IV

Je n’ai jamais voulu écrire rien d’imaginaire.
Restif de la Bretonne

— Într-o zi, la amiazi, mă pregăteam tocmai să plec de la slujbă, când mi se aduse un răvășel de la ghenerăleasa P. Mă poftea foarte stăruitor să viu numaidecât și neapărat la dânsa. Mi-am zis că de data asta n-a voit să se mai întoarcă Ivan.

Se deprinsese lumea de toată teapa ca, de câte ori se afla în încurcătură, să alerge la mine — pe câți nu i-am scăpat, și pe câte, de pagubă, de rușine, de necinste, de moarte chiar, așa cum mă vezi. Mi-am făcut biserică în cer, biserică de mușama. Cel mai ales însă, eram înghesuit de cocoane pentru fleacuri, istorii de slugi de obicei, așa cum era întotdeauna și aceea a ghenerălesei.

Avea un bucătar rus, Ivan. Deși rus și bucătar, Ivan nu bea, dar avea alta, dintr-un nimic îi sărea țandăra și atunci lăsa tot baltă și pleca. Ghenerăleasa, care, nu chiar pe nedrept, credea că bucătar ca el altul nu era, trimitea la mine să i-l aduc cu orice preț îndărăt; lucru ușor; Ivan, cum se supăra, așa-i și trecea.

Mânam după el un ipistat în același loc, la niște muscali d-ăia cari fac turtă dulce, îl găsea la ceai și treaba era gata. Unde mergea tot așa strună cu femeile sau cu fetele când fugeau de acasă!

Ghenerăleasa sta atunci în Eldorado, unde se înfunda strada înainte să se taie bulevardul peste casele ei, alături de intrarea grajdului lui Alexandru M., văru-său. Cum am ajuns, m-am dus de-a dreptul la bucătărie. Mormăind o căzăcească, Ivan descânta ceva într-o tigaie. Nu pentru dânsul dar, luase cocoana Areta pana de Toledo, temuta ei pană, o știi, să scrie. L-am miruit pe Ivan cu o patacă și, strecurându-mă prin sumedenia de cìni și de pisici, m-am suit la stăpâna casei.

Mă aștepta cu masa pusă. Erau numai două tacâmuri, unul pentru dânsa, altul pentru mine; gheneralul era la Cloșani.

„...ce era ? Se trezise de dimineață cu Lena Ceptureanu, prietena ei de inimă, voioasă peste poate, sărind și bătând din palme. Avea să-i împărtășească un secret mare : Ferdinand al Bulgariei era amorezat nebun de dânsa ! În fiecare sâmbătă trecea în România „incognito” cu un aghiotant și veneau împreună seara s-o viziteze. Prințul se pasionase de... vocea ei ! Și amănuntele ce da, o făcuse pe ghenerăleasă să se înfioare”.

„Într-un salon cu lumina înăbușită, Lena singură cânta, iar Ferdinand cu însoțitorul o ascultau din încăperea vecină lăsată în întuneric. Mai mult nimic, convorbirea mărginindu-se, la venire și la plecare, când îi sărutau galant mâna, la câteva cuvinte”.

„Această desăvârșită istorie o pusese pe ghenerăleasă pe gânduri ; nu era doar zi-ntâi de April. Ca Lena să fi băsnit se prea putea, i se cam întâmpla ; dar dacă era adevărat ceea ce povestise, nu credeam și eu că primind în așa fel doi asemenea necunoscuți, biata femee se expunea la o primejdie ce putea să fie nu numai aceea a furtului ?”.

„Ascunzându-mi tulburarea, i-am spus să fie pe pace : serios n-avea ce fi - de ale Lenei. Cugetam însă cu totul altfel”.

„Era vorba de doi inși, dintre cari unul trebuia să fi semănat leit cu atât de popularul la noi „Nazone” ca să treacă drept acesta. Or, în amintirea mea, răsăriseră siniștri tot doi tovarăși de rele, unul dintr-înșii având leită acea asemănare... Să fi fost unii și aceiași ? Dacă da, așa cum nu m-am îndoit din capul locului, atunci avea tot dreptul ghenerâleasa să tremure pentru Lena : îi mai văzusem odată la treabă. Mă aflam iarăși la grea răspântie, mai grea ca oricând, fiind de astădată în joc nu numai viața mea dar și a altora”.

— „Ți-aduci aminte cu ce furie au bântuit în Apus, la sfârșitul veacului trecut și la începutul celui curgător, furturile de giuvaericale. Făcându-le cronica, țața de Jean Lorrain n-a trebuit să adaoge mai nimic din închipuire. Știi de asemeni poate că aproape toate rămâneau nedescoperite. Și aceasta nu-l lăsa să doarmă pe prietenul meu herr Alois Hartmann”.

„Prieten și coleg. Cu deosebirea că el era polițist născut, iar eu făcut. Era o pildă vie de cât poate înșela înfățișarea. Cine ar fi crezut că omul acesta bălan și trandafiriu, greoi și cam molâu, dar arătos și așa chipeș că deși se cam îngroșase la trup, la cincizeci de ani ar fi putut face pe Isus Christos la jocurile Patimei din Oberammergau, era în ciuda aerului său blajin și a nevinovăției ochilor săi de „nu-mă-uita” cu vederea scurtă, un Javert. Un al doilea care să-și îndrăgească într-atât meseria, ponosita noastră meserie, n-am mai întâlnit. Găsind astfel că slujba de încredere ce avea la Hofburg nu-i da destul de robot, și-a pus în gând să încerce a desluși el ceva măcar din taina marilor hoții de diamanticale”.

„Mai degrabă decât mi-ași fi închipuit, stând odată cu dânsul, așa cum obișnuiam când eram în trecere prin Viena, la „Drei Laufer” pe Kohlmarkt, mi-a spus că mulțumită metodelor sale proprii, își atinsese țelul”.

„În cei doi ani din urmă, petrecuse câte o lună, când mișuna era în toi, pe Riviera, unde tâlhăriile se țineau lanț. Nu-i trebuise mai mult ca să descopere că grosul celor de seamă îl făptuia o puternic alcătuită bandă, internațională poate, dar cuibând în Italia de miazăzi și care, potrivit străvechii datine a întovărășirilor de rău-făcători de a-și lua un simbol și un nume, alesese stupul și întrebuința cu tâlc ascuns vorbe de ale albinăritului, pentrucă asemenea unui roi de albine avea de căpetenie o femee, căreia îi și ziceau „regina”.

„Ei bine cea mai mare dintre meștere, întâmplarea singură, și numai întâmplarea - o recunoștea el cel dintâiu - îl făcuse să-i dea acelei femei de urmă”.

„Și, întorcându-și paharul golit cu fundul în sus, herr Hartmann mă încredința, cu un rânjet care-l schimba la față, urâțindu-l, că tot așa ca subt un pahar avea în curând să o ție ; îi și întinsese cursa. L-am ascultat cu înfrigurare deoarece, la auzul unui cuvânt, îmi fulgerase prin minte o apropiere care dacă era justă, mă băga la îndoita grijă să nu fie prinsă acea femee, iar herr Hartmann să nu-și frângă gâtul. Dar putință nu aveam nici pe dânsa s-o înștiințez - era de altfel moartă, da, nu aiurez, moartă - nici lui să-i pun în vedere cât de mare era în ceea ce întreprindea risicul profesional”.

„Către sfârșitul toamnei acelui an, herr Hartmann a mers la Abbazzia, unde a tras la o pensiune într-o villa de pe țărmul mării. Seara, după masă a ieșit în grădină să-și fumeze țigara la aer. A fost găsit dimineața, spânzurat scurt și țeapăn, cu nod marinăresc, de scândura spatelui unei bănci. La ce-au dus cercetările, nu știu, dar sgomotul ce urma să se isce a fost și el repede sugrumat, cum de altfel era politic; victima fusese în slujba Curții, Curtea cea mai sătulă de scandal”.

Teodor își coborî glasul ca să-mi spuie că nu-l ispitise să pată și el ca herr Hartmann. Și apoi nu era burlac ca dânsul, avea soție, copil. Dacă ar fi fost lovit în ființa lor ? Fusese de altfel prevenit...

„Aveam", urmă, „să mă mărginesc a o pune la adăpost pe Lena și pentru aceasta era de ajuns să-i opresc pe acei mosafiri de noapte a mai călca odată măcar la dânsa ; multe Sâmbete - Sâmbetele ce-i purtau - n-aveau ei să stea s-o asculte cântând; ar fi dat fără doar și poate lovitura, lăsând în urma-le un cadavru. Chibzuiala mea fu scurtă ; înainte de a ne scula dela îmbelșugatul și prelungitul prânz, planul meu de lucrătură era gata. Nimic mai simplu : când să dea să intre acolo, cei doi ponți aveau să fie întâmpinați de alți doi de prea aleasă curtenie, dintre cari unul avea să înmâne celui ce semăna cu Ferdinand de Coburg o scrisoare, poftindu-l pe italienește a lua cât mai degrabă cunoștință de cuprinsul ei. Și avea să-l întrebe dacă avea nevoie de trăsură, oferindu-i-o pe a lui. Înțelegi că scelerații n-ar mai fi încercat locul și te las să-ți închipui uimirea și ciuda și, după ce aveau să citească scrisoarea alcătuită din litere tăiate din „Papagallo", uluiala și spaima lor, văzând că era în București cineva care le cunoștea o veche crimă și, din umbră dar cu mărinimie, fără să se trădeze și fără a-i trăda, îi împiedica de a săvârși alta nouă. Era un plan minunat, care nu putea în niciun caz da greș. L-am schimbat totuși a doua zi deantregul”.

„Socotind că nu strica s-o iscodesc puțin și pe Lena și aceasta fără întârziere - era Vineri - m-am înființat devreme la șosea, unde știam că făcea zilnic o plimbare. N-a întârziat să vie, dar împotriva obiceiului ei luase cu dânsa pe cineva - o cocoană scăpătată, una Găleasca. Am urmărit-o dela distanță în sus și în jos cu muscalul meu și când s-a oprit în dreptul bufetului să asculte „Valurile Dunării” până să se odihnească caii, am oprit și eu, m-am dat jos și am mers la dânsa”.

„M-a întâmpinat surâzând și cu fermecătoarea ei ochiadă. Îi părea bine că putea să-mi mulțumească de intrările la tribună ce-i trimisesem de zece Mai. Îi spusei că avea prilejul să mă îndatoreze și dânsa pe mine și-i cerui în acest scop o scurtă întrevedere, dar nu mai târziu de a doua zi înainte de amiazi. -"Dar cum nu ?” - și mă încredința că n-avea să doarmă toată noaptea de curiozitate”.

„Sâmbăta dar, la ora samsarilor și arendașilor, eram la dânsa. Mă aștepta, dar, ca un făcut, iarăși nu singură : la o masă în fața unor cărți de dat întinse, nemișcată, înlemnită, sta Madam Iuli - Iuli de Berbely. O știi, una înaltă, numai pielea și osul, cu perucă galbenă și ochelari de aur, gătită sorcovă în culori țipătoare - nu se poate să n-o știi pe macabra brezae cu privire și umblet de lunatică ce stârnea hazul trecătorilor de pe calea Victoriei de unde era nelipsită pe partea palatului.

— „Nu, Madam Iuli” îi spunea Lena cu însuflețire, „sunt doi nu trei, numai doi”.

„Un zâmbet blajin învioră fața fără vârstă a Pythonissei care cu un glas dulce de străină, slab dar limpede rosti: „Cărțile nu mint”.

„Le strânse cu o mlădioasă îndemânare, le amestecă șoptind ceva parcă și după ce le dete Lenei să le taie, din câteva mișcări hotărâte le așternu din nou. În genunchi pe un scaun, cu coatele pe masă și cu bărbia în palmă Lena aștepta”.

— „Cărțile dau la fel” zise Madam Iuli. Și, arătând cu degetul : „da, întocmai în totul, pe drum de seară, în casă, tot trei cavaleri”.

„Răvăși cărțile și se ridică. Mai zăbovi numai cât îi trebui ca să facă politicos și cu mine cunoștință și să-și ia rămas bun. Stăpâna casei o însoți”.

„Îmi împărtăși, la întoarcere, mirarea ei de cum Madam Iuli care da mai bine chiar decât cărturăresele de meserie, de data asta n-o nemerise. Ori nu citise bine, ori nu se supuseseră cărțile - cărțile au toane - altfel de unde scotea acea grozavă primejdie prin care zicea că Lena ar fi trecut și trecea încă...”.

„Biata Madam Iuli, și eu care găsind-o acolo o bănuisem că ar fi poate o codiță !”.

„... și mai ales", urmă Lena, „cum aveau să fie pe drum de seară trei cavaleri când nu erau decât doi”.

— „Dar cum, doi sunt va să zică ?” întrebai eu.

— „Firește, doi da", recunoscu Lena. Puteam dar s-o cos cu ață albă.

— „Ei bine", mă înfipsei eu deadreptul, „din pricina lor mă aflu cu aici”.

Frumoșii ochi albaștri ai Lenei, rămaseră sticliți de uimire.

„Fusese", o lămurii, „înștiințată poliția că un foarte înalt personaj străin - cine nu se știa sau poate nu voise să mi se spuie - venea într-ascuns seara la dânsa și căzuse pe mine beleaua să veghez asupra lui cât mai de aproape dar totodată fără a fi simțit. De aceea venisem s-o rog să-mi înlesnească ea să duc la bun sfârșit această gingașă și plicticoasă însărcinare”.

— „E de necrezut", zise ea, „cum le aflați la poliție”.

„Și, ai ghicit poate, mi-a trăsnit prin cap să mă ascund în canatul ușei după perdele cât va ține tainica vizită. Dacă Lena ar fi refuzat ? De cum o rugai, Lena încuviință fără codire și făcând mare haz”.

— „Ai să-l cunoști numai decât cine e...”.

„Voi să mă reție și ea la masă, dar cu toată părerea de rău nu putui primi: mă așteptau la „Leul și cârnatul” Mielușică și baronul Flaimuc”.

..........................................

Peste toată această pâclă roșie se lasă grea o perdea neagră. Dacă mai sunt pe lume, ce s-au făcut ea și el, nu știu și nu se va afla, cred, niciodată. Sunt lucruri ticluite să rămână pentru totdeauna - de veci - subt pecetea tainei.