Ofensă gravă
Un străin a cutezat zilele acestea să insulte România în mod sângeros, lovind-o în tot ce are mai scump, în profesorii ei de muzică, și, prin urmare, în muzica ei. Acest străin, un neamț, dr. Emil Kolberg din Viena, a trimes către „Berliner Signale” o corespondență despre starea muzicală a României — corespondență în care tăgăduiește cu sfruntare priceperea și gustul publicului român în privința muzicii și denunță Conservatorul nostru din Bucuresti, acest templu-metropolă al Euterpei, Thaliei și Melpomenei naționale române, ca o instituțiune lipsită cu desăvârșire de seriozitate.
Cititorul va judeca după câteva rânduri, pe cari le voi reproduce din acea corespondență, până unde a putut merge cutezarea acelui neamț. Vorbind de Conservatorul nostru, zice:
„Acest institut muzical de educație ar fi îndestulător pentru modesta dezvoltare a diletantismului celui mai modest. în lumea străină nu s-a prea pomenit de artiști români cari să fi învățat arta în patria lor...
Elevii din clasele superioare au în mijlocie agilitatea și pătrunderea începătorilor noștri de astăzi.”
Vorbind despre producțiile muzicale publice la noi, iată ce zice:
„Prin cafenele numai și pe la așa-numitele serate se aud clavicimbalurile maltratate într-un chip revoltător, și mai totdeauna în ritmuri de dans...
Localul de concert e sala Ateneului, unde, pe lângă unii artiști mari din străinătate, rătăciți prin România, concertează și muzicanți negri, cerșetori muzicali și alți proletari artistici, cari oferă pe bani scumpi plăceri ieftine.”
Străinul apoi susține că artiștii adevărați mari, cari desprețuiesc reclama, nu pot avea sorți de succes față cu
A!... Trebuie să mărturisesc că aici străinul a atins culmea infamiei. Și dacă ar fi măcar câtuși de puțin adevărate câte le spune! Pentru ca cititorul să vadă insanitatea absurdă a infamiei acestui străin, dau aici următorul proces-verbal:
„Subsemnații profesori de muzică de la Conservator și particulari, în urma unui articol injurios apărut în «Berliner Signale» no. 12 din 18 iunie st.n. 1897 la adresa corpului profesoral al Conservatorului Național din Bucureșri, precum și la adresa culturală a întregii țări, întrunindu-se astăzi, 10/22 iunie 1897, în localul «Societății presei», am luat următoarele rezoluțiuni:
Autorizăm pe d-l C.M. Cordoneanu să întrebe:
- Dacă redacțiunea sus-numitei reviste își ia răspunderea articolului semnat de dr. Emil Kolberg.
- Cari sunt persoanele cari dau tonul în muzică și cu cari d-sa a făcut cunoștință cât a stat în București?
- Să intervie pe lângă Presa română (de urgență) ca să ia apărarea contra insultelor aduse în sus-zisa revistă.”
(Urmează semnăturele)
Onoare lor! Onoare acelora cari știu să ia o așa bravă atitudine în fața ofensei grave aduse patriei și dreptului lor! Însă, deși foarte turburat de indignarea ce mi-a produs-o mie însumi infamia străinului, aș avea ceva de zis în privința moțiunii d-lor profesori; turburarea mea nu mă va împiedica să fiu metodic. Voi examina dar cele trei puncte ale moțiunii.
Asupra punctului întâi:
Dacă Redacția sus-numitei reviste își ia răspunderea articolului semnat de dr. Emil Kolberg? Zic eu: Redacția sus-numitei reviste ori își va lua, ori nu-și va lua acea răspundere. Din această dilemă nu poate ieși redacția sus-numitei reviste. Prin urmare, trebuie să ne preparăm serios pentru fiecare din cele două singure eventualități posibile, din cari ori una, ori alta este inevitabilă. Căci, în relațiuni internaționale, mai presus de toate, se cere prevedere și prudență. Să presupunem dar că sus-numita revistă nu-și ia răspunderea. Atunci, ce putem face? Să presupunem iarăși că-și
Eu crez, și mi se pare că am dreptate, că în ambele cazuri nu ne rămâne decât să luăm act de răspunsul sus-numitei reviste și să rupem orice relațiuni cu dânsa, considerând-o că nu mai merită să aibă nici o stimă din partea noastră. Dar mi se va răspunde:
– Ei și? Ce-i pasă unei reviste muzicale din Berlin de stima dv.?
Răspunz:
– Dacă se respectă câtuși de puțin, trebuie numaidecât să-i pese. În toate, în politică, în literatură, și mai ales în arte, stima oamenilor onești face mai mult decât își închipuie un oarecare dr. Emil Kolberg - mai mult decât orice merit.
Trec la punctul al doilea:
Cari sunt persoanele cari dau tonul în muzică și cu cari d-sa (numitul doctor) a făcut cunoștință cât a stat în București?
Eu gândesc că întrebarea asta, în partea ei a doua, e cel puțin indiscretă. Cât stă un artist într-un oraș străin, călătorind pentru petrecere, intră în cunoștință cu fel de fel de persoane cari n-au a face deloc cu muzica. Prin urmare, putem să dispensăm pe neamțul de a ne spune toate persoanele cu cari a făcut cunoștintă cât a stat în București. De ce nu-l putem dispensa, însă, este de răspunsul care trebuie să ni-l dea la întrebarea: „Cari sunt persoanele cari dau tonul în muzică?” Dar și aci eu mă tem că infamul calomniator are să scape foarte ușor, mai ales că întrebarea e pusă de niște specialiști; străinul e în stare să ne răspunză zâmbind:
– Cum, dv. nu cunoașteți cine dă tonul în muzică? Dar e foarte simplu: îl dă compozitorul, însemnându-l foarte precis la începutul bucății, imediat după cheie. Când nu pune nici un semn - și asta într-un singur caz din douăzeci și patru — chiar atunci însemnează precis că a vrut să însemneze pe C dur, cum zicem noi, germanii, sau pe do major, cum ziceți dv., latinii. Atât ar mai trebui să mă întrebați, și cine dă măsura în muzică. Atunci v-aș răspunde:
Care va să zică, și cu această întrebare nu-l putem înfunda pe acel străin, care și-a permis etc.
Să trecem dar la punctul al treilea al moțiunii:
D. Cordoneanu să intervie pe lângă presa română de urgență, ca să ia apărarea contra insultelor aduse în sus-zisa revistă.
Acest punct mi se pare de prisos, dacă nu chiar mâhnitor. Dar când, oare, presa noastră a avut nevoie de intervenția cuiva pentru a releva insultele aduse națiunii de către străini? Când, oare, presa română n-a fost la înalțimea ei, mai ales fiind vorba de artele naționale și îndeosebi de muzică? Nu! Fie siguri profesorii noștri că vom ști să ne facem datoria. Da! vom proceda con brio, însă fără precipitare, păstrând tactul și măsura. Vom dezvolta LEICHT-motivul nostru în toate tonurile. Vom face un zgomot asurzitor și mereu crescendo, până ce vom atrage atențiunea publicului european asupra operei numitului dr. Kolberg, probând că această operă e un complet fiasco. Reputația muzicală a României va fi, trebuie să fie, reabilitată. Vom arăta numele marilor artiști europeni, începând cu Tamberlic (care nu e alt decât Toma Birlic, țigan român din Botoșani) și sfârșind cu tânărul prima-violină de la „Kaiserliche-Koenigliches Hofopernhaus” din Viena, d. Rosé (care nu e alt decât un evreu român din Iași), și pe cari i-a produs numai și numai școala noastră națională de muzică. Vom arăta câte orchestre permanente cu solide tradițiuni avem în țară. Vom face statistica tutulor pianurilor de la noi, atât de bine acordate, încât nu mai trebuiesc acordate deloc. Vom arăta cu certificate din partea tutulor magazinelor de „Musicalia” imensa deosebire între consumul producțiilor clasice și al bucăților familiare, ca, de ex., polci (Kreuz-oder-Schnell), valsuri, pas-de-quatre, romanțe, canțonete, Gigerl-Marsch, Tararabumdere etc. Vom dovedi ceva mai mult; vom dovedi cu acte oficiale că o primadonă națională poate căpăta la noi, dacă reușește într-un concurs, un contract sigur pe trei, chiar pe patru luni, fiind plătită
Cu aceasta crez că-l vom înfunda pe d. dr. Kolberg. Să mai îndrăznească a vorbi neamțul de inferioritatea României în privința muzicii și instituțiilor de educație muzicală!
