DRAGOMIR, ION, ANCA
ANCA: Da' încotro, Dragomire?... Încotro, neică Ioane?
DRAGOMIR: Ascultă, Anco...
ANCA (coborând cu Dragomir): Nu mai spune, că știu; eram la ușe. (Ion se-nvelește în zeghe, se trântește pe o laviță și se culcă.) Vezi, Dragomire, când zic eu că tu ești mai nebun decât... (arată cu ochii pe Ion.) Să fugi în lume cu el!... Pe unde o să umble? Pân pustii? O să vă întâlniți cu oameni... O să-l cunoască cineva... E scăpat de la ocnă... Și chiar să nu-l cunoască nimeni, poți tu să-i stăpânești mintea? Da' când l-o apuca iar turba ca adineaori?
DRAGOMIR (demoralizat): Atunci?...
ANCA: Ce copil o să auză asta și n-o să priceapă ce legătură e între oamenii ăștia doi, de pribegesc în lume, fără să poată spune de unde vin, fără să știe unde se duc?
DRAGOMIR (descurajat de tot): Dar ce să fac?
ANCA: Să rămâi aici și să-l ținem și pe el până ne-om gândi la altceva mai cuminte.
DRAGOMIR: Dacă n-o vrea... dacă nu-l putem ține... (Ion geme și se zbuciumă în somn; Dragomir se sperie și se îndeasă spre Anca.)
ANCA: Trebuie să putem... Cât o fi aici, îl iau eu pe seamă. (merge la Ion, care se muncește rău în somn și zguduindu-l forte brusc.) Ioane! Ioane!
ION (sare din somn; e cu totul apucat): Da! Eu sunt vinovat... Maica Domnului mi-a zis să spui, ca să nu mă loviți... Bateți-l!... Dați-i la cap!... Se preface că e nebun... (înduioșat către Dragomir.) Uite cum îl bate! Uite cum îi dă la cap lui Ion! (țipând de groază.) A!... Nu!... Nu!... Nu dați! (în culmea spaimii.) O să-i spargă oasele, îi turtește țeasta capului... O să-l omoare!... (își acopere ochii.)
ANCA: Ioane!
ION (crescendo): De ce-l mai bate pe Ion dacă a murit? (dă cu piciorul ca cum ar vrea să înlăture ceva.) Să-l ia de aici... e plin de sânge... (mai dă o dată.) Nu mai mișcă... (iar.) A murit... (pornește spre fund.)
DRAGOMIR: Pleacă! (amândoi se reped după el și vor să-l apuce.)
ION (țipând): Nu puneți mâna!... Să nu dați... Ion a murit! (se smucește și le scapă; se repede la tarabă, ia un cuțit mare și ridicându-l în sus măreț.) Nu puneți mâna!... Ion merge la Maica Domnului. (se precipită în odaia din stânga.)
ANCA: După el!
DRAGOMIR (oprind-o): A luat cuțitul!
ANCA: Nu e nimic!... După el, să-l liniștim! Dacă răcnește așa, aude cineva de pe drum. (vrea să meargă spre stânga; Ion, cu figura radioasă, reapare ținând în sus cuțitul plin de sânge; face doi pași și se prăbușește; amândoi se reped la el și-l ridică.)
DRAGOMIR: S-a înjunghiat! (îl așează pe o laviță lângă masă.)
ANCA: Înjunghiat aici!... În casa noastră! (stă pe gânduri; pe chipul ei strălucește o inspirație.)
DRAGOMIR (dezolat): Ce-ai făcut, Ioane?
ION (deschizând ochii): Dă-mi apă... mi-e sete!
ANCA (cu o bărdacă de apă): Ține, Ioane.
ION (bea): Bodaproste... Maica Domnului mi-a zis: scoate-ți măruntaiele când intră Necuratul, și aruncă-le câinelui...
ANCA: Ascultă, Dragomire.
ION: ... Că eu, Maica Domnului, o să pui stavilă între tine și rele... ș-o să dormi... o să dormi... Dă-mi apă... mă arde... (Anca îi dă.)
DRAGOMIR: Ioane!
ION (dând cu mâna într-o parte bărdaca): Scoate-mi măruntaiele și dă-le câinelui să nu mai urle!... Caută-mă la picior, din jos de genunchi... am un chimir... Să te duci la ocnă și să-l dai de la mine ăluia de a omorât pe tată-său...
ANCA (scoate chimirul și-l bagă în buzunarul lui Dragomir): Ține... (aparte.) Nu moare odată... o să ne apuce ziua.
ION (iluminat): Uite veverița!... colo sus... pe cracă!... Uite-o (vrea să se închine și-i cade mâna; - în extazul suprem.) Maica Domnului!... Tu ești?... Tu mă chemi?... Stai, că viu... iacătă-mă, viu!... (expiră.)
ANCA (închinându-se foarte pătrunsă): S-a isprăvit!... Dumnezeu să te ierte, omule. (Dragomir e zdrobit; ea, schimbând tonul d-odată.) Acu-i acu, Dragomire... acu ce ne facem?...
DRAGOMIR: Să dăm de știre...
ANCA: Vrei să intri, or să mă bagi pe mine în fundul ocnii! Să zică că l-am omorât noi!... Nu. Până acuma nu știe nimeni c-a venit aici: să-l aruncăm în puțul ăl părăsit. Mâine om astupa, puțul și atât... 'Aide! Nu e vreme de pierdut! Se luminează de ziuă; rămânem cu mortu-n casă până mâine noaptea... A! Să sting lumina... trece cineva pe drum și ne vede ieșind așa... (stinge lampa.) Pune mâna... (Amândoi iau pe Ion și pornesc spre fund; se aud în depărtare clopotele de la biserică... Ei se opresc s-asculte.) Toacă de utrenie... Ai avut încai noroc la moarte, Ioane: îți trage clopotele ca la toți creștinii!... La alții nici măcar atâta!... (Ies prin fund... Pauză - în timp ce clopotele urmează. Amândoi reintră. Anca aprinde lampa ș-o aduce pe masă. Dragomir foarte deprimat șade; cămașa îi e mânjită puțin de sânge.)