Ascensiunea boierimii în viaţa de cultură a neamului

Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, rostul cultural al clerului începe însă să decadă. Şi atunci, pe la jumătatea secolului al XVII-lea, mai ales în Moldova, clasa socială a boierimii dobândeşte un loc preponderent în viaţa de cultură a neamului. Această ascensiune este rezultatul unor prefaceri adânci săvârşite în structura socială a poporului românesc, prefaceri pe care vom încerca să le schiţăm în linii generale aci, pentru că ea a avut o importanţă deosebită în cultura noastră veche.

Nu avem acte din epoca întemeierii piincipatelor, dar atât cât putem întrezări în negura vremurilor, din câteva dccumente posterioare, se pare că încă din epoca de închegare a principatelor noastre, forma obişnuită de proprietate, deşi nu singura, era cea colectivă. Populaţia de agricultori, răsfirată în sate, stăpânea în devălmăşie pământul pe care-l lucra, imaşurile pe care-şi păştea vitele, pădurea din care-şi scotea lemnele trebuitoare pentru construcţie şi foc. Pământul era proprietatea colectivă a satului, care scobora dintr-un strămoş comun. Satul întreg, înrudit deci prin legături de familie, muncea în comun pământul, din recolta căruia apoi fiecare îşi trăgea partea lui şi a alor săi, sub oblăduirea bătrânilor.

După întemeierea principatelor, domnii pun stăpânire pe pământurile nemuncite şi nelocuite, precum şi pe cele confiscate de la „vicleni”, adică de la „vânzătorii de ţară”, trădătorii. Din aceste pământuri, care alcătuiau domeniile coroanei, voievozii dăruiau sfetnicilor lor de taină – boierilor de divanprecum şi vitejilor care îşi puseseră pe câmpurile de luptă viaţa în primejdie pentru apărarea domniei, lanuri întinse. Aceste pământuri dăruite trebuiau însă puse în valoare, trebuiau cultivate; şi pentru desţelenirea lor era nevoie de braţe. în acest scop, stăpânul îşi coloniza moşia cu ţărani – fie că îi atrăgea din satele răzeşeşti învecinate, unde creşterea populaţiei împuţina raţia de hrană, fie că îi aducea din depărtări, din ţări străine. Ţăranii, veniţi astfel coloni pe moşia boierului, primeau de la acesta câteva pogoane de pământ pe care-l munceau pentru hrana lor şi a familiei lor, dar se învoiau, în schimbul pogoanelor primite, să dea proprietarului o parte din recoltă – dijma – şi să lucreze un număr de zile pe an pe pământul pe care proprietarul şi-l rezervase sieşi.

În chipul acesta a început să se diferenţieze clasa ţăranilor în două: o clasă de ţărani liberi, băştinaşi, trăind fără nici o constrângere, ca răzeşi sau

2i,0 moşneni, din moşi strămoşi pe pământul pe care-l stăpâneau ca proprietate colectivă, în devălmăşie – şi alături, o altă clasă de ţărani clăcaşi, care primeau pământul anual din proprietatea boierului, obligându-se în schimb, prin bună învoială, la dijmă şi la clacă.

Aceste două forme sociale au convieţuit multă vreme; dar în cursul veacurilor XVI-XVII, clasa ţăranilor răzeşi începe să se îngusteze, în timp ce creşte din ce în ce clasa ţăranilor clăcaşi.

Începând de la sfârşitul veacului al XVI-lea, din pricina tributului pe care domnii trebuiau să-l verse anual la Poartă, birurile apăsau din ce în ce mai greu populaţia rurală. Spre a face faţă acestei fiscalităţi excesive, vechii moşneni şi răzeşi încep să-şi vândă boierilor de pe moşiile învecinate sfoara de pământ ce li se cuvenea din proprietatea colectivă. Prin aceste vânzări, ţăranii răzeşi rămân din punct de vedere juridic fără pământ; zic din punct de vedere juridic, fiindcă, de fapt, boierul le ceda de cele mai multe ori pământul vândut, ca să-l lucreze mai departe pentru hrana lor, dar cu condiţia ca, în schimbul pământului cedat, ţăranul să dea o parte din recoltă, dijma, şi să se oblige a munci un număr de zile pe an în moşia boierească, adică să facă claca. Prin aceasta ţăranul răzeş intra într-o sferă juridică nouă: pământul lui trecuse, prin vânzare, în proprietatea boierului, dar boierul îi lăsase mai departe uzufructul pogoanelor vândute, în schimbul dijmei şi al clăcii. Rămas fără pământul său propriu, ţăranul răzeş sau moşnean, care-şi vânduse partea lui de moşie, intra în rândurile ţăranilor clăcaşi. Condiţiile economice din ce în ce mai grele – mai ales în epoca domniilor fanariote – vor sili cu timpul aproape toată ţărănimea liberă să-şi vândă ocinele şi să intre în condiţiile juridice ale clăcaşilor.

În secolul al XVII-lea suntem tocmai în epoca în care procesul acesta social este în plină desfăşurare. Boierimea îşi întinde necontenit hotarele moşiilor, absorbind proprietatea răzeşilor. Pe ruinele proprietăţii colective ţărăneşti, se ridică, din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea, o clasă de latifundiari puternici, care formează divanul şi joacă un rol important în ridicarea şi în surparea tronurilor, care colindă curţile străine pentru a consolida sau a intriga împotriva domnilor.

Centrele importante în care se punea la cale întronarea şi răsturnarea domnilor noştri erau, în secolul al XVII-lea, Constantinopolul şi oraşele Poloniei.

În Constantinopol veneau periodic domnii cu alaiurile de boieri, pentru a primi învestitura de la Poartă, la fiecare început de domnie. Dar în această metropolă de cultură a Orientului – în care se suprapusese trei civilizaţii diferite: bizantină, latină medievală şi turco-arabă —- domnii şi boierii veneau în contact cu fruntaşii plutocraţiei greceşti, grupaţi în jurul patriarhiei, din care radia viaţa spirituală a întregului popor grec. Din secolul al XVII-lea, profesorii de la şcoala patriarhiei, care îşi făcuseră studiile la colegiile din Roma, Veneţia şi Padova, introduseseră un avânt de viaţă nouă din orizonturile Renaşterii occidentale. Era imposibil ca boierimea noastră, care se vântura necontenit prin Constantinopol, să fie atrasă numai de pitorescul şi strălucirea acestei cetăţi pe care o cântaseră truverii evului mediu francez. Conta ctul cu cercurile patriarhiei a trezit în ei râvna după orizonturile mai largi ale culturii occidentale.

În mediul cosmopolit al Constantinopolului şi în marea şcoală a patriarhiei şi-au făcut ucenicia ştiinţifică: acea bizară figură care e Nicolae Milescu, domnul Constantin Duca, stolnicul Constantin Cantacuzino şi cea mai cuprinzătoare şi mai erudită minte a trecutului nostru de cultură, Dimitrie Cantemir.

Un al doilea curent de cultură occidentală a venit în Moldova din Polonia, în împrejurările pe care le vom vedea în capitolul următor.

Contactul cu şcolile Poloniei şi cu lumea greacă din Constantinopol înlesneşte boierimii noastre să câştige un loc de frunte în cultura principatelor şi deschide în acelaşi timp o eră nouă în istoria literaturii noastre.