SCENA VIII

ANCA, DRAGOMIR

ANCA: (vine cu pasul grav la Dragomir, care stă pe un scaun cu capul în mâini)

Scoală, Dragomire, c-a sosit ceasul!

DRAGOMIR (se scoală): Ceasul!

ANCA: Ceasul socotelii. Stăi drept... adună-ți mințile câte le mai ai și răspunde la ce te-oi întreba... Pentru ce l-ai omorât?

DRAGOMIR (înecat de ciudă până la lacrimi): Nu! Nu l-am omorât eu!... N-ai fost tu aicea? N-ai văzut tu?

ANCA: Nu pe Ion... pe Ion lasă-l... De altcineva îți vorbesc eu acuma...

DRAGOMIR (pălind, încet): De cine?...

ANCA: Știi de cine, nu te mai preface... Tu vrei să pleci, tu caută să pleci. (el face trist din cap că da; ea, aspru.) Ei!... Nu faci un pas de-aici până nu-i zici pe nume... (privindu-l cu toată puterea.) Zi-i odată pe nume!

DRAGOMIR (încet de tot): Du...mi...tru!

ANCA (răsuflând din adânc): Ai văzut? Așa! Du-mi-tru! (șade jos; el stă în picioare.) Pentru ce l-ai ucis...

DRAGOMIR: Pentru tine...

ANCA: Pentru mine...

DRAGOMIR: Ca să te iau eu...

ANCA: Cum l-ai ucis? Spune. (își pune coatele pe masă și bărbia în palma și ascultă nemișcată; el stă drept, se încheie cu îngrijire în mintean și povestește simplu.)

DRAGOMIR: Mă tot goneai... Odată, când ai ieșit de la biserică la Vinerea Marea, seara - ți-aduci aminte - m-am dat pe lângă tine și ți-am zis încet: "Anco! De ce n-ai vrut să mă iei pe mine? Eu tot te iubesc... Lasă-l pe Dumitru și vino!..." Ți-aduci aminte?

ANCA: Da, mi-aduc.

DRAGOMIR: Tu mi-ai răspuns: "Am bărbat, lasă-mă-n pace!..."

ANCA: Și tu?

DRAGOMIR: Eu am plecat acasă, n-am dormit toată noaptea și dimineața... m-am hotărât.

ANCA: Cum ai făcut?

DRAGOMIR: Știam când se-ntoarce de la deal pân pădure... și l-am așteptat... Venea șuierând... Ne-am întâlnit, ne-am dat în vorbă... i-am arătat o plută înaltă; el a ridicat ochii în sus. Am tras cuțitul, și până s-aplece iar ochii... (se oprește, stingându-i-se glasul.)

ANCA (își acopere fața - un moment - apoi și-o descopere și-l privește așteptând): Ei?... Înainte.

DRAGOMIR: Ce să-ți mai spui?

ANCA: El ce-a făcut?

DRAGOMIR: A țipat ș-a căzut în genunchi... a dat să scoață cuțitul... da' m-am repezit și l-am lovit peste mână și la beregată... când m-am aplecat la el, m-a mușcat de mână.

ANCA: De la el era mușcătura! (îi face semn să urmeze.)

DRAGOMIR: Pe urmă, l-am întors cu fața în jos, am mers la fântână de m-am spălat și m-am dus acasă să mă culc, că nu mai puteam, cădeam d-a-n picioarele de ostenit... Ion l-a găsit acolo... Pe urmă... știi...

ANCA (sculându-se): Știu... La un an ai venit și mi-ai zis: "Anco, nu-ți mai trăiește bărbatul, mă iei?" Vorba ta și glasul cum mi-ai spus-o, mi-au dat un junghi pân inimă; nici nu te luam altfel, că mi-erai urât; de-aia te-am luat ca să te aduc în sfârșit aici. De la început te-am bănuit. Tot ce-ai făcut pe urmă, întâi grija de sufletul răposatului, apoi spaimele și turba ta când îți pomeneam de el, vorbele tale fără șir tot de omorâtori și de termenele până când încape pedeapsa, și visurile tale cu capete de morți, care te mușca, și câte altele, puneau mai mult temei bănuielii mele. Mai întâi, mă hotărâsem să te curăț - ba era să bag și alt suflet în păcat! - pe urmă am stat să mă gândesc mai bine. Adineaori credeam că o să te sugrume nebunul; era să las să te socotești cu el, dar aveam și eu cu tine o răfuială mai mare: nu te puteam lăsa să treci dincolo așa nejudecat aicea. (pauză.) Te-am judecat, te-ai mărturisit, trebuie să-ți dau acuma pedeapsa ce ți se cade c-ai răpus pe omul ce mi-era drag ca lumina ochilor, tu, care mi-ai fost urât totdeauna... (suie și-l lasă-n urmă.)

DRAGOMIR: Eu te-am iubit... și...

ANCA: Și?...

DRAGOMIR: Și... da' acu e degeaba... Eu trebuie să plec în lume; tu... poate să iei pe Gheorghe... (înecat și foarte încet) dar să știi că tot te iubesc...

ANCA: Da? (râde.) Așteaptă să vezi tu acuma cum o să-ți plătesc eu ție dragostea. (pauză.)

DRAGOMIR: Anco, eu plec... să mă ierți!

ANCA: Să te iert! D-aia te-am răbdat eu lângă mine, d-aia am umblat eu atâta vreme să te aduc aici, ca să te iert? (râde. Se aud pași și glasuri afară.)

DRAGOMIR: Taci!... Anco, vine cineva...

ANCA: Da, vine Gheorghe, cu oameni... vin să te ridice că ai omorât pe Ion.

DRAGOMIR: Pe Ion! (izbucnind.) Tu m-ai vândut... cu Gheorghe...

ANCA: D-apoi cine?

DRAGOMIR (îngrozit, căutând în toate părțile): Femeie! Vreau să scap... Nu vreau să puie mâna pe mine!... Mi-e frică!... Vreau să scap!

ANCA: Nu se mai poate! (s-aude glasul lui Gheorghe.)

GHEORGHE (d-afară): Haide toți!

DRAGOMIR (răcnind): A! (țintește pe Anca și se precipită la ea s-o strângă de gât.)

ANCA (țipând și fugind spre ușe): Săriți, fiara! (ușa se deschide; Gheorghe și alți oameni năvălesc înăuntru) mă omoară și pe mine!