Un “la” natural

Se pregătise Jianul pe vremea direcției lui Millo. A doua zi era reprezentația, dar încă nu se hotărâse cine să cânte doina haiducească între culise. Ghiță Alexandrescu cânta minunat, dar nu se putea să se-auză glasul lui, fiindcă el juca pe eroul piesei și cântecul trebuia să fie al altui haiduc… Cine să cânte?…

Mincu, care pretindea că-și mancase vocația de tenor, se oferă el. Oferta e primită. Face repetiție, pune pe Flechtenmacher să-i transpuie muzica pentru tenor, nu bea toată ziua nimica, a doua zi înghite la ouă proaspete și cafele reci, și seara vine la teatru legat la gât cu o basma mare. 

În sfârșit iese între culise la vreme să-și aștepte replica și acordul orchestrii. Emoție n-avea deloc; de ce ar fi avut? el conta sigur pe si bemol și aria suia până-n la natural . Replica a sosit. Orchestra dă acordul și tenorul pornește. Rulada introductivă merge bine, intră în măsură, o bătaie, două, trei, – la a patra, Dragulici, care-l pândea la spate, îl gâdilă fără veste cu degetul – Țața Mița, așa îi ziceam toți, se-neacă: cuac !