Epoca lui Matei Basarab şi a lui Vasile Lupu

Priviri generale

După tragedia asasinării lui Mihai Viteazul în Câmpia Turdei, urmează vremuri tulburi de lupte interne şi de războaie sângeroase cu ungurii, până când zările încep să se însenineze cu urcarea pe tron a lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, ca exponenţi ai curentului naţional.

Strălucirea pe tărâmul cultural a acestor două domnii a fost umbrită prin rivalităţi şi lupte. în evoluţia culturii româneşti însă, găsim în aceasta epocă câteva trăsături comune, rezultate pe de o parte din identitatea de structură a poporului, pe de alta din ambianţa politică asemănătoare.

Primul aspect interesant al epocei lui Matei Basarab şi Vasile Lupu este rolul de protectori ai creştinătăţii ortodoxe din Balcani, pe care au continuat să-l joace, deşi acest rol începe să le fie disputat de ţarii Rusiei.

Mergând pe drumul bătătorit de la Alexandru Basaraba de toţi domnii Ţârii Româneşti, dar mai ales de Neagoe, „ctitorul a toată Sfeta Gora”, Matei Basarab a revărsat şi el din plin darurile voievodale româneşti în toate colţurile ortodoxe ale ţărilor balcanice. Cărţile ieşite din tipografiile sale se adresează, precum o spun lămurit prefeţele, nu numai „evlaviosului neam al patriei noastre, ci şi neamurilor înrudite cu noi după credinţă şi având acelaşi vestit dialect slavonesc ca limbă, şi cu deosebire. bulgarilor, sârbilor.” Matei Basarab, ca şi înaintaşii săi, a zidit peste Dunăre biserici – ca de exemplu Sfânta Petka la Vidin – şi a trimis daruri în bani, în cărţi şi în manuscrise iluminate cu miniaturi. Ştirile culese în anii din urmă de Emil Tur-deanu au pus în lumină daniile domnului muntean în Serbia (la mănăstirile Milesevo, Sopocani, Studenica, Papratije, Trebinje ş.a.). Călătoriile lui Marcu Beza în Orient au dat peste urmele generozităţii româneşti din epoca lui Matei Basarab în mănăstirile din Grecia şi din insulele Arhipelagului. Mila creştinească şi daniile voievozilor români – izvorâte din cel mai curat sentiment religios şi nepângărit de nici un gând viclean de cutropire, cum l-au vădit, mai târziu, cei ce şi-au asumat rolul de protectori ai creştinătăţii – au atras la curţile din Târgovişte şi din Iaşi călugări şi prelaţi din tot Orientul. Cei mai numeroşi sunt cărturarii greci, ca: Dionisie Comnen, secretarul lui Matei Basarab, care a ajuns mai târziu, în 1671^ patriarh al Constantinopolului 1; Mitrofan Kritopulos, patriarhul Alexandriei, care-şi făcuse studiile la Oxford şi care a murit în Ţara Românească, la 1639; Paisie, patriarhul Ierusalimului; Atanasie Patellaros, care a stat la Galaţi doisprezece ani, în mănăstirea Sf. Nicolae; Paisie Ligaridis, care-şi făcuse studiile la Roma, întreţinut de conaţionalul Leo Allatio, bibliotecarul Vaticanului; Meletie Şi-rigul şi patriarhul arab Macarie, căruia Vasile Lupu îi făgăduise să-i plătească datoriile patriarhiei 2. Alături de aceştia se întâlnesc numeroase feţe bisericeşti venite din ţările slave sud-dunărene, ca: mitropolitul de Inău-Lipova, Longhin Brankovic, care a stat în mănăstirea Comana, de pe ţărmul Argeşului; mitropolitul de Kratovo, Mihail, sau mitropolitul de Pec, Ga vrii, care a oficiat înaintea domnului, împreună cu patriarhul arab Macarie, slujba în biserica domnească, în ziua de Sf. Nicolae şi de Crăciunul anului 16533; precum şi delegaţii de călugări ruteni din mănăstirile Galiţiei, sau, în sfârşit, călugări ruşi, ca de exemplu Suhanov, trimis din Moscova în Orient, pentru a aduce manuscrise religioase – şi mulţi alţii.

Azilul acordat marilor feţe bisericeşti din Răsăritul grecesc a deschis în ţările noastre o direcţie nouă: începe să se cunoască şi să se preţuiască limba greacă. în această epocă apar la noi primele traduceri făcute direct după izvoadele greceşti.

De altă parte, afluxul cărturarilor ortodocşi în ţările noastre, într-o vreme când credinţa pravoslavnică era ameninţată, aduce o înviorare în viaţa literară.

Sunt sugestive – pentru înţelegerea fierberii pe care o adusese, în viaţa de cultură teologică a Ţării Româneşti, această întâlnire a prelaţilor ortodocşi din Răsărit – notele pe care ni le dă în ziarul său de călătorie călugărul Suhanov despre discuţiile dogmatice încinse în Târgovişte, la masa mitropolitului Ştefan, unde grecii Paisie Ligaridis, Vlasie şi Meletie Sirigul – cu o încredere prezumţioasă în ştiinţa lor, care intimida pe bietul călugăr rus – aduceau în sprijinul părerilor lor citate din opera Sfântului Ioan Damas-ceanul, apărută de curând la Veneţia. Asemenea discuţiuni pasionau nu numai cercurile conducătoare ale clerului, ci se întinseseră mai departe şi în lumea boierilor cărturari de la curtea lui Matei Basarab. Călugărul franciscan de origine croată, Rafael Levacovic, care venea din Roma, în vara anului 1638, chemat de Matei Basarab ca să ia direcţia tipografiei, stătea de vorbă cu Udrişte Năsturel despre necesitatea unirii cu Roma şi despre superioritatea doctrinei catolice. Şi alţi boieri de la curtea lui Matei Basarab se pasionau pentru problemele teologice, ca de exemplu Istrate, fiul lui Stroe Leurdeanu, căsătorit cu fiica lui Nicolae Pătraşcu – o nepoată deci a lui Mihai Viteazu. Istrate a pus pe Ianache Misirliu, care „ştia să citească şi să scrie limba turcească”, să-i scoată o copie de pe confesiunea pe care patriarhul Ghenadie II Scholarios a scris-o din însărcinarea lui Mohamed II, cuceritorul Constantinopolului. Domnul însuşi nu putea rămâne străin de aceste discuţii. Se poate spune cu drept cuvânt că în acele vremuri, când în sudul Dunării viaţa religioasă era înăbuşită sub stăpânirea păgână şi în Ardeal

1 D. Rosso, Studii istorice greco-române, I, p. 232.

3 I o r g a, Ist. Bisericii rom. şi a vieţii religioase, I, p. 315-316.

3 Emil Turdeanu, în Cercetări literare, III, p. 174.

de calvinista, domnii noştrii luaseră sub ocrotirea lor viaţa spirituală a popoarelor creştine ortodoxe. Ţările noastre deveniseră astfel centrul ortodoxiei. De aceea porneşte din ţările noastre lupta împotriva calvinismului.

A doua trăsătură caracteristică a epocei este apariţia în cultura românească a ideii de unitate naţională. Unirea celor trei ţări surori, înfăptuită prin spada lui Mihai Viteazul, deşi nu fusese pregătită sufleteşte şi deşi n-a dăinuit decât câteva luni, totuşi a lăsat în sufletele româneşti urmele ei şi trebuia să ducă cu timpul la exprimarea clară a conştiinţei unităţii naţionale.

În Transilvania, ungurii, începând cu Gavril Bethlen, îşi îndoiseră sforţările pentru a rupe legăturile de credinţă religioasă care uneau de veacuri pe românii supuşi coroanei lor cu principatele vecine. Zadarnic patriarhul Constantinopolului le atrage atenţia asupra comunităţii de sânge a românilor şi îi previne că „o prefacere de lege la cei dintâi <adică la ardeleni) n-ar fi îngăduit-o niciodată domnii vecini din principate, ci mai mult decât sigur vor pune piedici, dacă nu cu armele, măcar cu ascunse înteţiri”, ungurii nu dau îndărăt. După cum ne arată documentele pe care le vom analiza mai jos, prin intimidări, prin silnicii, prin publicaţii, ei se zbat să atragă pe transilvăneni la confesiunea calvină. împotriva tendinţei de cal-vinizare, se ridică – după cum fuseseră preveniţi – românii din principatele supuse suveranităţii turceşti. Un superior instinct de rasă a împărţit în chip simetric rolurile între Moldova şi Muntenia, în această luptă care nu se dădea numai pentru credinţă.

Moldova lui Vasile Lupu, care a făcut multă opoziţie principilor ardeleni, a luat poziţie făţişă, participând la două sinoade – unul pus la cale de mitropolitul Kievului, de origine moldoveana, Petru Movilă, altul de mitropolitul Varlaam al Moldovei – şi a atacat calvinismul în însăşi inima lui, în principiile dogmatice.

Muntenia lui Matei Basarab, care avea legături de alianţă cu Gheorghe Râkoczy I şi II, a stat şi ea de-a curmezişul Reformei, venind în ajutorul românilor transilvăneni pe altă cale. Un punct fundamental în programul de luptă al reformaţilor calvini era naţionalizarea serviciului divin în biserica românească din Ardeal. O cedare însă pe acest teren ar fi putut atrage după sine, mai curând sau mai târziu, şi admiterea celorlalte puncte de divergenţă dintre calvinism şi ortodoxism. Menţinerea limbii slave în oficierea cultului era deci atunci o măsură impusă nu numai de tradiţia moştenită din moşi-strămoşi, ci şi de necesitatea de a păstra intactă unitatea etnică. De la urcarea sa pe tronul Ţării Româneşti, Matei Basarab s-a străduit să întărească tradiţia ortodoxă în formă slavă la întreg neamul românesc, adu-când tipografii cu litere chirilice în ţară şi publicând cărţile de ritual în limba slavă. Prefaţa cărţilor sale o spune răspicat că ele se adresează „drept credinciosului şi evlaviosului neam al patriei noastre şi altor neamuri înrudite cu noi după credinţă şi având acelaşi vestit dialect slavonesc ca limbă. tmgrovlahilor, moldovlahilor”. Este clara aci ideea solidarităţii naţionale prin biserică, în limba slavă. Dealtfel, în epoca aceasta îşi face drum în cultura românească şi ideea unităţii naţionale. Mitropolitul Varlaam, „strângând sobor dintr-amândouă părţile, şi din Ţeara Românească şi din Ţeara Moldovei”, spune mai clar că scrie Răspunsul la Catehismul calvinesc „pentru cei cu noi de un niam români, pretutindenea tuturor ce să află în părţile Ardealului”; iar în Ardeal, Simion Ştefan, amintind că „rumânii nu grăiesc în toate tarele într-un chip”, se scuză dacă n-a izbutit să se facă înţeles de toţi: „nu-i de vina noastră, ce-i de vina celui ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţări, de sau mestecat cuvintele cu alte limbi”. Ideea unităţii neamului o găsim însă formulată cu tot relieful cuvenit la marii cronicari moldoveni, care, în contact cu istoriografia polonă, s-au ridicat până la obârşia comună a întregului neam despărţit în trei state diferite.

Sufletul românesc, închis multă vreme în hotarele înguste ale culturii sud-slave, era şi în această epocă în căutarea unor noi orizonturi. Experienţe vechi: impresiile aduse de soliile marilor domni în Occident, contactul intim cu cultura Apusului a unor domni ca Radu Mihnea, care-şi făcuse instrucţia în Veneţia, sau a lui Petru Cercel, pribeag la curţile italiene şi franceze, alcătuitor de frumoase stihuri italiene, accesul unor studenţi din ţările româneşti – mai ales din Ardeal – în şcoli şi universităţi străine, încercările unui Despot Eraclidul de a înfiinţa cu profesori aduşi din Apus şcoli superioare – şi atâtea alte prilejuri îi făceau pe ai noştri să nu se simtă la larg în spaţiul culturii orientale, în care erau ţinuţi prin puterea tradiţiei, prin forţa împrejurărilor de care s-a vorbit mai sus şi prin suveranitatea turcească. Instinctul lor de rasă şi de cultură îi ducea uneori peste vicisitudinile vremurilor către marele izvor de apă Vie al latinităţii. „Când am ajuns în vârsta adolescenţei – mărturiseşte Udrişte Năsturel – am dobândit în acelaşi timp, în inima mea, prin graţia lui Dumnezeu, o mare şi aprinsă dragoste pentru limba romană sau latină, înrudită în chip evident cu a noastră, în aşa fel că, neavând aproape alte gânduri în cugetul şi inima mea, zi şi noapte fără încetare eram aprins pentru limba latină şi pentru învăţarea ei. A mers aşa până când un profesor, care învăţa înţelepciunea şi ştiinţa, a binevoit să adape setea inimei mele care ardea de dragostea pentru învăţarea acestei limbi.” l

Avem dovezi documentare că aceeaşi năzuinţă către noi zări de cultură zăcea nu numai în clasele conducătoare, dar şi în masele mai adânci ale neamului. Din chiar epoca lui Matei Basarab avem ştiri despre doi tineri români care îşi făceau studiile în colegiul „De propaganda fide” din Roma. Unul era Mihail, fiul lui Paul, din Câmpulungul judeţului Muscel. Fusese adus la Roma şi instalat acolo în colegiul „Urban”, de misionarul Venanzo Berardi da Mont'Ottone, din ordinul Minoriţilor Conventuali. Al doilea era un adolescent a cărui viaţă aventuroasă e un mic roman. Fusese – pretindea el —- copil de casă în curtea domnească. Plecase cu domnul Ţării Româneşti la Constantinopol, la vârsta de 12 ani. învăţase acolo greaca vulgară şi turceasca. Plecase apoi în insula Chios, unde se apropiase de iezuiţi; îmbrăţişase catolicismul şi de-acolo plecase cu scrisorile de recomandare către secretarul colegiului din Roma. Două luni a bătut străzile cetăţii eterne, până când a deprins puţin limba italiană. în cele din urmă, a fost admis în colegiu, unde se întâlni cu câmpulungeanul.

P. P. P ana it eseu, L'influence de l'oeuvre de Pietre Mogila, p. 83.

Ce au uevenit aceşti doi premergători în colegiul de propagandă din Roma, de unde, un veac şi jumătate mai târziu, tineretul plecat din Ardealul suferinţelor româneşti a adus ideea regenerării naţionale – nu ştim. în volbura vremurilor au pierit fără să lase nici o urmă.

Contactul cu cultura latină a fost însă mai rodnic în Moldova. Şcoala întemeiată de Vasile Lupu în mănăstirea Trei Ierarhi, cu profesori trimişi de la Academia teologică din Kiev, de mitropolitul Petru Movilă, precum şi colegiile iezuite din Moldova au deschis, după cum se va vedea mai jos, o mica pârtie către cultura latină. Dar contactul binefăcător cu cultura latină s-a produs mai intens în şcolile iezuite ale Poloniei, unde vlăstarele boierimii moldovene, desfundând ideea originii romane şi ştiri privitoare la ţara lor, au deschis un drum nou în cultura românească.

Din contactul cu istoriografia polonă a primit imboldul de a alcătui cronica în limba naţională Grigore Ureche, marele vornic de la curtea lui Vasile Lupu şi contemporanul mitropolitului Varlaam. Imboldul dat, la rândul lui, de Ureche a fost aşa de puternic, încât, cu toate frământările timpurilor nestatornice care au urmat după prăbuşirea lui Vasile Lupu, firul istoriei naţionale a fost continuat de Miron Costin, care şi-a făcut şi el studiile în Polonia şi care a pus în plină lumină ideea originii romane. Ideea a fost apoi reluată de fiul lui Miron, Nicolae Costin, a trecut după aceea la Dimitrie Cantemir şi în Muntenia la stolnicul Constantin Cantacuzino.

Şi pe tărâmul vieţii religioase, activitatea literară începută cu strălucire în epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu a fost continuată, în ciuda vitregiei vremurilor care au urmat. în Moldova, contemporanul lui Miron Costin, mitropolitul Dosoftei, dă aripă versului şi începe munca grea de traducere a cărţilor de ritual în limba română, care avea să ducă la naţionalizarea serviciului divin în biserică. Opera de naţionalizare a slujbei religioase este apoi reluată şi continuată în Muntenia de mitropolitul Antim Ivireanu.

În capitolele ce urmează, pentru a păstra un fir unitar în expunere, vom înfăţişa întâi evoluţia literaturii religioase de la Matei Basarab şi Vasile Lupu până la mitropolitul Dosoftei inclusiv, după care vom înfăţişa literatura istorică mai întâi în Moldova şi apoi în Muntenia şi în Transilvania.