Literatura bizantină

Literatura bizantină, în zona căreia am fost cuprinşi de la începuturile organizării noastre în stat, în împrejurări pe care le vom vedea îndată, este cu mult anterioară literaturilor romanice din Occident.

Se ştie că, după căderea Romei, graniţele imperiului roman au fost invadate de barbari, care s-au aşezat şi au luat în stăpânire provinciile imperiului de apus. A trebuie să treacă vreme de câteva veacuri până ce popoarele germanice cuceritoare să fie convertite la creştinism şi până să se facă fuziunea deplină între cuceritori şi cuceriţi. Limbile neolatine, ale căror urme se văd timid în documentele latine din secolul al VI-lea; apar scrise abia din secolul al VlII-lea, iar cele dintâi manifestări literare apar în Franţa secolului al X-lea.

Cu totul altfel se înfăţişează lucrurile în Bizanţ. După împărţirea imperiului roman în două, sub urmaşii lui Teodosiu cel Mare, la anul 395, imperiul de răsărit cu capitala sa Constantinopolul şi-a continuat existenţa de sine stătătoare încă un mileniu după căderea Romei sub barbari. Până în secolul al VH-lea imperiul de răsărit avea un caracter roman: împăratul era roman, înalţii demnitari, administraţia, organizaţia armatei şi a marinei, legislaţia, cu un cuvânt, întreaga structură a statului era romană. După secolul al VH-lea, când partea de nord a Peninsulei Balcanice este cucerită de slavi, şi prin aceasta populaţia romanică a imperiului este scăzută, statul pierde repede caracterul roman. Masele populare ale imperiului erau din punctul de vedere al rasei foarte amestecate. Grecii nu aveau, fireşte, majoritatea, dar civilizaţia, cultura, limba, literatura erau toate greceşti la pătura cultă a tuturor raselor. De aceea, după secolul al VH-lea, imperiul se grecizează repede. Limba de stat vorbită în toată întinderea imperiului de răsărit rămâne greaca. Aceasta a contribuit ca legătura cu cultura clasică elină să fie neîntreruptă în Bizanţ, cu atât mai mult cu cât Bizanţul reunea în graniţele sale toate metropolele lumii vechi în care înflorise elenismul: Atena, Alexandria, Antiohia. Literatura greacă era, alături de Sfânta Scriptură şi de sfinţii părinţi, baza educaţiei tineretului în şcoalele Bizanţului. Bibliotecile bizantine cuprindeau toate comorile scriitorilor antici, copiate frumos şi îngrijit în manuscrise preţioase; numai Biblioteca imperială din Constantinopol conţinea peste 30000 de volume.

Pe acest fond străvechi de cultură elenică s-a suprapus apoi creştinismul, care a pătruns aşa de adânc în sufletul poporului, încât a format, după cum vom vedea îndată, una din trăsăturile caracteristice ale culturii bizantine.

În sfârşit, vecinătatea imperiului cu vechile culturi ale Orientului şi ramificaţiile lumii elenice în Asia Mică şi Egipt au înlesnit pătrunderea elementelor asiatice şi africane în civilizaţia bizantină. încă de pe timpul când Alexandru cel Mare cucerise Asia Mică şi Egiptul, cultura greacă, superioară culturilor autohtone, s-a impus în Asia apuseană şi în nordul Africii. în marile centre din Siria, Asia Mică şi Egipt, în Antiohia, Alexandria, Edesa, erau scoale superioare greceşti, în care se comentau Platon şi Aristotel şi în care se îngrămădea la studii, alături de greci, tineretul neelenic. în epoca de tranziţie de la cultura grecească la cea bizantină, cei mai de seamă scriitori, un Plotin, întemeietorul neoplatonismului, un Origen, un Ioan Hrisostomul, un Romanos, un Ioan Damasceanul, sunt greci din Orient sau orientali gre-cizaţi. Este lesne de înţeles că orientalii grecizaţi, evrei, sirieni, armeni, copţi, persani, care, câştigaţi la elenism, scriau în limba Bizanţului, introduceau în operele lor, de multe ori fără să-şi dea seama, elemente din cultura şi limba lor maternă. De altă parte, relaţiile politice şi economice ale Bizanţului cu curţile strălucitoare din Bagdad şi Damasc au adus în civilizaţia bizantină şi influenţe arabe, care au atins, după cum s-a observat în timpurile din urmă, chiar şi marea epopee populară Digenis Akritas l.

Astfel, pe când în Occidentul romanic popoarele ieşite din contopirea elementului barbar cuceritor cu cel latin autohton abia îşi căutau în tradiţia

1 H. Gregoire, Byzantion, X (1935), p. 336.

romană şi creştină sâmburii unei culturi proprii, Bizanţul, prin fuziunea literaturii şi a filosofiei greceşti cu tradiţii literare latine, cu creştinismul şi cu literaturile vechiului Orient, devenise farul celei mai strălucitoare civilizaţii care a luminat evul mediu european între veacurile al V-lea şi al Xl-lea.

În acest răstimp literatura bizantină s-a manifestat cu deosebire pe trei tărâmuri: istoric, religios şi beletristic.

Mai întâi în istorie.

Bizanţul, aşezat la graniţele de răsărit ale civilizaţiei europene şi în punctul ei cel mai primejduit, a avut o viaţă dramatică plină de zbuciumări. El a îndeplinit în istoria omenirii o dublă menire:a apărat creştinismul împotriva ereziilor care veneau să-i surpe mereu temeliile şi a apărat civilizaţia europeană împotriva necontenitelor asalturi date de popoarele barbare din nordul Dunării şi de musulmanii din Asia Mică. Acest rol milenar în apărarea creştinismului şi a culturii europene a fost cu atât mai greu de îndeplinit cu cât împăraţii bizantini au avut de cârmuit popoare de rasă şi civilizaţie diferite peste care se suprapunea tot mai mult cultura grecească. Acest mozaic pitoresc de popoare diferite, aceste necontenite conflicte de rase, de religii, de civilizaţii, precum şi tragediile din jurul scaunului imperial au oferit unor scriitori de real talent cele mai interesante subiecte din câte a cunoscut istoria omenirii. Şi ceea ce nu trebuie pierdut din vedere e că mai toţi aceşti istorici au văzut desfăşurându-se sub ochii lor evenimentele pe care le-au povestit şi la care au luat parte activă ei înşişi. Astfel Procop era secretarul generalului Belisarie, pentru care avea o profundă admiraţie şi pe care 1-a însoţit pe câmpurile de luptă din Asia, Africa şi Italia. Mihail Psellos, un om de o cultură vastă, şi variată, profesor la Academia din Constantinopol, a fost secretarul împăratului Mihail Calafatul, educatorul lui Mihail al VH-lea Parapinakes şi a devenit prim-ministru şi arbitru al politicii imperiale în domnia mai multor împăraţi. George Akropolites a primit din partea elevului său, împăratul Teodoros, sarcina de a conduce războiul împotriva despotului de Epir şi a căzut prizonier în mâinile duşmanilor. După liberarea sa, sub Mihail al VUI-lea, a renunţat la militărie, pentru care nu prea avea aptitudini, şi a ocupat un loc de frunte în diplomaţia imperiului. Nikifor Vrie-nios, pentru valoarea lui militară şi pentru abilitatea lui oratorică, a fost ales de împăratul Alexie Comnenul ca soţ al fiicei sale, Ana. Ana însăşi, soţia lui Vrienios, femeie de o rară cultură, a completat opera soţului său, reconstituind, după mărturiile celor ce au însoţit pe tatăl său în războaie şi după acte oficiale din arhivele statului, cu un simţ firesc de pietate, domnia tatălui său. Un alt istoric de seamă a fost împăratul Ioan Cantacuzino, care, după o domnie zbuciumată de necontenite lupte, a renunţat la tron, retră-gându-se într-o mănăstire din Muntele Athos, şi, în sfârşit, ultimul cronicar bizantin, George Frantzes, pe care-l va folosi la noi Constantin Căpitanul Filipescu, a fost secretarul lui Manuel al II-lea şi mare logofăt la curtea lui Ioan al VUI-lea; el a părăsit patria fugind în Italia după căderea Constanti-nopolului sub turci.

Cum se poate vedea din această simplă înşirare a câtorva din cei mai de seamă cronicari, istoria Bizanţului a avut norocul să fie scrisă de oameni care nu numai că au fost părtaşi la evenimente, dar care au condus chiar destinele imperiului. Chiar dacă obiectivitatea şi sinceritatea este la unii pe planul al doilea, totuşi înţelegerea evenimentelor, povestirea lor însufleţită de episoade caracteristice şi de situaţiuni dramatice, expusă într-un stil format după modelul istoriografiei clasice greceşti, au smuls accente de preţuire şi de admiraţie celor mai de seamă bizantinologi ai vremurilor noastre.

        „Dacă se compară – spune unul din ei – marii istorici din secolul al Vl-lea bizantini: Procop, Agathias, Menandru şi mai târziu un Psellos, un Cinnamus, un Nicetas, cu marii istorici ai Occidentului latin, care fură contemporanii lor, incontestabil că grecii se aşază la un nivel intelectual cu mult superior, prin priceperea politică, prin fineţea psihologiei, prin simţul compoziţiei, prin talentul stilului” 1.

Nici măcar nu începuse în Occident istoriografia în limba naţională când în Bizanţ cronografi ca Ioan Malalas din Antiohia în secolele VI-VII, Gheorghe Amartolos (amartolos = păcătosul, atribut de umilinţă purtat de călugări) din secolul al IX-lea sau Constantin Manasses din secolul al Xll-lea, compilând Sfintele Scripturi cu textele apocrife, cu istoria antică şi legendele bizantine, au întocmit, pe gustul maselor populare, vaste repertorii de istorie universală, începând de la creaţiunea lumii şi mergând până în vremea lor.

După istoriografie, un alt domeniu literar în care s-a manifestat în chip strălucit cugetarea şi sufletul bizantin, pasionat pentru probleme de ordin mistic, a fost teologia. Una din grijile constante ale marilor teologi bizantini a fost lupta contra ereziilor, care ameninţau creştinismul în forma lui ortodoxă. Ereziile s-au născut, după cum se ştie, din încercările de a fuziona creştinismul cu filosofia şi dialectica elină şi cu credinţele religioase ale popoarelor convertite. Elementele eterogene care se infiltrau pe această cale în creştinism în epoca formaţiunii sale erau în unele ţinuturi aşa de importante, încât îl deviau necontenit de la linia statornicită prin tradiţia evanghelică. Aceste devieri de la tradiţia fixată, care stricau puritatea învăţăturilor Mântuitorului, au constituit ceea ce se numeşte în istoria bisericii ereziile. Cea mai răspândită erezie a fost gnosticismul, născut în primele trei veacuri în mediul îmbibat de sincretism religioas al ultimelor curente de filosofie elină ce căutau în mitologiile vechiului Orient alegorii şi simboluri.

Gnosticii, pretinzând că deţin o revelaţie specială de la apostoli, puseseră în circulaţie, sub numele persoanelor biblice, mii de scrieri apocrife: Apocalipsul lui Adam, Evanghelia Evei, Evanghelia lui Andrei, a lui Barto-lomei, Tadeu, Filip, Petre etc.

Împotriva acestei literaturi eretice luaseră poziţie marii părinţi ai bisericii din secolul al IV-lea şi al V-lea care au constituit epoca de aur a patristicei greceşti: sf. Atanasie, Grigore de Nazianz, sf. Vasile cel Mare, Grigore de Nissa, a cărui operă a intrat de timpuriu în literatura românească, Ciril de Alexandria, sf. Ioan Hrisostomul, sf. Epifaniu. Ei au dus, prin scrierile lor polemice, luptă înverşunată împotriva ereziei şi au fixat, prin scrierile lor dogmatice, principiile fundamentale ale credinţei, socotite apoi de urmaşi ca fiind de o autoritate indiscutabilă, deci de nestrămutat.

Charles Diehl, Byzance. Grandeur et clecadence, Paris, Flammarion, p. 271.

În epoca bizantină biserica a continuat să fie zguduită necontenit de forme nouă ale ereziilor: monofizism, care susţinea că Domnul nostru Isus a avut o singură natură, cea divină; monotelism, care nu recunoştea în Mântuitorul decât o singură voinţă, deşi admitea în el două naturi, cea divină şi cea umană; iconoclasm, care nu admitea cultul Sfintei Fecioare şi al icoanelor, considerate ca idolatrie; bogomilismul, o erezie născută din fuziunea dualismului persan cu creştinismul.

Teologii bizantini, întemeindu-se pe scrierile patristice, au continuat lupta împotriva acestor noi erezii până la deplina lor exterminare. Lupta aceasta împotriva ereziilor şi pentru fixarea punctului de vedere ortodox în chestiunile atacate a dat naştere unei bogate literaturi de polemică şi dogmatică, în care s-au distins teologi de frunte, ca Leontius din Bizanţ în secolul al Vl-lea, Maxim Confesorul în secolul al VH-lea; din opera lui avem traduceri în literatura noastră încă din secolul al XVII-lea; în secolul al VHI-lea: Ion Damasceanul şi Teodor Studitul, patriarhul Fotios; în secolul al IX-lea: Euthimie Zigabene, contemporanul lui Alexe Comnenul, a cărui operă, Panoplia dogmatică, a fost tipărită pentru întâiaşi dată, în limba greacă, la noi, în Târgovişte, la 1711; şi, în sfârşit, Palamas, Cantacuzino şi Caba-silas, în secolul al XlV-lea.

Însă genul în care literatura bizantină s-a ridicat pe culmile cele mai înalte e poezia religioasă, menită să însoţească serviciul divin: imnografia. Lirismul religios bizantin este atât de bogat, atât de variat şi aşa de frumos, încât a stârnit admiraţia chiar a adversarilor bisericii ortodoxe. Iată ce spune în această privinţă un călugăr francez, Edmond Bouvy 1: „Occidentul nostru are nevoie de poezie; lumea profană este foarte îmbă-trânită, foarte dezamăgită (desenchante) pentru a ne mai da poeţi lirici, ştiinţa sacră este ea însăşi ameninţată prin pozitivismul năvălitor. Trebuie să căutăm undeva într-o literatură încă necunoscută elanurile inimii, efuziunile sufletului în rugăciune. Ori, Orientul păstrează în rezervă, în cărţile sale liturgice, acest lirism care ne lipseşte.; în Grecia bizantină, o ceată nenumărată de melozi, cu principele lor, care formează un cor, şi corifeul lor, sfântul Romanos, cel mai mare dintre poeţii noştri creştini. Trebuie să salutăm toate aceste nume, să aplaudăm toate aceste glorii, să ascultăm cu transport toate aceste cântece.”

Producţia imnografică bizantină se leagă în obârşia ei de poezia religioasă siriacă şi prin aceasta de poezia semitică, în special de psalmii ebraici. Fruntaşul poeziei sacre din Bizanţ, Romanos – despre care a fost vorba şi pe care toţi bizantinologii şi chiar teologii catolici îl consideră ca pe cel mai mare poet sacru, nu numai al Bizanţului, ci şi al întregii lumi medievale – era evreu din Siria trecut la creştinism şi stabilit apoi ca diacon în Constanti-nopol. El a adoptat pentru imnul sacru versificaţia populară, care se întemeia nu pe cantitatea silabelor – lungi sau scurte – ci pe ritmul silabic care se obţine căutând efectul muzical în numărul egal al silabelor din aceeaşi

1 Etudes preparatoires au pelerinage eucharistique de Jerusalem, Paris, Boeme Presse, 1893, p. 226; vezi Poetes et melodes, Nâmes, 1886, p. 347.

strofă şi în succesiunea regulată a silabelor accentuate şi a celor neaccentuate. x De la el ne-a rămas, între altele, condacele şi icoasele de la Naşterea Mântuitorului, din Duminica Floriilor, din Vinerea Patimilor şi din Duminica Paştilor.

Opera lui a fost continuată de alţi melozi, Teodor Studitul, care a compus cea mai mare parte din cântările prohodului, Casia, despre care legenda spune că era gata să se urce pe tronul Bizanţului, dar îl pierdu din pricina unui răspuns mândru pe care-l dădu împăratului ce-i oferea, cu mărul de aur, mâna sa.

Poezia religioasă bizantină capătă un nou avânt cu Andrei de Creta, alcătuitorul canonului – formă complexă a cântecului religios, alcătuită din nouă ode modelate după strofe tipice numite irmoase, constituind toate laolaltă un grup organic, cu o melodie unică – şi apoi cu continuatorii acestuia: Ioan Damasceanul, întocmitorul octoihului, care este şi azi în uzul ritualului ortodox, precum şi al cântărilor de înmormântare, Cosma Damasceanul, Iosif Imnograful, alcătuitorul canoanelor pentru fiecare zi a săptămânii. Ba, ceea ce este semnificativ, în această muncă de slăvire a Mântuitorului au adus contribuţia lor chiar împăraţii bizantini, ca Constantin Porfiro-genetul şi Leon înţeleptul, autorul canonului din Duminica Floriilor.

Şi în omiletică bizantinii stau pe o treaptă mai înaltă decât occidentalii. Marii lor oratori bisericeşti, crescuţi în filosofia şi retorica elenică, dar inspiraţi de puritatea învăţăturilor evangelice, au pus în lumină înălţimea dogmei şi moralei creştine cu o vervă care, peste veacuri, a avut şi are încă o rezonanţă puternică în sufletul lumii ortodoxe. Efrem Şirul, Vasile cel Mare, Grigore de la Nisa, Ioan Hrisostomul, Ioan Damasceanul, Ioan Caleca, a cărui operă stă la baza Evangheliei cu învăţătură a lui Coresi, Mihail Peloponesianul, Ilie Miniat, contimporanul lui Antim Ivireanu, şi mulţi alţii au ilustrat amvonul bisericii ortodoxe şi ne-au lăsat predici de o rară frumuseţe, care se răsfrâng, după cum se va vedea, în cazaniile noastre.

Pentru a stimula virtuţile creştineşti în sufletul maselor populare, bizantinii au plăsmuit legendele învăluite în nimbul miraculosului creştin ale sfinţilor martiri şi asceţi, colecţionate în mineele care se citesc azi în bisericile noastre sau patericurile schitice, lavsaicurile sau limonariile, mărginite numai la viaţa şi gândurile marilor asceţi.

Şi pe tărâmul literaturii de imaginaţie bizantinii au produs opere de seamă. în secolul al XH-lea rapsozii bizantini ai maselor populare au alcătuit o mare epopee, Digenis Akritas, în care se cântă viaţa de aventuri şi eroism a comandanţilor de la graniţele imperiului.

Poezia epică şi-a găsit însă expresiunea ei cea mai nimerită în roman. Romanul şi-a luat naştere în epoca de decadenţă a culturii clasice greceşti. Deşi în germene era cuprins în unele episoade din poemele homerice, în idila

1 Legenda povesteşte că venind din Siria în Constantinopol ca diacon în biserica Sfânta Născătoare, a început să compună imnuri sacre, a căror melodie era însă aşa de stângace, încât stârnea râsul. într-o noapte din ajunul Crăciunului, pe când dormea, îi apare dintr-o dată în vis Sfânta Fecioară, care-i întinde un sul de hârtie, silindu-l să-l înghită. îl înghite şi deş-teptându-se, sub stăpânirea unei puternice emoţii mistice, intră în biserică şi urcându-se în amvon cântă celebrul imn „ HjtapGevoţ ar|H6pou {-Astăzi, Sfânta Fecioară). Astfel, prin darul divin – după legendă – a alcătuit el mii de imnuri care au pătruns în liturghia ortodoxă şi i-au asigurat un loc între sfinţi.

din perioada alexandrină, în poveştile milesiane sau în miturile alegorice plăsmuite de filosofii greci, pentru a expune în forma plăcută a ficţiunii o doctrină metafizică sau morală, totuşi, ca gen literar de sine stătător, romanul nu s-a constituit decât la începutul erei creştine. Cel mai vechi, din care însă nu ni s-a păstrat decât un fragment, este romanul istoric al lui Ninus şi Semi-ramida, alcătuit, după toate probabilităţile, la jumătatea secolului I al erei noastre. Cel mai izbutit, după pastorala Daphnis şi Chloe, şi cel care a avut un răsunet mai puternic în literatura bizantină şi chiar în literaturile moderne, este Aethiopica lui Heliodor sau Teagen şi Haricleea, care a sugerat lui Dimitrie Cantemir, după cum însuşi o spune, planul operei sale Istoria ieroglifică. Acest roman de dragoste, prin înlănţuirea de incidente multiple şi variate, prin tendinţa de a încorda atenţia în desfăşurarea unor situaţiuni senzaţionale şi a unor conflicte neaşteptate, încheiate, spre satisfacţia cititorilor, printr-un deznodământ fericit, a fost mult gustat şi a găsit imitatori în literatura bizantină. Scriitori ca Teodor Prodromos, Nicetas Eugenianos, Estaţiu Macrembolites şi alţii – unii în versuri, alţii în proză – imitând pe Heliodor, au scris peripeţiile încurcate ale perechilor de îndrăgostiţi, care, surprinşi pe mare de furtună, cad în mâna piraţilor, ajung sclavi şi în cele din urmă^ dobândesc libertatea, se regăsesc şi se căsătoresc.

În secolul al XlII-lea, când Constantinopolul cade sub latinii cruciatei a IV-a şi când Imperiul bizantin este împărţit între cuceritori, împreună cu cultura şi obiceiurile popoarelor romanice din occident încep să pătrundă în limanurile bizantine şi influenţe literare.

În aceste împrejurări, romane cavalereşti franceze ajung să fie prelucrate şi traduse în versuri bizantine, precum: 'O npeapuTtjQ nrnâ-crjq, Bă-trânul cavaler, un roman din ciclul legendelor arturiene, cu cavalerii mesei rotunde (Ies chevaliers de la table ronde), prelucrarea liberă şi prescurtata a romanului francez de la sfârşitul secolului al XH-lea Gyron le courtois sau Florio şi Plaziaflora, o reelaborare a legendei provensale Floire ei Blanche-fleure sau Imberie şi Margarona, o altă prelucrare în versuri a celebrului roman cavaleresc de la sfârşitul evului mediu Pietre de Provence el la belle Maguelonne, intrat şi în limba română, sau, în sfârşit, traducerea în versuri a Romanului Troiei, alcătuit în Franţa în secolul al XH-lea de truverul normand Benoist de Sainte-Maure, după izvoare latine.

Anterioară cu cinci veacuri literaturilor romanice din Occident, literatura bizantină ajunsese deci la o înflorire mai bogată.

Şi în artă Bizanţul era la această epocă superior Occidentului. Elemente din arta bizantină au pătruns de timpuriu prin Veneţia şi prin stăpânirile bizantine din Italia, în arta evului mediu occidental.

De altă parte, capitala imperiului, aşezată într-unui din cele mai pitoreşti decoruri, cu ţărmul Asiei în faţă, era cea mai frumoasă cetate a evului mediu. Cupolele aurite ale bisericilor, galeriile şi arcadele palatelor de marmoră, cu splendide grădini pe ţărmul Mării de Marmara, pieţele largi ca, de pildă, vestita Augusteon – un fel de San Marco a vechiului Bizanţ – toată acea bogăţie de marmoră, aur şi mozaicuri ne face să înţelegem prestigiul de care se bucura pe timpul său civilizaţia bizantină. Măreţia şi frumuseţea Constantinopolului erau cântate în romanele courtois ale Franţei medievale şi în bâlinele ruseşti. Iar mai târziu, în secolul al XlII-lea, când latinii cruciatei a IV-a cuceresc Constantinopolul, rămân uimiţi de cele ce văd în capitala imperială; unul dintre aceştia, cronicarul francez Villehardouin, scrie: „Rien de pareil ne se peut trouver en un autre pays”.