Bonbon

Într-o vară juca pe piața Constantin-vodă circul lui Hüttemann. Pe-atunci nu se pomenea încă în capitala Belgiei Orientului de café-chantant: altă petrecere de vară nu era decît circul, grădina Rașca și panoramele.

Luceafărul circului era domnișoara Henriette, fiica directorului: frumoasă de basmu. Înaltă, subțire si mlădioasă ca o nuia de richită; talia nu-i trecea printr-un inel, ce-i drept, dar o puteai cuprinde desigur într-un covrig cu susan; trăsuri fine; pielița trandafirie; părul negru și creț; ochii verzi deschiși — ce raze umede aruncau acei ochi ! — gura ca o cireașă coaptă; dinții mărunți, cei de sus cu strungăreață la mijloc... Alte signalmente n-are... ba da: în bărbie o gropiță și când râdea alte două în obraji.

Își închipuie oricine ce de cofeturi, ce de buchete, și câte bătăi în fiece seară între adoratori! Dar ceva mai mult... Fata avea un armăsar adevărat arăbesc, favorit al ei, tânăr de trei-patru ani, alb tot ca laptele, părul lucios ca sideful, coama și coada ca niște fuioare de borangic în unde, urechile străvezii și rumene, nările roșii și ochii aprinși ca doi cărbuni... Alte signalmente n-are... ba da: era pintenog la trei picioare cu câte o pată neagră. Cum era fata era și Bonbon — așa-l chema.

După toate jocurile, gimnastică, sărituri prin cercuri de hârtie și focuri de artificii, paiațării, ieșea și domnișoara Henriette călare pe Bonbon — o apariție feerică. Era îmbrăcată ca amazoană, un costum de catifea verde ca smarandul, încheiat, dinainte de sus până jos și la mâneci, cu bumbi auriți mat; în cap o tocă de aceeași stofă cu rochia cu o pană albă mare, cu mănuși și biciușcă tot albe. Bonbon avea coama împletită în codițe prinse de panglici; căpăstrul și frâul de șnur de mătase cu un ciucure mare de ibrișim pe frunte, toate astea verzi, cu câte o mărgea de aur mat la fiecare înnodătură.

Mișcări de școală înaltă, pasuri în ritmul muzicii, salturi și complimente... și grindină de bucheturi... în sfârșit, domnișoara descăleca în mijlocul arenii, atârna frâul de oblânc, scotea din aumônière cofeturi și le dedea lui Bonbon; apoi făcea gropițele-n obraji și striga cu glasul ei de șaisprezece ani: 

„Bonbon, embrasse-moi! 

Ștrengarul sforăia și fugea făcând o sumă de cochetării. Domnișoara se supăra:

„Qu’est-ce que c’est que cette manière?... embrasse-moi tout-de-suite! 

El iar făcea nebunii și nu vrea... Domnișoara scotea batista, o punea la ochi, începea să ofteze și să plângă... Atunci Bonbon se oprea din sărituri, se uita lung la ea, se apropia încet-încet și-ncepea s-o mângâie cu fruntea pe umăr. Ea se-ntorcea binișor zâmbind și el îi dedea numaidecât o guriță:

„Ah! merci!” 

Și Bonbon pierea din arenă ca praștia.

De prisos, crez, să mai spun câte inimi nenorocise domnișoara Henriette. Cum se arăta în arenă, intrau fiorii morții în sute de suflete, parcă le-ar fi lucrat o baterie electrică — și se-nțelege că, daca era vorba de baterie electrică, cei mai susceptibili, cei mai buni conductori erau telegrafiștii: strajnic pătimeau toți, dar dintre toți cel mai prăpădit era T..., aprins la culme. De aceea ne și zicea, cum era glumeț de fel:

— Nu vă dați cu chibriburi pe lângă mine, că ia foc!

Telegrafistul se afla foarte încărcat de electricitate... se cam trecuse și din băut de focul pasiunii — nu-i vorbă, și până nu se pomenea de domnișoara Henriette se cam trecea el, dar acu era cu câteva grade mai sus. Avea un sfanț: îl păstrase ca să-și cumpere un bilet de amfiteatru. Ce și-a făcut el socoteala? să intre în circ pe mofturi și să rămâie cu sfanțul să ia tutun și alune prăjite pentru paiațe — erau două paiațe mici foarte comice și drăguțe. Așa, pleacă de lângă noi fără veste, dă vreo două târcoale baracii și vede în partea grajdului o spărtură în uluci, de vreun stânjin de la pământ, pe unde aruncau rândașii gunoiul. Se suie pe grămada de gunoi, se vâră pîn spărtură și sare înăuntru: caii se sperie, aleargă rândașii, pun mâna pe el și trage-i, de-i scăpăra electricitatea. Îi trag cât îi trag și-l aruncă pân spărtură afară.

Tot într-un timp, noi îl căutam pe după circ — când ce să-l vedem pe telegrafistul nostru? Stetea pe gunoi și reflecta adânc. Până să-l întrebăm ce este, se scoală în picioare și dispare iar înăuntru. Am auzit tăvăleală strajnică în grajd și apoi ne-am pomenit cu el mototol înapoi... îl ridicăm numaidecât; el începe să-și scuture hainele și zice:

— Ce se socotesc adică nemții? c-o să mă prinză ș-a treia oară? Parcă eu sunt prost!

Și ne-a povestit toată istoria... Am mers de și-a cumpărat și el bilet și am intrat cu toții... Om fără parte! Domnișoara Henriette nu juca: Bonbon era indispus — îi dedeseră să bea obosit apă rece — pneumonie dublă. A trecut o săptămână și Bonbon a murit... Peste vreo câteva zile apoi a plecat și circul.

Aveam într-o fotografie mare pe domnișoara Henriette și pe Bonbon sărutându-se: se tot ținea telegrafistul de mine să i-o dau și nu vream. Într-o seară, după multă vreme, venind vorba despre circul Hüttemann a început T... să plângă — era iar cam trecut — și să mă roage să-i dau lui fotografia neuitatei Henriette. N-am avut ce-i face — i-am dat-o...

Când scriu aceste depărtate amintiri, sunt gata să mă culc. Nu mi-ar părea rău să visez pe Bonbon și pe domnișoara Henriette; asta m-ar întineri cu douăzeci și cinci de ani... Dar cine poate visa și când vrea și ce-i place?... De una, mai bine — e rău să visezi cal alb.