SCENA III

ANCA, GHEORGHE

GHEORGHE (suie până în fund): Dragomire! Dragomire!... S-a dus!

ANCA (coborând la stânga, aparte): Se duce la cârciuma Popii,... acasă n-are ce bea.

GHEORGHE (din fund): Anco! (coboară încet.)

ANCA: Tot aici ești?... Gheorghe, de ce nu-ți schimbi tu gândurile, mă băiete, și vrei să mi le schimbi pe ale mele? Îmi pare rău de tine!... Așa necăjită cum sunt, de ce nu mă lași tu necazului meu și mai mă turburi și tu?

GHEORGHE: Pentru că...

ANCA: Pentru că mă iubești... Asta o știu...

GHEORGHE: Da, pentru că te iubesc...

ANCA: Lasă-mă păcatelor mele, Gheorghe, și du-te. Ești tânăr, mergi de-ți caută norocul aiurea... Așa cum mă iubești tu pe mine eu nu te poci iubi...

GHEORGHE: Tu nu poți iubi?

ANCA: Ba... oi fi iubit și eu odată... dar n-am avut parte. Acu la mine a trecut vremea iubitului... D-aia Gheorghe, îți mai spui o dată, caută-ți norocul în altă parte...

GHEORGHE: În altă parte?... Bine...

ANCA: ... De ce să-ți încurci tu o viață tânără cu pățeli trecute, să iei o femeie cu gânduri vechi?... Ș-apoi chiar așa... cum să mă iei?

GHEORGHE: Ți-am spus...

ANCA: Să mă desparț eu acum de Dragomir?... Nu se poate.

GHEORGHE: Zici că ți-e greu să-l vezi.

ANCA: Da... da' mie Dumnezeu mi l-a trimis pe el; și Dumnezeu știe ce face... eu trebuie să fac voia lui...

GHEORGHE: Bine, Anco, fă cum vrei, trăiește cum îți vine... Eu m-am hotărât să plec din satul ăsta...

ANCA (repede): Să pleci?

GHEORGHE: Da... Eu te iubesc, tu nu mă poți iubi... ce ar semăna să mai stau aici degeaba?

ANCA (tristă): Pleci!

GHEORGHE: Da... Lumea a cam simțit... eu să mă stăpânesc nu poci... și nu voi să mă fac de batjocură, să mă țiu de urmele tale ca un nătărău. (Anca stă pe gânduri.) Nu mai merge... să fiu prieten cu bărbatu-tău, care nu-i om de felul meu, numai ca să te poci vedea mai des!... Ești o femeie... nu știu cum să-ți zic... Ți-e drag să trăiești cu un om care se poată cu tine ca cu un câine, și mă gonești pe mine, care te iubesc... Bine... Atuncii mai bine să nu te mai văz de loc.

ANCA: Care va să zică, pleci?... Adevărat?

GHEORGHE: Da...

ANCA: Când?

GHEORGHE: Cât s-ar putea mai curând... peste câteva zile.

ANCA: Rău îmi pare.

GHEORGHE: De ce?

ANCA: De ce, de ne-ce, îmi pare rău...

GHEORGHE: Dacă nu mă iubești?

ANCA: Ce copil ești?... Eu nu te iubesc pe tine, dar tu mă iubești pe mine: nu înțelegi tu că mai dor o să-mi fie mai la urmă mie de tine decât ție de mine...

GHEORGHE: Atuncea...

ANCA: Ce?

GHEORGHE: Vino cu mine.

ANCA: Nu se poate.

GHEORGHE: Prin urmare, eu ce să fac?

ANCA: Tu... tu să te duci, Gheorghe, cu Dumnezeu; de dorul meu să nu-ți pese... (plânge.)

GHEORGHE: Anco, plângi?

ANCA: Da.

GHEORGHE: Pentru ce?

ANCA: De prisos să-ți spui.

GHEORGHE: Dacă plângi...

ANCA: Să-ți vorbesc drept, Gheorghe: eu îți sunt cu mult datoare ție... Multă putere mi-a dat prieteșugul tău și gândul că un om așa de voinic ca tine mă iubește... Gândul că tu ai fi în stare să faci odată ș-odată o jertfă mare pentru mine era sprijinul sufletului meu amărât... Dacă tu te duci, cum rămâi eu?

GHEORGHE: Ce jertfă? S-o fac.

ANCA: Nu poci acuma... nu știu... n-am ce să-ți spui. (stă un minut la gânduri.) Gheorghe, dacă mă iubești mult... mult... (schimbând repede tonul) du-te acuma de dormi liniștit și vino mâine dimineață aici: Dragomir pleacă la târg, putem sta mai mult de vorbă... Du-te... Noapte bună.

GHEORGHE: Noapte bună, Anco. (pleacă spre fund.)

ANCA (aparte): Pleacă (el dă să iasă; cu glasul jumătate) Gheorghe!

GHEORGHE (întorcându-se): M-ai chemat?

ANCA: Nu... (el o privește lung, apoi vrea să plece.) Ba da! (el se întoarce iar și coboară cu aerul întrebător.)

GHEORGHE: De ce?

ANCA: Nu pricepi?

GHEORGHE: Nu.

ANCA (cu multă intenție): ...Tu n-ai simțit, n-ai priceput de loc că și eu te iubesc?

GHEORGHE: Tu... pe mine?... Adevărat?

ANCA: Adevărat... Trebuie să-ți spui, că nu mai poci. (foarte volubil.) Gheorghe, Dragomir o să vie acum beat... Când se-ntoarce beat, mă-njură și se culcă și doarme dus de poți tăia lemne pe el... Vino! De la tine din deal se vede fereastra asta... oblonul este închis... Pândește: când ăi vedea lampa la ochiul oblonului, vino degrabă... te aștept!

GHEORGHE: Mă iubești?

ANCA: Da, da' să nu uiți că sunt nevasta lui Dragomir... dacă moare el sunt a ta!... Gheorghe, m-am jurat: când o cădea a dintâi lopată de pământ pe coșciugul lui, eu să fiu în brațele tale... Ai priceput?...

GHEORGHE: S-aștept o viață întreagă...

ANCA (scurt): Ești un prost! M-ăi fi iubind tu, da' nu mă-nțelegi... Gândește-te mai bine la ce am vorbit... Cum vezi lumina, vino, să nu te aștept... Du-te...

GHEORGHE (transportat): Mă duc... viu... Mă iubești?

ANCA: Da, da, te iubesc. (îl strânge în brațe cu putere, apoi îi face vânt prin fund și încuie.)