Share on Twitter Share on Facebook

Păstorul întristat

Un păstor tânăr, frumos la față,

Plin de mâhnire cu glas duios

Cânta din fluier jos pă verdeață,

Sub umbră deasă de pom stufos.

De multe versuri spuse cu jale

Uimite toate sta împrejur:

Râul oprise apa din cale,

Vântul tăcuse din lin murmur.

Cât colo turme de oi frumoase

Se răspândise pe livejuni

Și ascultându-l iarba uitase,

Pătrunse toate de mila lui.

Câinele numai mai cu durere

Stând lângă dânsul căta în jos

Și ca s-aducă lui mângâiere,

Glas câteodată scotea milos.

Eho, ce zace de om departe,

Îl auzise din loc ascuns;

Și cu suspinuri de greutate

La toată vorba îi da răspuns.

Viu lângă dânsul, pătruns de milă

Și cu blândețe îl întrebai:

„Tinere, spune-mi, nu-ți fie silă,

Ce foc, ce chinuri, ce gânduri ai?

Viața voastră necazuri n-are:

E simplă, lină, fără dureri,

Și-n toată lumea nici o suflare

Ca voi nu gustă multe plăceri.

Vouă natura vă este dată;

Câmpii și codrii voă zâmbesc;

Vânturi și râuri voă arată

Cum curg de dulce, cum răcoresc.

Soarele încă voă răvarsă

Lumină dulce, tot cu senin,

Și cerul iarăși mila își varsă

Spre fericire voă deplin.”

El cu suspinuri atunci răspunse:

„Frate, se poate vrun muritor

Oricât să n-aibă dureri ascunse,

Fie pe scaun, fie păstor?

Orice viață supusă zace

Sub patimi grele mult mai puțin!

Soarta nu lasă un om în pace

Cu mulțumire a fi deplin.

Precum nu-nceată de vânt suflarea

Nici către crânguri, nici pe câmpii;

Așa nu-nceată nici tulburarea

De multe patimi către cei vii.

Adevăr, slavă, cinste, putere

Sau bogăție eu nu doresc.

Acestea toate drept o părere,

Drept nălucire le socotesc.

Dar mai puternic, greu a supune

Orice simțire, simț pe amor,

El, izvor dulce de-ntristăciune,

Lesne aprinde foc tutulor.

Iubesc prea dulce o păstoriță

Cu chip prea dulce, prea drăgălaș!

Pentru ea numai simț neputință,

Pentru ea numai sunt pătimaș.

De lângă mine ea când lipsește,

Natura n-are nimic frumos;

Sufletul tare mi se mâhnește,

Orice privire e de prisos.

Și drept aceea a tânguire

Fac să răsune fluierul meu

Lăsând și turma în năpustire,

Vărsând și lacrimi din ochi mereu.”

Publicată în „Curierul Românesc” (8 mai 1830) de Ion Heliade Rădulescu (va fi pusă pe muzică, la 8 mai 1850, de Anton Pann).