Icoană străvezie, în cadrul sumbru-al vieții,

Cu părul ei sur-galben, cu ochi închis-albaștri,

Sclipi deodată clară, vis roz al tinereții,

Cum în obscure-azururi apar pribegi blonzi aștri.

O văz fugind prin codrul cel verde de jugaștri —

Era Erato albă iluminând poeții. —

De-a ei priviri focoase ar fi roșit sihaștri

Păliți, chlorotici, vineți de greul bătrâneții.

Purta bacanta-mi nuferi, bujori și violete,

Învesmântată magic în daurite plete

Și-n varii polichrome bibiluri și altițe...

Îmi arunca pupila-i divine curcubee;

Dar eu, nebun! zic: „Spectru! Cameleon- femeie!

Fugi! sufletul ți-e negru și mațele pestrițe!”