II

Sur les misères physiologiques le secret ne sera pas toujours gardé. 
Alfred Dumaine

„A început să-mi placă să povestesc", murmură ca pentru dânsul numai. „Semn de bătrânețe”.

Ar fi fost, la vârsta lui, mergea pe șaptezeci-și-șapte de ani, al doilea după albeața strălucitoare a părului tuns scurt și a lungilor mustăți. Încolo, voinic și verde. Iar vioiciunea limpede a privirii îi întinerea și mai mult fața de om sănătos și trăit bine, trandafirie și netedă, precum îi fusese întreaga viață.

— „În ce privește bătrânețea", glumii, „s-ar cădea să cunoaștem și părerea cucoanei Masinca”.

— „Vezi, așa se scrie istoria. Alții, atâția, mulți, au fost cu folosul, eu cu ponosul. Află că între Masinca și mine n-a fost nimic și numai Dumnezeu știe cât am dorit; am o întrebuințat toate mijloacele ca să ajung la aceea ce îmi părea țelul cel mai mare al vieții mele, cel din urmă, însă în zadar. I-am cerut mâna, e de atunci aproape o jumătate de veac, era după despărțenia ei de bărbatul dintâiu, de Caegiu”. „Rache dragă", mi-a spus, „țin prea mult la tine ca să ți-o dau, ar fi păcat zău, mi-e milă să te las și pe tine pe drumuri și cu inima zdrobită. Poate să-ți dau altceva, altădată”... Și n-a fost niciodată. De aceea am și rămas prieteni, că tu știi : dela prietenie se întâmplă să se treacă la dragoste, dar după dragoste prietenie nu mai poate fi”. Și, fără a-și stăpâni un suspin : „dacă n-a fost să fie !”.

Luă halba s-o ducă la gură. - „Las-o, coane Rache, să-ți aducă alta, asta e trezită”.

— „Cum sunt și eu și amintirile mele”.

— „Ei, așa cum sunt, să vrei dumneata să le scrii !”.

— „Sunt prea multe; n-ași mai avea vreme. Câte cărți ar trebui ca să le încapă pe toate : s-au adunat atâtea în atâția mari de ani ! Multe și de tot soiul, frumoase și urâte, vesele și triste, mărețe și josnice, pipărate, scârboase, groaznice... sguduitoare”...

— „Ca aceea dela venirea împăratului Alexandru al doilea în București, când vi s-a pus în vedere că, dacă se întâmplă ceva, răspundeți cu capul ?”.

— „Ți-a spus-o Daniel Zorilă; da, eram comisari amândoi, cei mai levenți și mai tineri, ne dase raionul palatului. Bietul Zorilă ! cum am fost tovarăși de viață, s-ar fi putut să fim și de moarte. A fost mare hop de trecut atunci, ce dârdâieli pe noi, ce sudori, om pomeni-o ! Dar, e alta întâmplarea la care m-am gândit când am zis sguduitoare”.

— „Știi tu” mă întrebă, după un răstimp de tăcere, „la colț unde se taie calea Moșilor cu bulevardul, pe dreapta, cum mergi spre Pache, e o cârciumă”.

— „Îi zicea : la Niță”.

— „O cârciumă veche”...

— „Mai veche decât mine, în tot cazul, o știu de patruzeci de ani, acum vreo douăzeci, întâmplător, i-am fost de câteva ori chiar mușteriu”.

— „Cârciuma asta are pe bulevard o curticică prin care se intră într-o săliță”.

— ...„din care dai într-o odăiță”...

—...„cu o masă, scaune și o canapea de mușama”...

— ...„șontoroagă, desfundată, scofâlcită care are și ea amintirile ei”.

— „Are", apăsă grav conu Rache. „Și, în dosul cârciumei e un loc viran”...

—...„îngust, cu două fețe, una pe bulevard, alta pe calea Moșilor, uneori cu uluci, alte ori fără și întotdeauna plin de hârtii, de gunoaie, de mortăciuni”.

— „Îl știi va să zică” ?

— „Dar cum nu, păcatele mele, coane Rache, numai în acești șapte ani din urmă de câte ori am fost osândit să-l văd; nu răspunde pe calea Moșilor în fața casei unde până primăvara asta a fost percepția noastră, a dumitale și a mea ? E, dacă nu mă înșel, al epitropiei armenești”.

— „Păi, era mahala armenească acolo”.

— „Am apucat-o. între cireșii înfloriți, se afundau sub acoperișuri grele de țiglă, vechi case cu pridvor, parcă pustii. Rar, la portițe, ieșeau, sfioși, copii fără sânge în obraz, cu ochi mari și negri, sprâncenați și triști, să privească, așa cum făceam și eu, dela fereastra locuinței mătușei mele din capul străzii Vântului, amețitoarea mișcare de pe podul Târgului-de-afară. În fața cârciumii cu pricina, pe bulevard, era un fel de ruină care s-a dărâmat în urmă : hotelul Athena”.

— „Așa ! Acum", încheia el, „că suntem în deplină cunoștință a locurilor, să pășim la cele petrecute”.

„Mi s-a dat, într-o vară, însărcinarea de a însoți pe un a-tot-puternic ministru în drumurile ce, cam odată pe săptămână, avea de făcut la Sinaia. Am primit-o cu oarecare sfială ; se cunoștea firea arțăgoasă și iute a acestui om greu de mulțumit și de împăcat. Și totuși nu fără plăcere ; mi se da prilejul să-l cunosc mai de aproape și să văd de nu izbutesc să mă iau și cu dânsul bine așa cum mă luasem și cu alții de treapta lui și mai de sus, pe cari îi avusesem de dădăcit. A mers mai lesne decât nădăjduisem; după întâiul drum mi-a dat mâna - la Vodă însuși ajunsesem la două degete - după al doilea, mi-a dat trăsura lui să mă ducă acasă, după al treilea, m-a oprit la masă. Dar să nu crezi că pentru a-i intra în voie și a-i fi pe plac, a trebuit să-mi dau vreo silință, să fac, ori să nu fac, ceva, întradins sau anume. Avea groază de tutun; eu nu fumam nici înainte. Când toamna, odată cu acele duceri-întoarceri a încetat și rostul meu pe lângă dânsul, m-a chemat să-mi spue să viu să-l văd cât mai des și a dat, în fața mea, poruncă să fiu primit în totdeauna.

— „Mon cher", mi-a șoptit șeful lui de cabinet, un băiat tare drăguț și de viață, „vous êtes pharamineux, ma parole, ai îmblânzit fiara”.

„Avea ceva de fiară mare într-adevăr, de vier, de zimbru țeapăn și dârj, ușor de mâniat și oricând gata să se năpustească asupra vrăjmașului să-l sfâșie și să-l calce în picioare. Era un om dintr-o bucată, un luptător primejdios și aprig. Să cruțe nu știa, nici să ierte : „adversus hostem aeterna auctoritas", rostea cel puțin odată pe zi ca și: „nu mă tem de soarta lui Barbu Catargiu !”. Nițel să fi încercat un trimis străin să se îmbățoșeze, că-i trântea, tare în totdeauna pe temeiul său de drept: „România nu e țară de capitulații”. Lui Vodă însuși nu se codea să-i mârâie : „Sire, iau răspunderea, toată răspunderea", cu acel glas adânc ce, la tribună, se umfla tunător și vajnic. Înțelegi dar că dacă era prețuit de mulți și temut de toți, iubit nu putea fi de nimeni și nici nu ținea, respingând cu uriașul dispreț ce însuflețea viu puternica sa făptură, până și prietenia”.

„Îți închipui că nu l-am lăsat să mă dorească, nici să mă uite. Îmi dasem seama că eram omul care îi trebuia. Curând a trecut asupra mea de fapt îndatoririle cele mai grele ale șefului său de cabinet. Noaptea când îi plăcea să lucreze în liniștea bogatei sale biblioteci, cu perdelele lăsate, îi dam ajutor; îmi dicta, adesea până la ziua albă. Fără să se mai culce, se spăla, se primenea, se îmbrăca și mergea la minister, după amiazi avea Cameră, Senat, consiliu, primiri și seara o lua deacapul, uneori săptămâni în șir”.

„Spre iarnă, așteptându-l odată, la dânsul, mi s-a spus că mă poftește conița în salonul cel mic”.

„De naștere mai moțată decât soțul ei, mai bogată, nu frumoasă, dar sveltă, mlădioasă și dreaptă, cu portul semeț, avea fermecul deosebit al femeilor sterpe. O ființă de lux, făcută pentru găteală și podoabe și despre care nu se putea spune mai mult decât că era o cucoană mare. Demnitatea vieții sale o pusese la adăpost de bârfeli, iar de politică era cu totul străină”.

„Mă chemase să-mi dea niște butoni de manșetă - ăștia cari îi port - în semn de recunoștință că împărtășisem greaua trudă a soțului ei și m-a întrebat dacă cred că guvernul mai stă mult ? Dorea să cadă cât mai repede”.

„Înainte de sărbătorile Crăciunului, ministrul mi-a înmânat o hârtie cu care să trec a doua zi la casieria ministerului să încasez trei mii de lei. Am îndoit hârtia deasupra iscăliturii și am rupt-o, întinzându-i înapoi partea de sus și băgând-o pe cea de jos în buzunar”.

— „Domnule Ministru” i-am zis, „să mă iertați dacă nu vă păstrez decât iscălitura, dar mă socotesc destul de plătit de a lucra pe lângă Excelența Voastră. Și apoi nu sunt fără avere : cu nevasta împreună avem, deosebit de leafa mea, venit vreo patruzeci de mii de lei și nu plătim chirie”.

„A sărit în sus”. — „Cum, cu capul și cu cartea dumitale, să ai patruzeci de mii de lei pe an și casă și să mucezești în poliție ? - Dar e curată nebunie ! Trebue să faci politică cu mine, data viitoare când viu la putere vei fi deputat sau senator. S-a hotărât” !.

„Dar, până atunci aveau să mai fie câțiva ani, așa că mi-am văzut înainte de treabă. Vremea a trecut și primăvara următoare era pe sfârșite”.

„Într-o seară, ministrul a mers la un prânz de gală la legația Austriei, poate pentru întâia oară singur; soția lui era oprită să iasă ; răcise. M-am dus și eu acasă devreme, dar nu m-am desbrăcat să mă culc; deși obosit nu-mi era somn; tot alungându-l nopți și nopți, mi-l speriasem. Am luat la întâmplare o carte : „L'histoire des Treize” de Balzac”.

„Mă cufundasem în citire când, către miezul nopții, am auzit oprindu-se o trăsură la poartă și numai decât apoi bătând cineva tare la ușă. Am ieșit și am recunoscut, în livreaua lui cafenie, pe feciorul ministrului. Era la față ca varul”. „Conița", bâlbâi el, „vrea să vă vorbească. Uitați-vă, vine !”.

„Gătită și sulimenită nu avea nimic schimbat. Tot așa fără grabă cum intrase, s-a așezat și a vorbit. în noaptea aceea am înțeles-o, mi-am dat seama că în amănunțita și migăloasa ei potriveală din afară, se resfrângea, făcută și prefăcută deopotrivă, ființa sa lăuntrică ; altmintreli ce tărie de suflet ar fi trebuit să aibă ca, de loc mișcată, cum arăta, să poată povesti liniștită, rece, un lucru pe care eu auzindu-l, simțeam că-mi vine nebunie”.

„Cam cu un ceas înainte, ministrul eșise dela legație și, ajutat de fecior, se urcase în trăsura lui, trăsură deschisă cu coșul lăsat, care plecase, la pasul cailor grei, pe strada Vienei, o luase apoi la dreapta pe calea Victoriei și iar la dreapta pe strada Romană până acasă. Când a tras la scară, feciorul care a sărit de pe capră să-și ajute stăpânul să coboare, a scos un țipăt : ministrul nu mai era în trăsură”.

„Fusese, mărturisea, vina ei că-l lăsase singur. Scăpase tocmai în acea seară din vedere să mi-l dea în seamă ; știam de sigur... vara trecută dânsa ceruse dela poliție pe cineva cât mai de încredere, mai serios, mai bine, să-l privegheze pe soțul ei de aproape și avusese norocul ca acela să fiu eu. Și acum, în grozava împrejurare prin care trecea, la mine alergase, în mine mai avea o slabă nădejde. Ah ! să nu fi fost afurisita de politică, vechea lui racilă, ațipind stăvilită, ar fi rămas ascunsă. Lui i-ar fi trebuit odihnă, liniște, îngrijiri, nu acea ațâțare necontenită, acel necurmat sbucium. Prea întinsă, coarda vătămată trebuise să plesnească”.

„Astea mi le spunea franțuzește ; născută, crescută și trăită până la măritiș în străinătate, nu știa ca atâtea altele din lumea ei, boabă românește. Tusea îi trunchia mereu vorba și batista cu care cerca să și-o înnăbușe, o lua dela gură pătată de un roșu, ce nu putea fi numai cel de buze. Iar chipul și privirea îi trădau, aspră, o neîndurată hotărâre”.

„Ne aflam, răspica dânsa, în fața unui fapt împlinit, tot ce mai rămânea era, dacă se putea, să nu fie dat în vileag și aceasta cu orice preț, chiar cu al vieții soțului său. Mă ruga să încerc eu să-l caut și dacă, printr-o minune, s-ar întâmpla să-l găsesc, viu sau mort, să-l aduc numai decât acasă, în cea mai mare taină. Când zicea să nu se afle, înțelegea numai de cei de „sus", altfel era chiar nevoie de doi-trei „subalterni” sdraveni : dacă s-ar fi împotrivit cumva - știam cât era de vânjos - să nu fi pregetat a pune să-l încălușeze și să-l lege. Și-mi cerea să jur că voiu face întocmai”.

„Mă desmeticii după ce rămăsei singur. Să nu fi fost parfumul gras și greu ce lăsase în urma ei femeia care plecase, după ce-mi luase jurământul, ași fi crezut că visasem. Nu-mi închipuisem până atunci să pot fi vreodată supus la o atât de grea încercare. Că vezi, eu mai jurasem odată, atunci când intrasem în slujbă și eram acum legat de două jurăminte potrivnice dintre cari pe unul trebuia să-l calc. Pentru vreun altul n-ar fi fost nimic mai ușor decât să meargă dimineața la ministreasa, liniștit, să-i spue că-și dase, cum ar fi și fost firește, osteneala în zadar și apoi, făcând pe nisnaiul, să-și vadă înainte de rosturi fără a se sinchisi. Eu însă, fecior, nepot și strănepot de hagiu, hagiu eu-însumi - am făcut, știi, un Paște la Ierusalim - puteam oare așa ceva ? Datoria mea ar fi fost să merg într-un suflet să-i aduc prefectului totul la cunoștință ca, la rândul lui, să se ducă și el, neîntârziat, la palat, să-l deștepte pe Vodă și să-i raporteze - așa era pe vremea mea, nu știu cum o mai fi acuma cu boierii noi... Chibzuiala mi-a fost scurtă : a mai fi pregetat era de prisos ; ca să rămân credincios unuia din jurăminte trebuia să mă desleg de celălalt și nu aveam nici măcar putința să aleg. Am luat deci o foaie de hârtie și, stăpânindu-mi tremurul mâinii, mi-am scris demisia. După ce am iscălit-o, mi s-a risipit tulburarea, m-am simțit ușurat. Am deschis fereastra să iasă parfumul care, îndulcindu-se, se făcuse mai pătrunzător și-mi da greață. Aerul de afară era jilav și lin. Plutind agale deasupra orașului adormit, se strecura în trecere un nor”.

„Trebuia acum să plec în cercetare. Se putea însă, mai mare nebunie, - spune - unde s-o fi apucat, un om singur, încotro ? Ei, în atare împrejurare” - și conu Rache luase între două degete cartea de pe masă și o scutura - „ce-ar fi făcut în locul meu detectivul cel mai năzdrăvan ? S-ar fi plimbat și dânsul prin odaie până când, obosind, s-ar fi lăsat să cadă pe un scaun ; poate că n-ar fi avut chiar ca mine fierbințeală : fără să fi pirotit, în capul meu, întâmplarea ministrului se împletea, la fel de prăpăstioasă, cu cele din „L'histoire des Treize”.

„Dar deodată tresării”...

— „Nene, nene ! auzii la fereastră. Cunoscui glasul nepotului meu Petrică, bietul Petrică Ștefu, tu nu-l știi, care a fost la Galați, la Curte; s-a prăpădit tânăr încă, săracul, de inimă. L-am ținut la mine în casă, ca pe copilul meu, cât a fost în Universitate și ca să aibă și el un ban-doi, ca băieții, îi făcusem rost de un loc de sub-comisar”. - „Hai, nene, lasă tot și vino numai decât !”. - „Dar ce e ?”. - „Hai, îți spun eu pe drum, hai numai odată, pentru Dumnezeu !”. Și-mi închise geamurile pe dinafară. Cum am ieșit, nu mai știu. Și am pornit-o amândoi pe Armenească, spre bulevard. Nici o birjă goală. Estimp, îmi povestea pripit, înecându-se”.

„Fusese la sindrofie, în Spătar, la o cucoană, Ana Melic, în casa aceea bătrânească. Plecând de acolo însoțise o mosafiră până acasă, în Plantelor. Când s-a întors, a fost oprit la colțul bulevardului de gardistul din post care i-a raportat că, trecând cu puțin înainte, ca să nu ocolească, în calea Moșilor, prin locul viran de care fu vorba, dase peste o matahală de om bine îmbrăcat, întins cu fața în jos, pe un maldăr de gunoi. A încercat să-l scoale, l-a sgâlțâit, dar degeaba; trebuie să fi fost pilit numărul unu. S-a dus să-l vadă și Petrică. Faptul că avea pălărie înaltă nu l-a izbit, pe atunci, purta „joben” toată lumea, toată ziua. Să-l trezească n-a izbutit nici Petrică, s-a mulțumit numai, ajutat de gardist, să-l întoarcă pe spate. I s-au tăiat atunci picioarele : latul piept al adormitului era brăzdat în veriu, peste cămașă, de o largă lentă galbenă, iar pe frac străluceau una deasupra alteia două stele de argint”.

— „...ministrul!” îngânai, apucându-mă de grilajul casei Stăncescu să nu cad. La lumina albăstrue a lămpilor Iablochkoff, mi-a spus pe urmă Petrică, parcă-mi luase pânza de pe obraz. Făcui o încordare desnădăjduită să-mi adun puterile ca să merg înainte, dar nu o găsii pe aceea de a mai rosti un cuvânt, îți închipui groaza lui Petrică la gândul că s-ar fi putut să-mi vie și mie rău și să se vadă cu doi în cârcă”.

„Cu toată tinerețea lui, la sguduitoarea descoperire, el nu-și pierduse capul. întâia lui grijă fusese să nu se afle. Încheiase pardesiul ministrului și-i ridicase gulerul și, cum văzuse că în odăița dela cârciumă era întuneric, fiind, ca peste tot, bine cunoscut în partea locului - era raionul lui - mersese la cârciumar, îi suflase la ureche că unui boier îi venise rău pe locul de alături și că voia să-l aducă în odăiță. Treaba nu fusese tocmai ușoară, deși român voinic, deprins să se umerească cu buțile, „jupanul” împreună cu gardistul, alt vlăjgan cât toate zilele, cu mare casnă și după multe opinteli, izbutiseră să-l care pe boier până înăuntru și să-l culce. Cârciumarul adusese o pernă și i-o pusese sub cap, iar Petrică, lăsându-l în paza gardistului, se repezise, negăsind birjă, în goană la mine, cu frica de a nu mă găsi acasă”.

„Ajunsesem în sfârșit”.

„În odăița joasă, cu lampa afumată, pe canapeaua aceea schiloadă, ministrul zăcea într-un somn greu, un fel de leșin întrerupt în răstimpuri de tresăriri și svâcneli puternice. O spumă ușoară i se închega la colțul buzelor. Erau, în vecini, doctori cunoscuți mie, la colț dincolo, spițeria, dar n-aveam voie... singurul lucru ce trebuia să fac era ca, pe furiș, să-l aduc acasă”.

„...Se trezise, se scula. Spaima mea : să-l fi apucat, Doamne ferește, o furie, ca Samson ar fi dărâmat casa pe noi. Dar nimic. Așezat acum, sta liniștit. Mă cuprinse o milă adâncă. Cu chipul acela umilit, prostit, cu trăsăturile schimbate, nu-l recunoșteam, precum, nici dânsul nu arăta să mă recunoască. Ochii în cari eram învățat să văd scăpărând fulgere se ținteau acum în gol, ca fierți, fălcile acelea puternice împlinite de favoriți erau căzute, larga bărbie îi tremura. Se lăsă fără împotrivire să-l ducem la o birjă căreia îi daseră drumul niște cheflii. Mă suii și eu lângă dânsul, după ce singur ridicai coșul, iar Petrică se cocoță pe capră, lângă birjar. O luarăm prin mahala, pe la Popa-Rusu, pe la Popa-Chițu, la Făgădău, apoi pe Romană dealungul, drept, până la dânsul acasă. Spre altă uimire a mea, acolo, el se dete jos singur, intră și fără a ne băga de seamă, nici pe mine, nici pe feciorul care ne deschisese îndată ce auzise intrând în curte o birjă - pe atunci nu erau cauciucuri - fără a ne băga dar de seamă, ca și cum n-am fi fost, străbătu antreul cu pași țepeni și se sui pe scară la catul al doilea unde era odaia sa de culcare”.

„Bogata locuință avea aerul lugubru al tutulor încăperilor mari cu plante și cu oglinzi, slab luminate. Voii să mă retrag. Dar, din pervazul ușii salonașului, de după o perdea, mă chema ministreasa”.

„Nedesgătită, nedessulimenită, fără un zuluf clintit: aceeași, îmi ceru să-i povestesc tot ce se întâmplase, pe larg, amănunțit, ascultând cu luare-aminte dar nu și mișcată. Mă întrebă apoi unde era Petrică. Îl lăsasem afară, zicându-i sa mă aștepte în birjă, pe stradă, mai departe. Mă puse să-l chem. Îl adusei și i-l înfățișai. Îl întrebă ce putea face pentru el. Răspunsei eu în locul lui; în fața boieroaicei, Petrică, de soiul lui desghețat și isteț, se fâstâcise, pusese ochii în pământ și-și învârtea pălăria ca prostul. Spusei că își luase în Ianuarie licența numai cu bile albe și țintea să intre în magistratură, dar ar fi dorit un loc la Galați unde îi erau așezați părinții, la casa lor. Se făcea tocmai zilele acelea o mișcare”.

— „Vei merge dumneata", îmi zise, „chiar acum dimineața la ministrul de justiție, și-i vei spune, din partea mea, să facă decretul de numire al dumnealui, dar neapărat, chiar dacă locul ar fi făgăduit sau dat altuia”.

„Trase un sertar de unde scoase trei fișicuri și două hârtii de o mie și-l rugă pe Petrică să le primească. Să aibă de cărți și de haine mai ales. „Un magistrat” zise „trebue să fie decent”. Și privindu-l în ochi, adaogă : „discret”.

„Când fu să plecăm mă luă la o parte să mă previe să fiu față de soțul ei ca și cum nu s-ar fi întâmplat și n-ași fi știut nimic, pentrucă nici dânsul nu avea să-și aducă nimic aminte”.

„Ieșind de acolo, îi spusei lui Petrică să meargă singur cu birja, eu voiam să mă întorc pe jos. Ținu să mă însoțească și făcurăm lungul drum până acasă, în Popa Rusu, în tăcere. îmi lipsește măestria de a reda starea mea sufletească de atunci, vălmășagul gândurilor ce mi-a viforât pustietor prin minte în acea noapte, noaptea cea mare, noaptea cea de pomină a vieții mele”.

„Nu m-am mai culcat. Am luat iar pe Balzac și niciodată nu m-am pătruns întru el atât de bine : nu trăisem și eu oare câteva ceasuri în plin Balzac ?”.

„Ar fi fost vrednică de pana lui, istoria din acea noapte, istorie tenebroasă și stranie. Cum putuse un om atât de greoi, de trupeș, să sară din mersul oricât de încetinit al trăsurii și încă fără ca vizitiul și feciorul să simtă, pe unde rătăcise, ce făcuse, ce i se întâmplase înainte să ajungă acolo unde fusese găsit? Și-ar fi închipuit cineva ca în omul acela, arătos și falnic, din huzur croit după un tipar de uriaș, să mocnească o așa înspăimântătoare meteahnă ? De câte ori mi-aduc aminte, îmi pare că mă aflu pe o margine de prăpastie, mă înfior, amuțesc”.

„Am mers de dimineață la Justiție pentru numirea lui Petrică - s-a făcut îndată, bine-înțeles - de acolo la poliție. Am puricat toate rapoartele, i-am întrebat pe toți dacă noaptea nu se petrecuse nimic deosebit. - Nimic. - Așteptam pe prefect, când mă pomenii cu șeful de cabinet al ministrului, dând busna în birou la mine”.

„Venise să-mi aducă la cunoștință că „șefesa” îl chemase să-i dea poruncă să ne strecoare pe mine și pe Petrică, într-un decret de decorații care pleca la semnat. Îl trimisese apoi la primul-ministru să-i spuie că dorea să-l vadă cât mai degrabă. Primul-ministru venise numai decât și stase cu dânsa cam o jumătate de ceas. Se ținuse apoi, adunat în pripă, un consiliu de miniștri, în care se luase hotărârea neașteptată de a pleca dela guvern. Ministrul nostru lipsise dela consiliu; fiind bolnav, trebuia să stea câteva zile în casă. Deocamdată nu primea pe nimeni”.

„Vestea demisiei cabinetului se împrăștiase repede în tot orașul, laolaltă cu aceea a îmbolnăvirii ministrului, fără a fi puse în legătură. Am mers după amiazi la Cameră, cu o treabă a prefectului, am mers cam în silă : avea să-și desvolte interpelarea asupra situației guvernului poate cea mai mârșavă dintre javrele cari au ajuns oameni mari la noi și din cele mai tăvălite, la tot prilejul, de ministrul meu. Se urcase la tribună și începuse să-și reverse balele asupra aceluia, firește, care lipsă fiind, nu se putea apăra. Nu-mi făcea rău atât să-l aud cât să-l văd, beat de înverșunarea slugii ce poate lovi nepedepsită în stăpân, cu privirea chiondorâșă și tulbure, rânjitor și sbârlit. De aceea așezat în fundul sălii, îmi sprijinisem coatele pe pupitru și, cu fruntea pe mâinile împreunate, închisesem ochii, când, deodată, aprigă ca o grindină, se porni, vie, o răpăială de aplauze”.

„Visam, era oare cu putință ?”.

„...ministrul !”...

„Își luase pe banca ministerială locul lângă președintele de consiliu. Acesta încremenise. De mine ce să mai spun ? Macbeth văzând arătarea lui Banco. La tribună, soitariul o sfeclise. Pierduse șirul, o încurca, loviturile ce voia să dea, greșind ținta, se întorceau împotriva lui însuși, stârnind haz și murmure. O întrerupere sângeroasă din partea ministrului fu hotărâtoare: stâlcit, cabotinul, cu glas înecat, sfârșea într-o bălmăjeală jalnică”.

„În tăcerea adâncă a adunării, străbătută de fiori, ministrul se ridicase să răspundă. Părea mai înalt, mai mare. Niciodată duhul său n-a strălucit mai deplin, mai viu, niciodată cugetarea lui gravă nu s-a întraripat așa puternic, nu s-a avântat atât de sus, ca în acea cuvântare nepregătită ce cuprindea crezul și testamentul său politic, cuvântare ce avea să-i fie cea din urmă”.

„De felul meu, nu vorbesc, nu-mi place s-o fac, mi se întâmplă rar; atunci însă, vorbesc numai de ce știu, prin mine, văzut și pipăit, nu din auzite, după bănueli sau presupuneri. Ce s-a petrecut dar cu ministrul mai departe nu știu, nici mai mult. Ca de obiceiu, la căderile de guvern - căci asupra demisiei nu s-a revenit - am avut cu una-alta, încoa și-încolo, alergături de-ale slujbei, așa că abia seara, pe la nouă, am putut merge, și îți închipui cu ce frică, la ministru. Casa era cufundată în întuneric, porțile închise. Plecaseră, de zor, în străinătate”.

„Peste puține zile, sosea dela Paris, știrea că ministrul murise. Amănunte lipseau și nici nu s-au aflat vreodată”.

„Rămășițele i-au fost aduse în țară mai târziu, toamna. La strălucita paradă a înmormântării, cu a cărei orânduială și privighere am fost însărcinat, atât de văduvă cât și de stăpânire, eu, s-a însoțit până și vremea: a fost ziua cea mai frumoasă din câte am apucat să văd, o zi mistică, sfântă. Limpezimea adâncă a văzduhului ei s-a răsfrânt pentru totdeauna în cugetul meu; cu acel trist prilej mi-a fost dat a pătrunde, în toată grozăvia lui amară, înțelesul cuvântului „deșertăciune”. Clipele de reculegere în fața acelui sicriu pecetluit au cântărit pentru mine mai greu decât toate încercările și dinainte și de pe urmă; sufletește m-am simțit schimbat atunci cu totul ca și cum printr-o vrajă ași fi devenit un alt om”.

„Nu s-a știut până când a început slujba dacă văduva avea să fie de față. De când se întorsese, cam cu o săptămână înainte, nu primise pe nimeni: hotărârile și dorințele și le adusese la cunoștință prin scris - un scris ferm ce nu trăda slăbiciunea și sfârșeala de care auzisem vorbindu-se; câteva persoane ce fuseseră în vagonul de dormit cu dânsa, o putuseră la sosire zări. Nu știu de ce ași fi voit să nu vie, și, atunci când l-am văzut pe Petrică - se repezise dela Galați într-un suflet și-mi fusese de cel mai mare ajutor - când l-am văzut luptând din greu să despice gloata ticsită din biserică și l-am auzit șoptind: „văduva, Domnilor, faceți loc, vă rog, văduva", am înghețat. Tot timpul însă nu mi-am luat ochii dela dânsa”.

„Înaintase fără grabă, pășind ușor și respingând cu o mișcare semeață a capului, perna ce i se așezase pentru ca, potrivit obiceiului, să îngenunche pe treptele catafalcului, își ridicase vălul și rămăsese în picioare, dreaptă, cu fruntea sus. Afară de marele doliu, foarte elegant și acela, nu avea nimic schimbat, tot dichisită, tot sulimenită, răspândind departe acel amețitor parfum gras și greu. Și, atât de înțepenită, în trufia vechiului său sânge de Bizanț, încât părea că, îmbălsămată, dânsa era moarta ce se prohodea între atâtea lumini și flori, și s-ar fi zis că era într-adevăr neînsuflețită, dacă mâna dreaptă în care ținea o batistă n-ar fi ridicat-o mereu, ca să o aducă nu la ochi, ci la gură, de unde o lua pătată de roșu. Și după ce roșea batista o schimba cu alta”...

„În aceeași seară, pleca înapoi, în străinătate, la Cannes, unde, înainte de sfârșitul anului, se stinse și dânsa. Acolo a ținut să și odihnească pe veci”.

„Încrederea cu care m-a cinstit în timpul vieții sale, a dăinuit și după moarte. Pe mine m-a însărcinat cu aducerea la îndeplinire a ultimelor ei voințe. Nu l-a uitat nici pe Petrică ; osebit de zece mii de lei, i-a lăsat frumoasa bibliotecă de drept a soțului său. Iar mie, printre alte numeroase lucruri ale acestuia, tabloul ce-l înfățișează în mărime firească - unul din cele mai minunate ce a semnat ilustrul nostru Mirea. Dar nu singură această măestrită întruchipare îmi întreține mereu vie nobila amintire a marelui ministru. Numele său fanariot, cu dânsul stins, îl găsesc tipărit foarte adesea și știu dinainte atunci că, totdeauna, trebue să fie vorba de destoinicie, de cinste, de demnitate, de patriotism, de râvnă pentru obștescul bine și e de atâtea ori pentru mine o binefăcătoare mulțumire și mângâiere”.