Avec ça! Ça y est!Par exemple! Și totuși, parcă auzi ceva potrivit.
Mai ales când e vorba de ceea ce se zice în limba franceză un bout de causerie, ce te faci fără Avec ça?
Apoi noua societate mai obligă pe membrii de ambe sexe să scrie numai românește. Foarte bine — asta pentru public. Dar presupune că o doamnă voiește să scrie un răvășel trandafiriu, poftim să-l înceapă altfel decât cu: Mon petit chien bleu; ce te faci cu statutele? afară numai dacă doamna nu va împinge respectarea lor până a scrie: Cățelușul meu, albastru!
Pe urmă vine chestia cititului. Să nu mai citească nici un membru nimic afară de românește, zic statutele.
Dar atunci din două una: ori că societatea e compusă din membri cari scriu numai și nu vor să citească, ori membrii ei s-au hotărât a nu citi decât foarte rar sau chiar de loc — pentru că desigur nu poate fi vorba de citirea publicațiilor politice, ci de literatura propriu-zisă — și tot ce se tipărește negru pe alb, ba de la o vreme și roșu, nu se cheamă tocmai literatură.
Atunci ce-i rămâne tinerei societăți de făcut? va întreba cineva.
Mult, îi vom răspunde: să învețe românește, și asta nu e lucru ușor. O societate care a vorbit treizeci de ani limba franceză a guvernantelor elvețiene nu poate lesne, prin niște statute, s-o-schimbe pe o alta, pentru care nu există până acuma guvernante.
Societatea să înființeze o școală de guvernante, fie chiar elvețiene, numai să fie o școală de guvernante care să vorbească românește.
Aceasta credem c-ar trebui să fie articolul fundamental al statutelor tinerei societăți.