Literatura slavilor sud-dunăreni

Din cele expuse în capitolele precedente s-a putut vedea că literaturile romanice, emancipându-se de sub tutela limbii latine, apar târziu, abia în secolul al X-lea. Până la această epocă Bizanţul însă, care îşi plămădise o civilizaţie proprie din fuziunea clasicismului grec cu creştinismul şi cu străvechile culturi ale Orientului, avusese o evoluţie literară de cinci veacuri. în secolul al Vl-lea, când în Italia şi în Spania abia se furişau în documente latine urmele noilor limbi romanice, Bizanţul se putea mândri cu melozi ca Romanos, pe care nu numai bizantinologii, ci chiar şi teologii catolici îl socotesc ca pe cel mai mare poet al creştinătăţii din toate vremurile. Până în veacul al XHI-lea, când în Occidentul romanic apar primii cronicari – în Spania Alfons al X-lea cu cronica generală a Spaniei, în Franţa cronicarii cruciadei a IV-a cu Villehardouin în frunte – istoriografia bizantină dăduse pe cei mai de seamă reprezentanţi ai săi.

Şi în ceea ce priveşte epica literatura bizantină putea sta ou cinste alături de literaturile romanice, căci dacă bogata eflorescentă a chanson-elor de geste şi a romanelor courtois din Franţa medievală s-a răsfirat în toate literaturile Occidentului neolatin, Bizanţul în schimb produsese marea epopee populară Digenis Akritas, precum şi o serie de romane imitate după Etkiopica lui Heliodor, care încep să se eşaloneze încă din veacul al V-lea.

Şi dacă după căderea Constantinopolului sub latinii cruciadei a IV-a pătrund în literatura bizantină câteva teme din ciclul romanelor courtois, nu-i mai puţin adevărat că şi literatura bizantină a transmis epicei franceze medievale o serie de motive în opere ca: Cliges a lui Chretien de Troyes, Athis et Prophilias a lui Alexandre, Partenopeu, Hippomedon et ProtesUaus ale lui Huon de Rotelande, Cleomades a lui Adenet le Roi, Florimont al lui Aimon de Varenne şi acel celebru în evul mediu Roman de sept-sages – Sin-dipa al nostru – care a colindat prin toate literaturile Occidentului.

Privită astfel în întregul său, literatura bizantină, anterioară cu cinci veacuri literaturilor romanice, s-a dezvoltat pe o linie de evoluţie ascendentă şi atinsese în evul mediu în unele domenii – ca, de exemplu, în cel religios-şi în cel istoric – culmi mai înalte decât literaturile Occidentului.

Dacă la această strălucire culturală adăugăm frumuseţea pitorească a Constantinopolului, atunci înţelegem farmecul pe care Bizanţul îl exercita asupra popoarelor păgâne de la graniţele imperiului. Cel dintâi dintre popoarele slave din sudul Dunării care au îmbrăţişat creştinismul oficial au fost bulgarii, în 864 principele Boris al Bulgariei, folosindu-se de încheierea păcii cu bizantinii, se botează având ca naş pe însuşi împăratul bizantin MihaiL Creştinismul dobândeşte însă un puternic avânt în Bulgaria sub fiul lui Boris,. sub ţarul Simion, prin munca de cultură a discipolilor lui Chirii şi Metodiu. Fraţii Chirii şi Metodiu erau fiii unui înalt funcţionar grec din Salonic. Cunoşteau probabil limba slavă din copilărie, fiindcă în veacul al IX-lea populaţia slavă se întindea până sub zidurile Salonicului. Dobândiseră la Constan-tinopol o solidă educaţie religioasă sub călăuza marelui patriarh Fotie; călătoriseră apoi pe la mănăstirile din Asia Mică, unde se iniţiaseră în viaţa ascetică şi încercaseră să aducă la creştinism pe cazării de la nordul Mării Negre. Ei aveau astfel reputaţia unor adevăraţi apostoli când, în anul 860, principele Moraviei, Rostislav, cere din Bizanţ misionari creştini care să cunoască îimba slavă.

Creştinismul pătrunsese în Moravia din ţările germanice, dar întâlnea obstacole în expansiunea lui, nu numai din pricină că moravii păgâni erau în lupte continue cu germanii, dar şi din pricină că misionarii germani nu cunoşteau limba poporului pe care voiau să-l evanghelizeze.

Fraţii Chirii şi Metodiu petrecuseră vreo trei ani pentru a traduce Sfintele Scripturi în limba slavă, inventând pentru aceasta alfabetul glagolitic, şi în 863 plecară în Moravia. Propaganda lor avu un succes strălucit, dar, după ce moare Rostislav, în zbuciumările politice care urmează, liturghia slavă începe să fie atacată din ce în ce mai înverşunat de către clerul german catolic.

Persecutaţi şi izgoniţi din Moravia, discipolii lui Metodiu se refugiază în Macedonia şi apoi în Bulgaria, care tocmai fusese câştigată la creştinism. Ei găsesc aci, sub domnia lui Simion, care se urcase pe tronul Bulgariei după Boris în 893, tărâmul prielnic pentru o spornică activitate culturală. Simion îşi făcuse educaţia în Bizanţ, se deprinsese din copilărie cu operele lui Aristotel şi cu discursurile lui Demostene şi dobândise atâta cultură grecească, încât un sol contemporan german al regelui Otto I, de origine longobardă, Luitprand, ne spune că bizantinii îl socoteau pe jumătate grec. Hotărât să ridice starea culturală a poporului său, el introduce la curtea din Preslav, capitala ţării, pompa şi ceremonialul bizantin, înalţă arhiepiscopatul bulgar la rangul de patriarhie, proclamând autocefalia bisericii bulgare (917), zideşte biserici şi palate, organizează biblioteci şi stimulează cu avânt opera de transplantare a literaturii bizantine, punându-se el însuşi la muncă. De la el a rămas în literatura bulgară traducerea a 135 de discursuri ale sf. Ioan Hrisostomul, reunite sub numele de Zlatostruj {Valul de aur).

Sub acest principe înţelept, pe care un panegirist bulgar contemporan îl numeşte „noul Ptolomeu”, discipolii lui Metodiu sunt bine primiţi. încurajaţi de ţar în munca lor de cultură, ei dau atâta strălucire domniei lui Simion, încât toţi slaviştii o numesc epoca de aur a literaturii bulgare. Biserica bulgară recunoscătoare pentru munca lor îi cinsteşte în frunte cu cei doi apostoli Chirii şi Metodiu sub numele de „svetii sedmipocetni” (grupul celor 7 sfinţi).

În fruntea acestor discipoli stă Climent, care a dat fiinţă slavă în Macedonia episcopatului din Ohrida. El a lăsat o serie de discursuri şi biografia apostolilor Chirii şi Metodiu, alcătuite cu elemente legendare după modelul hagiografiei bizantine, cuprinzând discuţiuni dogmatice ca de pildă disputa lui Chirii cu sarazinii, cu cazării, cu clerul latin din Veneţia.

În aceeaşi epocă a lui Simion trăieşte şi Ioan Exarhul, un fel de patriarh al Bulgariei, care a transpus în literatura bulgară partea care interesa mai mult poporul său din opera fundamentală de dogmatică a sfântului Ioan Damasceanul.

Era firesc ca în epoca de creştinare a poporului bulgar toată strădania cărturarilor să fie pusă cu deosebire în serviciul operei de tălmăcire a tot cea ce putea întări noua credinţă. Munca desfăşurată în această privinţă este uriaşă pe toate tărâmurile literaturii religioase. Astfel, în afară de cărţile fundamentale ale Bibliei, de textele liturgice, s-au tradus de către scriitori anonimi numeroase cărţi de dogmatică, ca de pildă opera sfântului Ioan Damascean, comentarii privitoare la textele biblice, ca de exemplu comenta-rul sf. Athanasie din Alexandria, sau comentarul lui Hippolit asupra cărţii lui Daniil; literatură ascetică şi mistică, ca de pildă operele lui Efrem Şirul, ale lui Ioan Klimax (a cărui scriere Lestvica, scara posturilor pe care trebuie să le urce omul pentru a ajunge la desăvârşire morală, a fost tradusă la noi în secolul?l XVII-lea de mitropolitul Varlaam), ale lui Teodor Studitul, regeneratorul vieţii monahale bizantine din veacul al IX-lea, ale lui Ioan Moshos (Limonarion, foarte răspândită şi la noi); şi, în sfârşit, o bogată literatură omi-letică culeasă din operele sf. Vasile cel Mare, ale lui Grigore de Nazianz, Ioan Hrisostomul ş.a.

Dar asemenea discuţiuni dogmatice şi speculaţiuni teologice nu puteau mulţumi imaginaţia naivă a poporului, care, în faza de copilărie a culturii sale, era mai bucuros după poveşti şi legende în legătură cu noua lui credinţă şi cu lumea înocnj urătoare. De aceea din bogata şi variata materie religioasă a Bizanţului, aceea care s-a bucurat de mai multă trecere în literatura bulgărească a fost literatura apocrifă. Această literatură s-a născut în vremurile de decadenţă ale poporului evreu şi în primele veacuri ale creştinismului, fie din nevoia de a ridica moralul deprimat al poporului, fie din năzuinţa de a lămuri unele puncte lăsate în întuneric de Biblie din viaţa patriarhilor, a profeţilor, a Mântuitorului, a apostolilor, fie, în sfârşit, de a dezvălui enigmele privitoare la creaţiunea şi sfârşitul lumii, la viaţa de dincolo de moarte.

Lăsând la o parte legendele privitoare la Vechiul Testament, moştenite din vechiul iudaism, literatura apocrifă a Noului Testament a fost alcătuită mai toată din legende populare formate în comunităţile primitive ale creştinismului – fiindcă cea plăsmuită de sectele eretice a fost distrusă – şi a apărut sub numele unui patriarh, a unui profet, a Mântuitorului sau a unuia din apostoli, cu pretenţia că a stat multă vreme ascunsă ca o literatură postumă, până ce împrejurări fericite au scos-o la lumină. De aceea literatura aceasta a fost numită apocrifă (de la gr. îno%pimza – acopăr, ascund, ăn6%pmzoq = ascuns). Şi fiindcă pretenţia acestei noi literaturi că ea este opera marilor personalităţi ale Bibliei este neîntemeiată, ea fiind o literatură neautentică, falsă, termenul apocrif are două note caracteristice: literatură care ar fi stat ascunsă, ca un fel de operă postumă, dar în acelaşi timp o literatură neautentică, pseudoepigrafică, falsă. Literatura aceasta este alcătuită dintr-o vastă materie de legende ţesute de imaginaţia naivă a poporului în jurul Mântui-torului şi a familiei sfinte: aşa-numitele evanghelii apocrife, ca de pildă Pro-toevanghelia lui Iacob, fratele cel mic al Domnului, care, inspirată de dogma concepţiunii imaculate a Mântuitorului, învăluie într-un nimb de castitate şi sfinţenie naşterea, copilăria şi tinereţea Sfintei Fecioare; sau Evanghelia copilăriei, atribuită apostolului Toma, în care se arată pribegia familiei sfinte spre Egipt prin pustiu, precum şi copilăria Mântuitorului în Nazaret, sunt înfăţişate cu elemente de miraculos într-o adevărată apoteoză şi, în sfârşit, Evanghelia lui Nicodim, în care se povestesc chinurile Mântuitorului, moartea lui şi scoborârea în infern pentru liberarea celor drepţi. Ciclul acestor legende apocrife se încheie apoi cu o serie de viziuni apocaliptice privitoare la sfârşitul lumii şi la contrastul dintre rai şi iad, ca: Apocalipsul sfântului Ioan Bogoslovul, Apocalipsul sfântului Pavel, Călătoria Maicii Domnului la iad, Ascensiunea lui Isaia la cer, Cuvântul lui Melodie al pătărilor, care vor trece apoi şi în literatura noastră, unele chiar din secolul al XVI-lea.

Cronicile bizantine, care povesteau, după modelele clasice, toată viaţa zbuciumată a imperiului şi a curţii din Constantinopol, nu au interesat pe cărturarii de la începutul literaturii bulgare. Dimpotrivă, aceştia gustau mai mult cronografele scrise de călugării bizantini, care începeau povestirea de la creaţiune şi care întreţesau în urzeala biblică şi istorică legende apocrife, tradiţii populare privitoare la împăraţi şi alte multe elemente de folclor bizantin. Din bogata literatură de cronografe bizantine au trecut în literatura bulgară: hronograful lui Ioan Malalas, un siriac grecizat, care povesteşte istoria lumii până la anul 574; cronica lui Gheorghe Monahul Amartolos (- păcătosul), care duce povestirea până la moartea împăratului Teofil; câteva fragmente din xpovoypx<pixov Zvviofiov a patriarhului Nikifor şi cronograful lui Manasses încărcat de podoabe stilistice, care în originalul bizantin era scris în versuri, dar care în slavă este tradus în proză şi care va avea, după cum vom vedea, o mare influenţă asupra călugărilor cronicari ai Moldovei Macarie şi Azarie.

La începuturile creştinării sale, nivelul cultural al poporului nu era desigur aşa de ridicat încât să poată gusta frumuseţea capodoperelor literaturii clasice greceşti, nici să poată preţui floarea poeziei bizantine. Cărturarii bulgari – şi în primul rând clericii care stăteau în fruntea activităţii de transplantare a culturii bizantine – au ales din comoara literară a Bizanţului, în afară de ceea ce putea întări credinţa, numai acele opere cu caracter estetic care puteau fi pe placul maselor naive ale poporului. Aşadar, în primul rând romanele populare. Astfel s-a tradus, încă din secolul al XlII-lea: o versiune a romanului lui Alexandru cel Mare, care apoi a fost încorporată în Rusia în aşa-numitele cronici greceşti, eleniskii letopisec (Malalas); romanul lui Varlaam şi Ioasaf, o prelucrare bizantină a legendei lui Buda, „cel mai bun roman spiritual al evului mediu”, tradus la noi de Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab; o versiune din vestita carte de fabule indiene, tradusă în literatura arabă sub numele de Kalilah şi Dimnah, iar în literatura bizantină şi slavă sub numele de Stefanites şi Ihnilates (numele a doi şacali, eroi ai romanului); apoi o povestire cu elemente enigmatice, dar hazlii în acelaşi timp, din cercul legendelor solomonice, intitulată Solomon şi Kitovras, care a circulat şi în literaturile medievale ale Apusului sub numele de Solomon şi Mar coif şi care stă la baza prelucrării lui Croce, Bertoldo. Din acelaşi ciclu de poveşti venite din vechiul Orient în literatura bizantină, bulgarii au mai transpus în literatura lor romanul înţesat de proverbe, fabule şi enigme al lui Archirie şi Anadan, a cărui formă, cea mai veche, a fost descoperită în zilele noastre de o misiune arheologică germană pe o insulă de la cataractele Nilului, într-un papirus scris cu 5 veacuri înainte de Hristos în limba armeană. Romanul a fost tradus în slavo-neşte în secolul al Xl-lea sau al XH-lea, probabil în ţinuturile Macedoniei, înăbuşită prin cucerirea bizantină, activitatea culturală renaşte în Bulgaria sub al doilea imperiu româno-bulgar, la curtea ţarilor din Târnova, prin munca neobosită a marilor patriarhi Theodosie şi mai ales Efthimie.

Către sfârşitul secolului al XH-lea literatura sud-slavă îşi strămută punctul de greutate în Serbia, care, închegându-se într-o unitate politică, devine, sub conducerea lui Ştefan Nemanja, unul din statele cele mai puternice ale Peninsulei Balcanice.

Trezită mai târziu la viaţa literară proprie. Serbia a împrumutat limba bisericească, şi împreună cu aceasta şi literatura tradusă, din Bulgaria, dar copiştii sârbi, copiind texte religioase, legende şi poveşti bulgare, au introdus în textele ce copiau limba ţării şi a vremii lor. Bulgaria însăşi intră în sfera de influenţă a culturii sârbeşti, căci documentele scrise în Bulgaria la această epocă se resimt de influenţa sârbească. La curtea din Vidin a ţarului bulgăresc Sracimir se întrebuinţează în documente limba sârbo-slavă şi în această limbă este scris şi sbornicul copiat la anul 1360 cu ajutorul Anei, soţia ţarului şi fiica lui Basaraba al nostru.

Literatura bulgărească venea în Serbia prin mijlocirea mănăstirilor din Muntele Athos. Legăturile vieţii de cultură a sârbilor cu Muntele Athos au fost înnodate în secolul al XH-lea prin fiul lui Ştefan Nemanja, Ratko. Acesta, părăsind strălucirea de la curtea domnească a tatălui său, s-a retras în Muntele Athos, îmbrăcând haina monahală sub numele de Sa va. Câţiva ani după aceasta tatăl său. Ştefan Nemanja, renunţă şi el la tron şi, venind cu sufletul umilit pe urmele fiului său, îşi caută un loc de odihnă între călugării Muntelui Athos sub numele de Simion. Simion şi Sava au întemeiat în Muntele Athos mănăstirea sârbească Hilandarul, care a înnodat viaţa religioasă a poporului sârb cu viaţa ascetică şi culturală a Muntelui Athos.

Muntele Athos este o peninsulă stâncoasă şi abruptă, acoperită numai de mănăstiri ridicate de împăraţi bizantini, de ţari bulgari, de cnezi sârbi, de domni români şi de ţari ruşi. Aceste mănăstiri adăpostesc în ele călugări de neamuri diferite, care trăiesc în umilinţă o viaţă de adevărată frăţietate creştinească, uniţi laolaltă într-un fel de republică, sub conducerea celui mai destoinic din soborul egumenilor: protul Muntelui Athos. Această republică de mănăstiri a jucat un rol important în viaţa Răsăritului ortodox, căci ea era nu numai inima din care pulsa viaţa religioasă din Răsărit, dar şi un fel de bibliotecă centrală a popoarelor ortodoxe, cum spune unul din cei mai buni cunoscători ai literaturii sud-slave, profesorul Murko.

Din Muntele Athos au plecat textele şi misionarii culturii către ţările slave. Un popas în drumul lor l-au format mănăstirile din Macedonia, leagănul literaturii bulgăreşti din epoca de aur, unde populaţia bulgărească se încrucişa cu populaţia sârbească. Din răsadurile bizantine aduse din Athos a crescut pe pământ sârbesc o literatură originală de hagiografie şi cronici naţionale.

În afară de curentul acesta ortodox şi bizantin care se revărsa în Serbia din mănăstirile Muntelui Athos, un alt curent, de un caracter cu totul deosebit, venea să învioreze literatura sârbească. Era un curent de cultură occidentală care pătrundea dinspre ţărmurile Mării Adriatice. Litoralul adriatic, vechea Ilirie şi o parte din Panonia, fusese ocupat de croaţi cu câţiva ani mai înainte de strămutarea sârbilor în sudul Dunării. încă de la începutul aşezării lor pe coastele dalmatine, croaţii sunt câştigaţi la creştinism prin misionari trimişi din Roma, după cererea împăratului bizantin Heraclie. După o perioadă de ezitări între Roma şi Bizanţ, regele croaţilor, Branimir, recunoscu în cele din urmă, în 879, autoritatea bisericii papale.

În 1102 croaţii, după o serie de zbuciumări interne, se alipesc la Ungaria şi intră în acest fel tot mai mult în sfera de influenţă a Ungariei şi a bisericii catolice.

Cu un veac mai înainte ţinuturile croate din jurul Dubrovnikului de azi – Ragusa de altădată – căzuseră sub influenţa Italiei. La începutul secolului al Xl-lea dogele Veneţiei, Petru al II-lea Urseolo, cucereşte o parte a ţărmului adriatic al Croaţiei, unde cu timpul republica Sf. Marco izbuteşte să stăpî-nească centre însemnate ca Zara, Veglia, Spalato, Lagosta şi câtva timp Ragusa. Ragusa a fost cu deosebire poarta prin care influenţele occidentale au pătruns în literatura şi în arta sârbească. Deşi Ragusa şi-a redobândit libertatea, pe care cu mici întreruperi a izbutit să o păstreze până în 1815 (congresul din Viena), când a fost cedată o dată cu Veneţia Austriei, totuşi ea a rămas sub influenţa veneţiană şi limba oficială a republicii dalmatine a fost multă vreme limba latină, sau mai exact un dialect italian. Legăturile politice şi economice ale Veneţiei cu Ragusa au înlesnit în cetatea dalmatină aşezarea italienilor, care au adus cu ei în societatea slavă obiceiuri rafinate, gustui pentru artele frumoase şi literatură. Pe de altă parte, slavii dalmatini, atraşii de farmecul Veneţiei, se duc în Italia pentru completarea studiilor la Universitatea din Padova. Ragusanii încep să scrie chiar în limba latină şi italiană. Un tânăr dalmat, Ilja Crejevic, primeşte în 1478, la Roma, coroana de poet, şi versurile lui latine sunt socotite ca cele mai frumoase dintre ale scriitorilor contemporani.

Paralel cu influenţa politică şi culturală a Veneţiei pe ţărmurile dalmatine, se întinde şi influenţa bisericii. în Antivari şi în Ragusa se întemeiaseră, din veacul al Xl-lea chiar, episcopate catolice de care depindeau numeroase biserici şi mănăstiri, ca de exemplu: Sancta Măria de Reteco, lângă Ragusa, sau Sancta Măria de Mljet (Meleda), aşezată pe vârful unei insule stântoase înconjurată de păduri de pini. Prin aceste mănăstiri în care călugării croaţi trăiau sub ascultarea Romei şi oficiau serviciul religios în limba latină, precum şi prin numeroase legături politice, comerciale şi culturale, multe elemente din arta şi literatura Occidentului medieval au pătruns în literatura croată. Astfel croaţii au cunoscut de timpuriu acele drame liturgice ale evului mediu – — misterele, cum le numeau occidentalii, prikazanje sau skazanje, cum le numeau croaţii – au avut poeţi care s-au inspirat din lirica lui Petrarca şi au cunoscut de timpuriu binefacerile Renaşterii. Prin legăturile cu Serbia, o parte din aceste elemente de artă şi literatură occidentală a pătruns în literatura sârbească, venind astfel să sporească tezaurul cultural al slavilor sud-dunăreni.