Ființă naltă, lungă vedere,

Izvor puternic de mângâiere,

Pavăză sfântă astui pământ!

Dă ascultare, nu-ți fie silă,

Unui glas jalnic, ce cere milă,

Ce a se plânge are cuvânt.

Nu se cuvine a se răpune

În vânt ca fumul o rugăciune

Cu plâns făcută lângă altar,

Unde nădejde are oricine

Să dobândească cerând vrun bine

Sau lui să-ncete vrun ce amar,

Unde tot omul, când îți vorbește

Vorbe în taină, smerit privește

A ta ființă de față stând;

Unde tu însuți simți datorie,

S-arăți oricărui spre bucurie,

Că vrei fierbinte s-ajuți oricând!

A ta putere nemărginită

În veci urmează a fi pornită

Spre ușurință și spre folos;

Nici să nu lase p-a ta zidire

Tristă să zacă în asuprire,

Să nu te simță de reazăm jos!

Nu cer prisoase sau nălucire;

Voiesc dreptate, cer mântuire

Patriii mele, jalnic pământ

Vai! ale cării necazuri multe

Ce suflet poate să le asculte

Și să nu plângă dând crezământ!

La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,

Cum a se plânge însuți se teme,

Privind că este tuturor joc,

Unde dreptatea cătare n-are

Nici asupritul face strigare,

Căci el în vină cade pe loc.

Destule veacuri, de când o soartă

Nemilostivă, mereu ne poartă

Spre osândire, cum e mai rău!

Destule veacuri, de când suspină,

Mâhnirii jertfă, fără lumină,

Încât nu vede nici cerul tău!

Vântul îi suflă tot neplăcere,

Norii îi plouă nemângâiere,

De flori nu gustă plăcut miros,

A primăverii dulce ivire

Pentru ea n-are înveselire,

Ei nu răvarsă nimic frumos.

Din ale tale bunătăți, fapte

Spre fericire tuturor date,

Ea numai parte n-are de loc,

Ea numai râvna unui părinte

Puternic foarte de loc nu simte,

Ca să-i aducă dulce noroc.

Nu cumva, Soare, că merit n-are

Să ne numească nație mare,

Să guste dreptul cuviincios,

Când în tot chipul spre fală poate,

Neprețuite daruri s-arate

Cu care lumii să dea folos?

Cu dreptul este, naltă ființă

A fi în astă grea neputință,

Acum s-ajungă așa de prost

Fiica acelor ce, cât se poate

Cu strălucire urmând în toate,

Stăpânitorii lumii au fost?

Cu ce dreptate pradă să fie,

Să tot încerce sfântă urgie,

Când împotrivă-ți ea n-a urmat?

Cu ce dreptate streinii calcă

Dreptul asupră-i, când rău să facă

Ea lor vrodată n-a cugetat?

De e greșit ție, Părinte,

Milostivire în sfârșit simte,

Te rog, înceată-i biciul de foc;

Iar dacă soarta de răutate

O asuprește, pe nedreptate,

Fără de vină a fi de loc.

Cum poți să suferi cu mulțumire,

Nevinovate în asuprire

Să aridice glas în zadar,

Când împotriva voinții tale

Nimic nu poate ca să te-nșale,

Nici să urmeze un pas măcar?

A ta vedere zărește toate,

Mâna ta iarăși îndată poate

Să zăticnească răul din drum

Și cu adâncă înțelepciune

Să-mprăștieze lumii tot bune,

Spre mângâiere a fi oricum.

Deci cu dreptate, naltă Putere,

Dă ascultare unui ce cere

Patriei sale bine, folos.

Cunoaște-i dreptul uitat de tine

Și de aceea călcat d-oricine,

Ce i se cade, dă-i cu prisos.

Apleacă mâna de o ardică

Și-ndată fă-o mare din mică,

Să lase nume nemuritor.

Și-n norii cinstii mult să se-nalțe,

Pe calea vieții în veci să calce,

De strălucire având izvor.

Trimite-i încă plăcută rază

Negură tristă să nu mai vază,

Arată-i cerul tot cu senin!

Și patriotul să aibă fală

A-și pune vița națională

La întrebarea unui strein.

Câte acuma sufere rele,

Ca vântul praful, în laturi dă-le,

Să nu mai vază nici urma lor

Și neștiută să nu mai zacă,

Ci împotrivă zgomot să facă

În toată lumea răsunător.

Dar ea cu lacrimi l-a ta ființă

În veci închine recunoștință,

Să glăsuiască numele tău,

Urmând întocmai voinții tale,

Cerând și râvna inimii sale

A-i fi spre pază la orice rău.

Dar ce să fie acea lumină,

Ce sus se vede de focuri plină,

Și dimpreună un zgomot lin?

Nu crez să fie semn de furtună,

Când de loc vântul nori nu adună,

Când peste toate privesc senin.

Nu cumva, Soare, veste să fie

Patriei mele spre bucurie,

Că rugăciunea ce a făcut,

De către sfântul se-mbrățișază,

Și că prin focuri încredințează

A ei lucrare nu dupe mult?

Adevăr este acea lumină,

Vestește soartă de raze plină,

Ce se gătește ăstui pământ;

Ce din poruncă supusă vine,

Patriei mele în veci să-nchine

A ei credință cu jurământ.