Literatura religioasă

În urma prăbuşirii statelor slave sub turci, călugări ca Nicodim şi alţii, despre care vom vorbi în curând, în năzuinţa lor de a scăpa de dezastru comorile de cultură ale poporului lor şi de a continua în limanuri mai adăpostite munca lor închinată Domnului, au adus în ţările noastre vechile manuscrise slavone şi au pus temeliile vieţii monahale după normele statornicite în Muntele Athos. în mănăstirile întemeiate de ei şi sporite prin grija pentru bunurile sufleteşti ale voievozilor noştri, s-a început o spornică activitate culturală în limba slavă, care era pe atunci la noi limba de cultură a neamului, precum în Occidentul evului mediu fusese, cu câteva veacuri mai înainte, limba latină. în mănăstirile acestea se aflau şcolile de slavonie, bibliotecile şi călugării caligrafi, care au copiat cu un remarcabil simţ de artă manuscrisele slave ale Sfintelor Scripturi, atât de preţioase într-o vreme în care tipografiile nu-şi făcuseră apariţia la noi. în afară de textele Sfintelor Scripturi şi în afară de cărţile necesare serviciului divin, s-au mai copiat în mănăstirile noastre literatura dogmatică şi ascetică, care contribuia la întărirea credinţei, literatura apocrifă, care satisfăcea curiozitatea călugărilor pentru atâtea chestiuni pe care Biblia le lasă în întuneric, precum şi o bună parte din literatura distractivă a slavilor sud-dunăreni, ca bunioară o versiune a romanului lui Alexandru cel Mare, copiată în 1562 din porunca mitropolitului Grigore al Moldovei şi care se păstra în biblioteca mănăstirii Neamţul.

Dar în aceste manuscrise copiate după originale venite din sudul Dunării, în afară de arta caligrafică şi miniaturistică, nu se poate găsi nici un alt adaus al sufletului românesc la noi. în schimb însă găsim în veacurile al XlV-lea, al XV-lea şi al XVI-lea, când cultura slavă de la noi, întărită continuu prin focarele din sudul Dunării, era în floare, un începiit de literatură românească în limba slavă. Precum în Occidentul medieval cărturarii din toate ţările dădeau expresie concepţiei lor în limba latină, tot astfel găsim şi în ţările noastre cărturari care, sub influenţa modelelor sud-dunărene, şi-au înveşmân-tat gândirea şi simţirea în formele limbii slavone. Avem astfel în primele veacuri ale statelor noastre un suflet românesc în formă slavonă.

Cel mai vechi dintre aceşti cărturari este un mare logofăt al lui Mircea cel Mare. Acesta, în asfinţitul vieţii sale, renunţând la măririle deşarte, şi-a căutat un loc de linişte şi reculegere în lumea călugărilor, sub numele de Filotheiu. De la el ne-a rămas un polieleu, adică un fel de imn religios destinat să fie cântat. Originalul s-a pierdut, dar se păstrează mai multe copii manuscrise din Ţara Românească, Moldova şi Rusia, dintre care cea mai veche datează din veacul al XV-lea. în aceste copii se spune doar că autorul cântecului este „monahul Filotheiu, care a fost logofăt mare al lui Mircea cel Mare”. Cum se numea însă mai înainte nu ni se spune, dar dacă ţineam seama – după cum observă d-l P. P. Panaitescu – că cei ce îmbracă rasa monahală sunt ţinuţi să-şi schimbe numele pe care l-au purtat în viaţa lumească şi să ia în sihăstrie un altul, care însă să înceapă cu aceeaşi literă cu care începea şi numele laic, atunci e probabil că sihastrul Filotheiu trebuie identificat cu marele logofăt Filcs, pe care-l găsim semnând în actele divanului domnesc al lui Mircea cel Mare prin 1394.

Cam în acelaşi timp se desfăşoară în Moldova activitatea lui Grigore Ţamblac. Deşi acesta era bulgar, trimis de patriarhia din Constantinopol în Moldova ca să refere asupra cererii lui Alexandru cel Bun de a se da Moldovei o mitropolie, deşi el a plecat apoi din Moldova în Rusia, unde a ajuns mitropolit şi apoi s-a întors în Bulgaria, totuşi, pe timpul cât a fost în Moldova ca egumen la mănăstirea Neamţu şi ca predicator la curtea lui Alexandru cel Bun, a ţinut un ciclu de 17 cuvântări, unele cu caracter panegiric, în cinstea sfinţilor sărbătoriţi, precum: cuvânt de laudă sf. Gheorghe, cuvânt de lauda sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, cuvânt de lauda profetului Ilie; altele la comemorarea marilor evenimente din viaţa Mântuitorului: la Duminica Floriilor, la Joia mare, la Vinerea mare, la înălţarea Maicii Domnului; sau în sfârşit alte câteva tratând probleme de dogmatică, de asceză sau de morală creştină, precum: despre misterele Domnului, despre viaţa călugărească, despre milostenie şi săraci.

După cererea domnului, Ţamblac a scris pentru biserica moldovenească, în medio-bulgară, viaţa şi slujba sfântului Ioan cel Nou, care fusese martirizat de tătari la Cetatea-Albă prin anul 1300 fiindcă nu primise să-şi lepede credinţa creştinească, şi ale cărui moaşte fuseseră transportate în 1402 de la Cetatea-Albă la Suceava. în urma acestei strămutări a moaştelor în cetatea de scaun a Moldovei, sfântul a fost venerat de moldoveni ca protectorul şi apărătorul ţării lor. Sub pana lui Ţamblac, potrivit cu cerinţele genului, viaţa sfântului este scăldată în culoarea miraculosului hagiografic (la moartea sfântului coloane de foc ce se înalţă spre cer vestesc harul Mântuitorului, coborân-du-se asupra celui ce a primit cununa de martir). Un veac mai târziu, un succesor român al lui Gr. Ţamblac în egumenia de la mănăstirea Neamţului, arhimandritul Teodosie, inspirându-se din opera înaintaşului său, a scris pe la 1534, în limba slavă, un Cuvânt panegiric al sfântului şi cinstitului mare mucenic Ioan cel Nou (Pohvalnoe slovo svetomu i slavnomu veliko mucenikomu Iovaanny Novomy), care în tipăriturile moldoveneşti se găseşte până târziu în veacul al XVII-lea.

Pe timpul lui Ştefan cel Mare cultura religioasă în formă slavă era aşa de satisfăcătoare pentru Moldova, încât în 1484 episcopul de Roman, Vasilie, se încumetă să intervie în problema de ordin teologic care iscase conflictul dintre mitropolitul Moscovei, Gheronte, şi principele Moscovei, Ivan al III-lea Vasilievici.

Trei decenii mai târziu întâlnim în mănăstirea Putna un protopsalt» Eustratie, care alcătuieşte şi el câteva cântece religioase, păstrate într-un manuscris semnalat de învăţatul rus Iacimirskij.