Pe cînd abia se vede a soarelui lumină

În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor,

Și zefirul mai rece începe de suspină

Pîn frunze, pe cîmpie cevași mai tărișor ;

P-acea plăcută vreme în astă tristă vale,

De zgomot mai de laturi eu totdauna viu,

Pe muchea cea mai naltă de mă așăz cu jale,

Singurătății încă petrecere de țiu.

Întorc a mea vedere în urmă, înainte,

În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăși jos,

Ș-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte

Și inimă și suflet găsesc mai cu prisos.

Cînd o cîmpie plină de iarbă mi s-arată,

Pe care ostenește vederea alergînd,

Ș-a căria văzută de flori împestrițată

Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintînd,

Cînd o dumbravă deasă, cu frunte prea măreață

Încorunează cîmpul, s-arate mai frumos

Și nencetat din sînu-i răvarsă cu dulceață

Pă-ntinderea cîmpiii un vînt mai răcoros.

Pe de o parte iarăși o gîrlă șărpuiește,

Întocmai ca o pînză se vede albă-n jos

Și ni se pare încă în vînt că fîlfîiește,

Mișcîndu-se de pietre talazu albicios.

Cu ce plăcere încă s-aude de departe

Un glas de păstorițe, un fluier de păstor,

Ce după cîmp cu turma se-ntoarce la o parte

Și lasă, cînd se culcă, pe cîine păzitor.

Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură ;

De rîu să fie oare, ce curge nevăzut ?

Pe lîngă el cînd trece păstorul, nu se-ndură

D-un pas să-și depărteze auzul un minut.

Cît colo filomila, de multă-ntristăciune

Ascunsă în stuf, cîntă cu glas pătrunzător,

Ce prin Eho se duce și altora le spune

Că pieptul d-unde iese hrănește mare dor.

De lături și zefirul ascultă cu plăcere

Și pîntre frunzi se plimbă ca umbra de ușor ;

El numai cîtodată rugîndu-se îi cere

Ca cîntecul să ție ceva mai multișor.

P-acea singurătate ce ochiul sus privește,

Cînd razile de soare natura stăpînesc,

Îndată ce și umbra de noapte se ivește

Grămăzile de stele încep de strălucesc.

Încet-încet și luna, vremelnică stăpînă,

Se urcă pe orizon cîmpiile albind,

Și plină de plăcere, c-o frunte mai blajină

Își caută de cale adesea mulțumind.

Acum și somnul vine ușor, de odihnește

În brațurile sale p-oricare muritor ;

Ființa milostivă de sus îi poruncește

Pămîntului să fie în veci mîngîitor.

De multă nemișcare, ce face piste toate,

Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori,

Pămîntul în somn dulce un geamăt parcă scoate

Și cerul nu s-arată acum mai cu răcori.

Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mîngîiere,

Odihnă, mulțumire nu-i poci găsi de loc ;

Oriunde veselia din inimă îmi piere,

Și de aceea umblă fugar din loc în loc.

Ce caută nu știe, dar simte că lipsește

Ființa care poate să-l facă fericit,

Și neputînd găsi-o, în vreme ce-o dorește,

În negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit ;

Întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare,

Nu poate de furtune a mai găsi pămînt ;

Ce n-are nici nădejde, că poate d-întîmplare,

Cu vremea s-o arunce la margine vrun vînt.