Postfaţă

ISTORICUL LITERAR N. CARTOJAN

După aproape 40 de ani de la publicarea volumelor lui Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi (3 voi., 1940-4944), Editura Minerva face un preţios dar istoriei literare române, cititorilor români şi străini, reeditând această erudită operă.

Expusă timp de mai mulţi ani sub forma cursurilor ţinute la Universitate, trecută de la stilul academic oral la acela al prezentării ştiinţifice tipărite, materia volumelor a creat „o şcoală” în cercetarea istorico-literară română. Serii de studenţi i-au asimilat cuprinsul şi l-au transmis, prelucrat pedagogic, didactic, elevilor din învăţământul liceal sau superior. Chiar şi cercetători care nu i-au fost elevi mu folosit mai departe interesantul material din volumele lui Cartojan, spre câştigul acelora cărora l-au transmis.

Nicolae Cartojan a venit în Capitală din provincie (Giurgiu), de la învăţământul liceal, la cel universitar, prin 1921, ca asistent, apoi docent, conferenţiar şi profesor. în acei ani, istoria literară română în domeniul literaturii vechi stagnase. De la cursul litografiat al lui Ovid Densusianu (1898), de la volumele lui N. Iorga (1901, 1904), nu se mai publicase decât aspecte monografice, mai mult de interes filologic, de către N. Drăganu. Lipseaţi interesul, „şcoala” pentru abordarea problemelor literaturii române vechi. N. Cartojan a luat din contemporaneitate numai aspectele creatoare, închinându-şi timpul, viaţa, studiului unui domeniu literar deloc sau prea puţin explorat. A devenit, deci, un luptător activ într-un sector pentru care avea o temeinică pregătire ştiinţifică şi însuşiri temperamentale. A luptat ca să învingă indiferenţa multora şi să formeze o şcoală de cercetare literară.

O viaţă modestă şi scurtă, o activitate intensă de istoric literar şi comparatist, care trebuie cunoscute mai de aproape, pentru că ele arată, o dată mai mult, că pasiunea şi devotamentul generează lucrul bun.

În sânul familiei, profesorul N. Cartojan s-a bucurat de puternice resurse sufleteşti, ştiind să armonizeze interesele sale ştiinţifice cu ale familiei. Profesorul a antrenat în preocupările şi pasiunile lui ştiinţifice pe soţie, pe cele două fiice (una licenţiată în filosofie, la Bucureşti, alta cercetătoare în domeniul istoriei literare la Paris), care au participat, adesea, cu abnegaţie, dar totdeauna cu dragoste, la activitatea lui.

Câteva orientări în acest sens sunt necesare mai înainte de a invita pe cititor la lectura operei lui N. Cartojan.

Născut la 4 decembrie 1883 în satul CălugăreniUzunu din judeţul Vlaşca, N. Cartojan era ultimul descendent pe linie masculină (cu numele Cartojan), al unei familii vechi româneşti de răzeşi. Studiile liceale le-a terminat în 1502, la Liceul Sf Sava. A urmat cursurile Facultăţii de litere şi filosofie din Bucureşti, unde a atras atenţia profesorilor, dar mai ales a lui I. Bianu, N. Iorga şi Titu Maiorescu.

Titu Maiorescu a adnotat şi a distins cu bilă albă o bună lucrare de seminar a lui Cartojan, care trata despre Schopenhauer. Lucrarea, prezentată la Seminarul de Istoria filosofiei, pe care-l conducea însuşi Titu Maiorescu, prin anii 1502- 7503, se găsea printre manuscrisele rămase de la Cartojan —- ne semnalează un intim al familiei 1. Aceştia s-au întrecut a şi-l apropia în sfera preocupărilor lor, primul la Academia Română, al doilea ca partizan politic şi colaborator la revistele lui, al treilea, colaborator la Convorbiri literare.

Licenţiat în 1506, ocupă, pe rând, locul de profesor de limba şi literatura română la o şcoală comercială din Giurgiu (1507), profesor şi director la gimnaziul „Ion Maiorescu” din Giurgiu (1910), la Liceul militar Mănăstirea Dealu. Luând concediu de la catedră aproape doi ani, adânceşte studiile de istorie literară şi de metodă la Universitatea din Berlin (1 octombrie 1912-l septembrie 1913, 1 noiembrie 1913- 1 februarie 1914), dar nu ne-a împărtăşit din această epocă decât faptul că urma cu regularitate cursul slavistului Al. Bruckner, autorul uneia dintre cele mai bune istorii a literaturii polone.

Pe timpul ocupaţiei germane, până la redeschiderea şcolilor din Giurgiu, a profesat la liceele Matei Basarab şi Gheorghe Lazăr din Bucureşti (1916-l918). Seminarul Central şi Seminarul Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu” din Bucureşti, ca şi Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie, au avut de asemenea cinstea de a-l număra printre profesorii lor (1523-l930).

În 1921 trece examenul de docenţă la specialitatea Istoria literaturii române, pe Ungă catedra luiloan Bianu, căruia i-a fost asistent (1921) şi apoi conferenţiar (1523); din ianuarie 1930, ocupă ca titular catedra de Istoria literaturii române vechi, rezultată din scindarea catedrei lui Bianu, la Facultatea de litere şi filosofie din Bucureşti.

Cunoscător al realităţilor noastre didactice, pentru că trecuse rând pe rând toate treptele învăţământului, N. Cartojan a primit diferite însărcinări oficiale, menite a da şcolii româneşti directive sănătoase. Astfel, a fost numit membru în comisia pentru cercetarea manualelor didactice (ianuarie 1523, reînnoit în decembrie 1925); preşedintele Comisiei pentru cercetarea manualelor de limba română (octombrie 1925); membru în Consiliul permanent al Ministerului Educaţiei Naţionale (februarie 1931), director al învăţământului Superior (1 septembrie 1939) şi preşedinte al Consiliului permanent (martie 1941).

În toate aceste însărcinări pline de răspundere, Cartojan şi-a făcut datoria cu râvnă şi pricepere, încât Ministerul Educaţiei Naţionale i-a adresat mulţumiri în mod oficial.

1 N. Condeescu, în Universul literar, 54 (1945), nr. 8, 11 mart., p. 6.

Meritele ştiinţifice ale profesorului Cartojan au fost apreciate, mai întâi, în străinătate, pentru că studiile lui se opreaţi la opere literare care făcuseră ocolul lumii întregi, mai înainte de a ajunge în literatura noastră. Dintre instituţiile ştiinţifice din ţară, Academia Română – şi anume Ioan Bianu a fost acela care l-a încurajat mai întâi şi i-a stimulat munca de cercetări în domeniul literaturii naţionale. Funcţionar la Biblioteca Academiei Române (1906), este numit membru corespondent al secţiei literare, la propunerea lui Ioan Bianu {Academia Română, Anale, t. 49, 1928-l929, p. 246, şedinţa din 1 iunie 1929) şi membru activ la 26 mai 1941 (Academia Română, Anale, t. 61, 1940- 1941, p. 157, 159 şi 170-l74), pe baza unui amănunţit raport alcătuit de profesorul Şt. Ciobanu. Această distincţie a fost scumpă lui N. Cartojan, care a trecut cu indiferenţă peste vanităţile vieţii! Tot gândul lui, în ultimul timp, nu era decât „de a trece peste vicisitudinile vieţii, pentru a putea continua cu puteri noi munca de cercetări pe tărâmul literaturii noastre vechi” (Acad. Rom., Anale, t. 50, 1929-l930, p. 19). Şi tot acest avânt, recunoaşte el singur, venea dintr-un „puternic imbold' oferit de Academie, prin recunoaşterea meritelor lui. Vorbeşte în această mărturisire conştiinţa urni elite intelectuale rar întâlnite, pentru că, într-adevăr, la Cartojan, această mărturisire n-a rămas o simplă figură oratorică; din 1929, când mulţumea Academiei Române pentru cinstea de a-lfi ales membru corespondent şi până a căzut bolnav (5 decembrie 1944), fiecare treaptă din evoluţia activităţii lui se realiza prin transportări obositoare la biblioteci diferite, cercetări minuţioase, care-i măcinau organismul.

Activitatea lui Cartojan în sânul Academiei Române a constat, între altele, din patru monografii temeinice, publicate (vezi mai jos Bibliografia A, nr. 12, 13, 22, 88), deci cunoscute-şi dintr-o comunicare citită la 4 februarie 1944, neterminată şi nepublicată: Introducerea limbii române în biserică {al cărei manuscris este la familie).

În această comunicare, Cartojan dezvoltă un punct de vedere nou, privind înlocuirea limbii slavone cu cea română, în vechile cărţi bisericeşti. Părerea lui este că traducerea vechilor cărţi slave şi greceşti în româneşte implică o problemă şi de ordin muzical. Dacă unele părţi din aceste cărţi, destinate citirii, puteau fi traduse uşor, altele, în schimb, destinate cântării (imnurile în genere, conda-cele, troparele, icoasele, irmoasele etc.) nu puteau fi redate în româneşte aşa de uşor, din cauza ritmului versificaţiei (în cărţile greceşti, aceste imnuri sunt în versuri) şi din cauza necesităţilor cerute de glasurile melodiei bisericeşti. De aceea, introducerea completă a limbii româneşti în biserică trebuie mutată din primele decenii ale secolului al XVIII-lea (teoria lui Ioan Bianu) ceva mai târziu, între anii 1776-l780, când mitropolitul Grigorie transpune în româneşte şi cântările, în Mineele tipărite de Chesarie şi Filaret, episcopii Râmnicului. Această teorie interesantă, din nefericire numai schiţată în comunicarea neterminată a lui Cartojan, este îndreptăţită şi confirmată, după cum am arătat şi cu alt prilej 1, de înseşi documentele vremii.

Într-adevăr, în Psaltirea tipărită la Târgovişte, în 1710, de Antim Ivireanu găsim următorul pasaj foarte elocvent: „înadinsu am pus aceşti doi psalmi [134 şi 135] sloveneşte, pentru darea îndemâna cântării”2.

1 Ioan Bianu şi Dan Simonescu, Bibliografia românească veche, 1508-l830. Tomul IV. Adăugiri şi îndreptări, Buc, 1944, p. XI.

2 Ibidem, p. 37-38, nr. 46.

Viaţa şi atitudinea lui Cartojan oferă o admirabilă lecţie de modestie pentru că, afară de familie 1, mă întreb cine a ştiut că, mai înainte ca instituţiile similare din ţară să-i fi recunoscut meritele, Academia de studii medievale din S. U. A. l-a chemat ca membru al ei la 29 ianuarie 192i2. Profesorul N. Cartojan s-a bucurat de onorurile şi recunoaşterea competenţei ce-i venea din străinătate, chemat fiind ca membru în Commission internaţionale d' Histoire litteraire moderne din Paris (1934), în care calitate a colaborat la Repertoire chronologique des litteratures modernes, publicat sub direcţia lui Paul van Tieghem {Paris, 1935). El participa activ la diferite congrese internaţionale, la Praga, al filologilor slavi (1929), la Bucureşti, al istoricilor (1935), la Bucureşti (1936) şi la Zilrich (1938) al secţiei,d' histoire litteraire” pe Ungă Congresul <„des sciences historiques”; la toate a ţinut comunicări referitoare la cărţile populare (vezi mai jos Bibliografia, nr. 19, 27) şi una publicată în foi volante: L' humanisme dans Ies pays roumains, ţinută la Bucureşti, la Congresul internaţional al istoricilor (1935).

Nu mai puţină satisfacţie a simţit N. Cartojan când a fost numit „Doctor honoris causa” al Universităţii din Padova (mai 1942) s. în această alegere, Universitatea padovană a văzut, cred, în persoana lui şi pe linia tradiţiei, pe urmaşul umanistului de la sfârşitul secolului al XVII-lea, stolnicul Const. Cantacuzino, student român la Padova. Cert este că N. Cartojan, cu un an mai târziu (mai 1943), fiind însărcinat de Academia Română, a depus un bust al Stolnicului în aula Universităţii din Padova i, s-a simţit obligat să evoce figura şi însemnătatea culturală, istorică şi literară a Stolnicului într-o frumoasă plachetă, scrisă în colaborare cu profesorul Ramiro Ortiz: Un grande erudito romeno a Padova: Lo „stolnic” Cantacuzino (Bucarest, 194.3). Această lucrare, bogată în fapte precise, nu a putut fi completată decât în zilele noastre, prin descoperirea însăşi a catalogului bibliotecii Stolnicului şi prin editarea lui, urmată de preţioase ştiri complementare 5.

Profesorul Cartojan era convins că un universitar trebuie să-şi primenească des cunoştinţele ştiinţifice, adăpându-se direct din sursele cele mai autorizate şi mai recent descoperite. Pasionat de carte şi biblioteci, lucra în ultimul timp aproape în fiecare an în marile biblioteci ale Occidentuluj. Aprecia prietenia pe care savanţii lumii i-o arătau şi întreţinea o frecventă corespondenţă cu ei – el care găsea cu atâta greutate clipele libere. De aceea, amintirile scrise de Cartojan despre bătrânul savant Moses Gaster arătau înalta consideraţie ce acorda ştiinţei, pentru împlinirea căreia cei devotaţi îşi sacrificau sănătatea 6 sau interesele

1 N. Condeescu, încă un cuvânt despre A'. Cartojan, în Universul literar, nr. 6, din 25 februarie 1945, p. 11.

2 „The Medieval Academy of America, T-ehman Hali, Cambridge Massachusetts” din Harvard. Cartojan primea regulat Speculum, revista acestei Academii, apărută întâi în 1926.

3 Analele Academiei Române, Dezbaterile, Tomul 63, 1942- 1943, p. 4 – 5.

4 Raportul Secretarului general despre lucrările Academiei Române din 1943-l945, Bucureşti, 1945, p. 34-35.

5 Corneliu Dima-Drăgan, Biblioteca unui umanist român: Constantin Cantacuzino Stolnicul, Bucureşti, 1967, XV, 406 p. (prefaţa lui V. Cândea şi studiul lui Dima-Drăgan sunt scrise în româneşte, englezeşte, franţuzeşte şi ruseşte).

6 în aceste amintiri, N. Cartojan face aluzii la însuşi cazul lui M. Gaster, care, la bătrî-neţe şi din cauza muncii intense şi-a pierdut vederea, dar, aşa bolnav, continua să scrie despre literatura românească veche dictând secretarului său.

personale. Dar în aceleaşi amintiri găsim exprimată şi admiraţia unui pasionat cercetător pentru înlesnirile ce ţi le aduce organizarea muncii ştiinţifice: „Mi-am ales pensiunea la Londra în apropiere de British Museum şi îmi petreceam vremea în vasta sală rotundă a bibliotecii. Eram încântat de confortul pentru munca ştiinţifică: băncile secţionate pe specialităţi; la capătul fiecărui rând de bănci, o mică bibliotecă uzuală cu cărţile strict necesare specialităţii; la rândul său, fiecare loc de cititor înzestrat cu toc şi cerneală şi cu un tampon cu sugativă, de plumb masiv, legat de bancă cu un lănţişor. Dar mai interesante pentru mine erau cataloagele mari, în folio, care îţi dădeau în litere de tipar, alături de operele scriitorilor, şi recenziile, ori polemicele pe care le iscaseră. 1”

N. Cartojan trăia problemele ştiinţifice, avea un mare respect pentru ştiinţă şi pentru cei care o slujeau, dar totodată era un om rezonabil, care alterna munca de birou cu orele de odihnă; era un om de relaţii şi el nu s-a izolat niciodată de societatea contemporană din care a reţinut numai lucrurile pozitive. Biroul lui de lucru a fost cald şi primitor pentru multă lume, de la savanţii încercaţi, până la studenţii începători în studii ştiinţifice. Profesorul N. Cartojan n-a fost însă numai un savant mare şi lucid, un profesor şi pedagog excelent, o minte clară şi bogată, el a fost un soţ şi un părinte foarte bun, un om deschis şi iubitor de societate, deosebit de atent şi prevenitor cu toată lumea; nu un savant uscat, ci un om în toată puterea cuvântului, devotat ştiinţei şi meseriei, ca şi familiei. Exprima dragostea de viaţă, ştia să aprecieze o companie plăcută şi chiar veselă, să se bucure de o glumă şi chiar să participe la bucuriile celor tineri 2.

N. Cartojan a început a se face cunoscut ca un bun profesor, mai întâi de liceu şi apoi la Universitate. Considera catedra ca un sanctuar şi nu înţelegea a se înfăţişa aici decât ca să oficieze ceva solemn. în primii ani, fiind conferenţiar, îşi citea prelegerile, dar repede ajunsese la o perfectă oratorie academică, clară şi metodică în expunerea celor mai încurcate teorii şi lecţiile lui erau fermecătoare prin stilul natural şi colorat.

Cea mai mare parte din activitatea lui ştiinţifică a pornit de la catedră, unde împărtăşea, cu rezervă sau cu certitudine, descoperirile lui de texte vechi. Transformate, amplificate, adâncite în argumentare şi în aparatul ştiinţific necesar, aceste prelegeri universitare deveneau, rând pe rând, monografii temeinice, tipărite, şi, în sfârşit, sintezele atât de frumos scrise, pe cât de adâncite – în părţile lor componente – asupra cărţilor populare şi asupra evoluţiei literaturii române vechi.

Deşi cronologiceşte ultimul lui curs are titlul Epoca fanarioţilor, totuşi, sub acest titlu, profesorul Cartojan a tratat mai mult romanul popular răspândit la noi în secolul al XVIII-lea şi mai puţin celelalte domenii literare, istoric şi religios. în mai multe rânduri a anunţat studenţilor un curs despre Dimitrie Cantemir, pe care însă nu l-a ţinut niciodată.

1 N. Cartojan, Amintiri despre Gaster, în volumul Anton Pann, „Povestea vorbii”, ed. a Ii-a. Cu introducere de dr. M. Gaster, Craiova, Ed. Scrisul românesc, f.a., p. 16 (colecţia „Clasicii români comentaţi”).

2 Amintirile membrilor familiei, ale mele personale din excursiile la care participa scot în evidenţă latura umană a personalităţii lui Cartojan, atât de bine prinsă, dealtfel, şi de Ion Zamfirescu în articolul său publicat în Ramuri, V (15 iulie 1968), nr. 7, p. 10 şi 23.

În ultimii ani ai vieţii, Cartojan a consacrat mult timp studiului vieţii şi operei lui Dimitrie Cantemir. Intenţiona să-i închine un curs de un an şcolar întreg. A început cu o serie de lucrări de seminar, dictând studenţilor temele şi titlurile subiectelor. Pleca de la lectura şi analiza fundată a operelor. Stimula pe studenţi să facă eforturi spre descoperirea de idei şi teme noi; îi îndemna să aducă în lucrările lor contribuţii personale. După lectura lucrării, discuţiile se desfăşurau dirijate cu tact de pedagog. Orice intervenţie a lui Cartojan constituia o îndrumare metodică, o învăţătură nouă de laborator ştiinţific, un câştig în experienţa de lucru a studenţilor. Pentru seminarul D. Cantemir a dat lucrări de interpretare, dublate de materiale pe fişe; la lucrarea Elemente folclorice şi etnografice în „Descrierea Moldovei” a dat o bogată bibliografie de lucrări folclorice şi etnografice din care studenţii trebuiau să rezume, pe fişe, tema, motivul sau fapta care prezenta identităţi, similitudini sau diferenţieri, între ce era pe vremea lui Cantemir şi ce era viu şi actual încă în viaţa folclorică şi etnografia poporului.

Procedeul acesta l-a aplicat cu rezultate mai fericite în lucrările de seminar dedicate cărţilor populare şi ecourilor lor, prin popularizare, în creaţia literară orală şi cultă. Un intim al familiei spune că în vara anului 1944, la Pucioasa; unde lucra în lunile toride, a recitit critic operele lui Cantemir şi literatura despre el: „Câteva din cele mai cu autoritate îl nemulţumeau totuşi prin insuficienţa informaţiilor asupra formării intelectuale a viitorului domn moldovean. Simţea că mediul levantin din Istambul i-a transmis mult mai multe adieri occidentale decât se bănuieşte şi se interesa de stilul preţios francez din secolul al X. VII-lea, în care vedem unul din modelele încâlcirilor cantemireşti. l”

Pe de altă parte, ne-a comunicat, o dată că dacă ar mai putea studia în Italia (Veneţia) o vară, ar putea preciza multe surse latino-italiene ale pregătirii filosofice şi literare a lui Cantemir (se referea, în special, la Logică).

Nicolae Cartojan a fost primul profesor de literatură română veche, creatorul acestei specialităţi, şi n-a încetat o clipă de a-i asigura o dezvoltare cât mai ştiinţifică şi cât mai organică în evoluţia studiilor istorico-literare române.

În urma a numeroase cercetări făcute în bibliotecile Occidentului şi în aceea a Academiei Române, profesorul Cartojan ajunsese la convingerea că au existat între-literatura română veche şi literaturile medievale ale Occidentului, mai ales ale popoarelor romanice, numeroase raporturi culturale şi literare. Minuţioasele lui cursuri şi seminarii cu studenţii dezvoltau adesea acest nou punct de vedere.

Pe de altă parte, însă, dându-şi seama de influenţa bizantino-slavă exercitată asupra produselor culturale şi literare române, profesorul Cartajon îşi consolida catedra cu toate mijloacele posibile şi, în H38, obţine înfiinţarea unui lectorat de limbă neo-grecească, pe lingă catedra sa. Pregăteşte apoi asistenţi pentru limba polonă, pentru limba cehă şi pentru vechea bulgară, dorind a studia literatura noastră veche în legăturile ei fireşti, impuse de vecinătatea cu popoarele slavice înconjurătoare. Pe discipolii lui mai devotaţi i-a trimis, pe unul (Emil Turdeanu) la Sofia şi la Paris (H33, H35), pe altul (Dan Simonescu) la Atena (1934), pe al treilea (I. C. Chiţimia) la Varşovia (H37-l940) şi în Italia (1934, 1939), pe Ion Cazan la Praga (1938), ca să studieze contactele literaturii române

1 N. Condeescu, în Universul literar, 54 (1954), nr. 8, p. 6.

medievale cu literaturile popoarelor vecine. Discipolii lui l-au iubit, l-au stimat şi-i-au ascultat cuvântul. Cina, în K34, a publicat primul volum din Cercetări literare, s-a văzut ce înseamnă un profesor bun şi un pedagog de elită. Contribuţia elevilor lui la cele 5 volume din Cercetări literare, statornică la unii (Emil Turdeanu), sporadică la alţii (I. C. Chiţimia, Dan Simonescu, I. Cazan, A. Camariano, Al. Ciorănescu) avea valoarea unui omagiu al elevilor adus profesorului lor.

Dar moartea la numai 61 de ani a curmat realizarea totală a planului vast, conceput de ilustrul profesor.,-_,>

Noi, discipolii săi, din contactul pe care l-am avut cu. erudiţia sa, am admirat. întotdeauna concepţia sa de lucru, care, în esenţă, era aceasta: trebuinţa, de a aduce ceva nou este condiţia care justifică apariţia unui studiu; înfăţişarea metodică a subiectului; claritate şi precizie în expunerea faptelor; căldură şi frumuseţe stilistică în prezentarea analizelor literare. Ca studenţi, urmăream cu interes ecoid pe care-l trezeau studiile maestrului nostru în străinătate şi cu satisfacţie, constatam că savanţi şi specialişti ca Henri Gregoire, Mărio Roques, Giulio Bertoni, Carlo Tagliavini, Mărio Ruffini, Mihail Lascaris, N. Svoronos, Costas Kerofilas, Stylpon Kyriakidis şi alţii se uneau în a recunoaşte profesorului Cartojan titlul de comparatist şi medievist emerit sau de. autor al unor lucrări care cer sforţări supraumane (Kostas Kerofilas: „II a fallu donc un travail surhumain”).

Pe atunci în universităţi nu se preda Literatura universală, iar studiile comparatiste şi-au făcut la noi apariţia prin lecţiile lui Cartojan, în care profesorul prezenta difuzarea temelor şi motivelor din cărţile populare în literaturile lumii, dar în special în literaturile sud-estului european. Problema, atât de. actuală.azi, a relaţiilor Est-Vest pe plan literar medievistic, Cartojan a înfăţişat-o pentru prima dată la noi,. în lumea tineretului universitar. De aceea, un fost student al lui subliniază cu satisfacţie metoda nouă de cercetare a profesorului care ataşa pe studioşi de medievistica literară: „Studiul amănunţit, amplu şi mai, ales comparativ lipseşte. Profesorul Cartojan se orientează spre. o direcţie nouă. 1”.,_./, Ca rezultat al acestor înclinaţii temperamentale, de organizator şi îndrumător, stau cele cinci volume2 din Cercetări literare, buletinul Seminarului lui, pline cu studii serioase ale elevilor îndrumaţi de el, apreciate atât de bine, nu numai în ţară, dar mai ales peste hotare 3.

În aceeaşi categorie situăm şi colecţia: Texte de literatură veche românească, îngrijită de el, la care a cerut concursul foştilor lui elevi {Dan Simonescu şi I. C. Chiţimia), cât şi colegilor de la Facultate (prof. Al. Rosetti). Simţind acut lipsa textelor de literatură veche românească utile învăţământului universitar, el a luat iniţiativa editării, în transcriere cu litere latine şi în copii fotografice, a celor mai însemnate monumente de veche limbă şi literatură românească (v. Bibliografia, nr. 117-l20).

1 Ioan M. Negreanu, Cronici literare, Craiova, 1938, p. 180.

2 Pornise tipărirea şi a voi. al Vl-lea, din care a apărut numai extrasul Emil Turdeanu, Opera Patriarhului Eftimie al Târnovei (1375-l393) în literatura slavo-romănă, Bucureşti,

1946, 29 pag. + 9 planşe.

3 Vezi Deutsche Literatur Zeitung, organul Academiei din Berlin.: Heft 39/40, 29 sept. 1940, p. 902-906.

Urcat pe treptele cele mai înalte ale învăţământului superior, Cartojan n-a stat departe nici de nevoile învăţământului secundar, căruia i-a închinat o bună parte din activitatea lui, lucrând foarte bune manuale didactice, superioare multora din acea vreme, prin sistematica expunere a gramaticii, prin observaţiile literare şi explicaţiile istorice ce însoţesc bucăţile de lectură (v. Bibliografia, nr. 8S-Q9).

Însă cel mai frumos dar făcut de Cartojan învăţământului de cultură generală, pentru limba şi literatura naţională, este bogata colecţie „Clasicii români comentaţi,” editată de „Societatea Scrisul Românesc'1 din Craiova. De la vechile şi îngrijitele ediţii Minerva, de mult epuizate, literatura clasicilor intrase pe mina câtorva edituri care urmăreau scopuri pur comerciale. Asemenea edituri trimeteau ultima ediţie găsită în comerţ lucrătorilor tipografi pentru a o culege; în tipografie, corecturile se făceau de către funcţionari. Lipsa specialiştilor şi a unor îndrumători ai culturii literare şi ai lecturii particulare era evidentă. Carenţa chiar a unor principii şi criterii etice, în ce priveşte alegerea bucăţilor-toate acestea erau defecte constatate la fiecare pas în ediţiile ce se puneau în mâinile tineretului nostru şcolar. Greşelpde tipar, omisiuni de text, deformări de cuvinte se strecurau şi se adăugau de la o ediţie la alta, micşorând din valoarea lor ştiinţifică 1, în asemenea împrejurări, N. Cartojan întemeiază, în 1930, numita colecţie, în care au fost editaţi 29 scriitori români, cu 51 opere, dintre cele mai însemnate, plus două volume cu fragmente din cronicarii şi istoricii români din Transilvania şi un volum cu poezii popidare de la românii din Valea Timocului.

Concepute în spirit ştiinţific exigent, tu ample studii introductive, cu notiţe, comentarii şi ilustraţii artistice şi documentare, aceste ediţii, bazate pe tdtima redacţie publicată de autorul însuşi, au devenit în anii dintre cele două războaie un instrument de strictă necesitate în orientarea lecturii literare a tineretului, valoarea ştiinţifică şi educativă a colecţiei a fost recunoscută unanim. Deşi editura n-a putut răsplăti cum ar fi trebuit munca aleasă a colaboratorilor, totuşi, aceştia, cei mai mulţi profesori universitari, au nesocotit preocupările materiale şi s-au strâns cu încredere în jurul lui N. Cartojan, ajutându-l la marea operă. El însuşi a editat aci o parte din basmele lui P. Ispirescu, din operele literare ale lui M. Kogălniceanu şi poeziile lui Th. Şerbănescu.

Cercetătorul atent şi iniţiat al Bibliografiei operelor lui N. Cartojan va vedea, el singur, că pasiunea pentru studiile de istorie literară a manifestat-o încă din li 07, când era funcţionar la secţia manuscriselor din Biblioteca Academiei Române. Acest tezaur de material inedit, referitor la istoria culturii noastrea trezit pasiunea de studiu în sufletele mai multor cercetători români ca, Ilarie Chendi, Vasile Pârvan, N. Zaharia, Al. T. Dumitrescu, Perpessicius ş.a. A început cu cercetări amănunţite asupra literaturii noastre moderne şi era un cunoscător fără egal al epocii 1840-l855, de care s-a ocupat până în ultimul moment al vieţii, cu un interes nemicşorat. Cartojan poseda în acelaşi timp darul

1 Vezi broşura Scrisul românesc. Presa şi revistele literare despre Clasicii români comentaţi. Craiova (1938) şi supărătoarele deformări de text din ediţiile operelor lui C. Negruzzi, în Costache Negruzzi, Păcatele tinerelelor, ed. comentată de V. Ghiacioiu, Craiova, 1937, p. I —VII.

amănuntului migălos, dar şi viziunea larg sintetică şi concluzivă. Aproape fiecare cercetare a lui este, ca metodă, întruparea acestui dublu procedeu de a privi şi trata problemele. La început l-au interesat revistele care au dat directive, care au determinat curente în renaşterea şi evoluţia literaturii naţionale. Sunt modele de monografii în materie studiile despre Propăşirea, România literară, cea din 1851, Alăuta românească şi Arhiva românească. Temeinicia şi noutatea lor veneau din convingerea îndreptăţită a autorului că de un deosebit interes este să ştim ecoul pe care l-au avut marile idei în lumea contemporanilor. De aceea, două surse au început a fi folosite în istoriografia noastră literară de atunci: actele cenzurii şi corespondenţa dintre scriitori. Din aceleaşi preocupări au ieşit numeroasele lui articole asupra lui M. Kogălniceanu, pentru opera căruia avea multă admiraţie şi despre care intenţiona să mai scrie 2-3 capitole, pentru a încheia şi publica, cred, cea mai bună monografie ce am fi avut în acea etapă a istoriei literaturii remâneşti moderne1.

În 1910, publică prima lui lucrare de literatură veche românească, Alexandria, dar abia din 1922 (Alexandria. Noi contribuţii) interesul lui Cărtojan începe să se concentreze exclusiv asupra acestei specialităţi, pe care a studiat-o cu răbdare, perseverenţă, în sursele ei directe {manuscrisele vechi), până la sfâr-şitul zilelor lui. Uneori simţea nevoie să revie asupra problemelor puse. Astfel, dacă în 1910 Alexandria a fost studiată în contextul românesc, în 1922 revine asupra acestei cărţi populare, pentru a studia limba veche a textului şi pentru a stabili filiaţia manuscriselor româneşti, reuşind, prin această critică textuală, să precizeze versiunea sârbească din care coboară prototipul românesc.

Una după alta, urmează monografiile: Avgar în literatura românească, Legendele Troadei, Fiore di virtu, Rujdeniţa, Poema cretană, Erotocritul, care aveau să-l facă apreciat şi bine cunoscut în lumea comparatiştilor medievişti din ţară şi străinătate.

Punctul nou de vedere al lui Cărtojan este de a arăta că românii n-au rămas, în cursul veacurilor, complet izolaţi de marile ţări occidentale neo-latine şi că, cel puţin în domeniul literar, legendele şi povestirile care au încălzit imaginaţia apusenilor au ajuns, prin intermediare slave şi neogreceşti, până la noi, contribuind la formarea gustului nostru literar şi la formarea limbii literare române. Franţa ne-a trimis romanele ei medievale Roman de Troie, Pierre de Provence et la belle Maguellone (în româneşte Imberie şi Margarona) şi Paris et Vienne (în româneşte Erotocritul). Italia ne-a transmis Fiore di virtu (Floarea darurilor), Le sottilissime astuzie di Bertoldo şi Le piacevoli e ridicole sempli-cita di Bertoldino. Literatura spaniolă ajunge şi ea a ne fi cunoscută în epoca veche, prin două opere celebre: Marco Aurelio con el Relox de Principes (în româneşte Ceasornicul Domnilor) şi El Criticon (Critil şi Andronius).

Pe de altă parte, cărţile populare fiind bunul comun şi al literaturilor slavice, al celei bizantine şi neo-greceşti, studiile lui Cărtojan cuprind bogate informaţii şi din câmpul literaturilor popoarelor din Sud-Estul Europei. Aşa se explică de ce lucrările lui Cărtojan au fost bine primite în ţările balcanice; una din ele, şi anume Erotocritul, a fost chiar tradusă în greceşte sub titlul:

1 Chiar aşa, neterminată, această monografie ar merita să fie publicată într-un volum unitar, care ar cuprinde cam 22 capitole esenţiale.

Ot 'âŁ(; Kut 'emisoec, itTxou 'EpcoTOKpitou (Izvoarele directe şi indirecte ale; Erotocritului) şi publicată în revista To Nsov Kpâxoq (v. Bibliografia, nr. 25). \par        Stăpân pe amănunte, putea ajunge la perspectiva largă sintetică. în H29 şi 1938 apar cele două volume Cărţile populare în literatura românească, intrate în perioada slavonismului (voi. I) şi în perioada grecismului (voi II). Aceste volume constituiau opera de încoronare a activităţii de istoric literar a lui Cartojan. – > ' Greutatea cea mai mare pentru alcătuirea lor a fost faptul că nu se găseau monografii pentru toate textele populare care au circulat la noi. Multe din texte au fost descoperite şi identificate de Gartojan, printre manuscrisele Bibliotecii Academiei, pentru prima dată, cu prilejul acelor sinteze. De aceea,.contribuţia lor este prea mare şi greu de arătat în cadrul unui spaţiu restrâns; totuşi voi evidenţia însemnătatea acestor sinteze din punctul de vedere al problemelor noi pe care le ridică.

Aşa, de pildă, iconografia trv arta şi meşteşugul zugrăvirii icoanelor în biserică – este pusă într-o lumină cu totul nouă. Se constată că după apariţia studiilor lui Cartojan, pentru înţelegerea picturii vechi bisericeşti nu este destul să ai pregătire artistică şi cultura teologică necesară, dar trebuie să cunoşti bine legendele populare, apocrife. care au circulat în manuscrise în epoca veche a literaturii româneşti. Ele aii exercitat o mare înrâurire asupra mentalităţii zugravilor, din mâinile cărora au ieşit scene zugrăvite, inspirate din Legenda lui Avgar (voi. II, p. 13b,), din Esopia (voi. II, p. 266), din Legenda Proclei şi a viţei de vie (voi. II, p- 94) sau din pseudo-evanghelia lui Nicodim (voi. II, p.'78^79) etc.(v. şi Bibliografia, A, nr. 8, 9, 26, 56).

Într-o vreme când comparatiştii îşi mărgineau subiectele studiilor lor numai la literatura cultă a marilor scriitori, Gaston Paris le-a arătat greşeala ce o făceau de a nu-şi fi extins cercetările şi în domeniul poveştilor, legendelor şi romanelor populare Sintezele lui Cartojan ilustrează în modul cel mai convingător teoria învăţatului romanist şi medievist francez. El ne arată motive de origină veche orientală (din Sindipa şi Halima) sau de origină talmudică (legendele apocrife ale Vechiului Testament), trecând în folclorul occidental şi, în folclorul nostru.

De cărţile populare s-au mai ocupat la noi B. P. Haşdeu (1879) şi Moses Gaster (1883). Haşdeu s-a restrâns la un număr foarte mic de texte, la acelea transmise în cunoscutul Codice Sturdzanus. M, Gaster a mărit numărul textelor studiate, dar cele vreo 69 manuscripte* de care dispunea în 1883 erau cu totul insuficiente pentru a trage concluzii cu privire la filiaţia textelor şi la vechimea lor în literatura românească. Dovada au făcut-o sintezele lui Cartojan, care a descoperit pentru fiecare text în parte o versiune cu 60-l20 de ani anterioară. Pe de altă parte, în timp ce prezentările lui Haşdeu şi Gaster erau studii izolate şi independente de evoluţia întregii noastre literaturi, sinteza profesorului Cartojan

1 Annales internationales d'histoire. Congres de Paris, 1900, 6-e section: Histoire comparee des Htteratures, Paris, 1901, p. 39 —41.

2 Dintre acestea, opt i le împrumutase poetul M. Eminescu. Vezi M. Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, 1883, p. 577-579, nr, 9, 21, 40, 41, 47, 50, 51, 52. Alexandru Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, în Studii şi cercetări de bibliologie. I (1955), p. 129- 160.

este prima lucrare care încadrează literatura populară scrisa în dezvoltarea firească a literaturii româneşti. Această încadrare nu o puteau face istoriile literare româneşti, decât pentru textele datate: Alexandria (1620) şi Varlaam şi Ioasaf (circa 1640).

Până la Cartojan, nici o clasificare a textelor după conţinut nu. s-a făcut în mod raţional şi nici nu se putea face, pentru că el a descoperit texte şi legende noi. Apoi, alte texte se cunoşteau mai mult din titluri, căci nimeni nu descifrase conţinutul lor din multele manuscripte vechi ale Academiei Române, pentru a le identifica.

Opera de maturitate a lui Cartojan o constituie cele trei volume din Istoria literaturii române vechi, care se reeditează acum revizuită şi completată sub raportul informaţiei bibliografice. Ele cuprind desfăşurarea literaturii noastre de la origini şi până la epoca lui D. Cantemir, ultimul scriitor studiat fiind stolnicul Constantin Cantacuzino.

De la prima înfăţişare, volumele lui Cartojan ne aduc în minte marile opere asupra literaturii franceze alcătuite de învăţaţii Gustave Lanson sau Joseph Bedier şi Paul Hazard. Ca şi la acestea, formatul este în folio, puţin practic ca volum de bibliotecă, dar propriu operelor de mare întindere şi cu reproduceri fotografice de lux. Noutatea acestei sinteze nu stă în date, fireşte în bună parte cunoscute, ci în planul ei comparativ, urmărindu-se evoluţia noastră literară în comparaţie cu evoluţia literaturilor romanice, de o parte, şi cu apropierea literaturii noastre de fondul de cultură bizantino-slav de altă parte. Ca metodă, sinteza lui Cartojan se deosebeşte de celelalte similare, prin precizarea izvoarelor la operele traduse în româneşte. El a reuşit, apoi, să reîmprospăteze materialul, printr-o pătrundere directă a textelor şi prin folosirea ultimelor publicaţii de specialitate. Separă elementele de erudiţie, puse în bibliografia de la sfârşitul fiecărui capitol, de partea de analiză literară şi istorică, pe care o face stăruind mai mult asupra însuşirilor artistice ale operelor. Pune amănuntele în cadrul unei idei generale, pentru a le da viaţă, cum, de pildă, în analiza cronicilor,. când vrea să dovedească spiritul părtinitor al autorilor. v.n A

Un merit deosebit este (după cum am arătat) acela de a fi încorporat literatura populară beletristică în evoluţia firească a literaturii româneşti. Această încorporare a fost făcută şi până la el, de M. Gaster, în a lui Geschichte der rumânischen Litteratur1, dar numii bibliografic şi descriptiv, în timp ce in. sinteza lui Cartojan ea divine o realitate vie şi organică, prin constatarea urmelor ce aceste lecturi au lăsat în sufletul cărturarilor de pe vremuri, prin constatarea a ceea ce mai trăieşte în sufletul scriitorilor moderni (cazul lui I. II. Rădulescu, Al. Macedonski, Ion Pillat, M. Sadoveanu ş.a.) şi prin adâncirea multor caractere particulare ale cărţilor populare.

Prezentarea unui scriitor Cartojan o face după următorul plan metodic încredinţat de interferenţa societate-spiritualitate în materie şi de literatură, socotea că cele mai adinei sentimente şi gândiri umane sunt determinate nu numai de natura eului însuşi, dar şi de societatea în care s-au născut autorii, de timpul în care au trăit, precum şi alte cauze neprevăzute care joacă un rol nu mai puţin important. Este o încadrare în istorie, metodă aplicată atunci în istoria literară mondială, care a precedat aplicarea concepţiei materialist-istorice şi a metodei

1 Publicată în Grundriss der romanischen Philologie, II, 1898, al lui Grober.

dialectice din ştiinţa actuală a literaturii. în biografiile ce face scriitorilor, Car-tojan urmăreşte condiţiile lor ancestrale, factorii sociali şi culturali care au contribuit la dezvoltarea individualităţii scriitorului.

După biografia astfel înţeleasă, trece la analiza operei. Aceasta, niciodată n-a fost socotită de el ca aparţinând numai trecutului, dar şi prezentului şi viitorului. Operele literare sunt veşnic vii prin formele nepieritoare ale artei cuvântului, mereu dotate cu proprietăţi active în ce priveşte exercitarea imaginaţiei; mereu provocatoare de evocări sentimentale şi de emoţii estetice. Analizele care urmează, fie dintr-o cronică, fie dintr-o cazanie a lui Antim Ivireanu, fie dintr-un roman popular, scot în evidenţă sentimentul fundamental al scriitorului, arta unui portret, farmecul exprimării arhaice sau graţia naivă a unor legende pioase; într-un cuvânt, Cartojan ajunge prin aceste analize să descopere sensul adânc omenesc al manifestărilor culturale şi literare vechi. Dotat cu mult gust şi cu receptivitate literară, Cartojan încheie prezentarea scriitorului cu analiza elementelor de formă ale operelor, ceea ce numeşte el „limba şi stilul” scriitorului. Este, deci, un plan clasic, lansonian, în această prezentare, dar, mai mult decât în caracterizările reci ale lui Lanson, cele ale lui Cartojan încălzesc, transmit viaţa însăşi a textelor, iar simpatia cercetătorului pentru operă ne este comunicată în mod natural, într-o formă limpede şi simplă, care farmecă.

Reluând discuţia să amintim că un cercetător reproşa că „în marile controverse, N. Cartojan rămâne precaut şi nehotărât”1. Precaut, da; nehotărât, nu! Şi, ca să documentez părerea mea, va fi destul să dau un singur exemplu, foarte elocvent, pentru că el arată atitudinile contrare a doi cercetători, mari amândoi, N. Iorga şi N. Cartojan, în faţa aceleiaşi probleme: originea romanică, franceză, a baladei populare la sârbi şi la români. Mai întâi, lor ga discută problema originii baladei sârbeşti cu prilejul venirii misiunii universitare franceze în România, în anul 1919.

În consecinţă, într-un memoriu ocazional prezentat Academiei române1, unde era primită oficial acea misiune, ajunge la concluzia că: „. balada sâr-bească apare nu, ca o creaţiune specială poporului sârbesc, ci ca un împrumut [.] după balada apuseană, de provenienţă romanică, italiană şi mai ales franceză”. Marile epopei occidentale medievale s-au dezagregat – continuă lor ga – s-au descompus în părţile lor componente, de cântece vitejeşti, şi au trecut prin cruciaţi, din Franţa şi Spania, în Italia; din Italia au trecut în Peninsula Balcanică prin normanzi, care stăpâneau, în secolul al Xll-lea, sudul Italiei şi Regatul Siciliei. De la sârbi au trecut apoi la români.

În faţa aceleiaşi probleme şi în faţa teoriei lui Iorga, pe care nu este cazul să o discutăm aici, N. Cartojan ia următoarea atitudine: „Desigur că în sine problema este foarte interesantă şi ispititoare, dar ea presupune nu numai urmărirea baladei noastre populare în legătură cu balada populară sârbească, ci mai ales studierea epicii populare sârbeşti, clasarea ei în motive, compararea fiecărui motiv în parte cu toată producţia epică a Occidentului medieval, o muncă uriaşă, cu un material fluid, pentru care o viaţă de om nu ştiu dacă ar fi suficientă.

1 Al. Procopovici, în Dacoromania, X, partea I, p. 91, recenzând Istoria literaturii române vechi, voi. I, a lui Cartojan.

2 N. Iorga, Locul românilor în dezvoltarea vieţii sufleteşti a popoarelor romanice, publicată, ultima dată, în Istoria literaturii româneşti, Bucureşti, 1925, voi. I, ed. a Ii-a, p. 9 – 21, citatul la pag. 14.

De aceea prefer să mă întorc pe tărâmid mai sigur al literaturii scrise (adică al cărţilor populare – n.n., D. S. J, unde cercetările sunt mai rodnice, fiindcă filiaţiunea textelor se poate stabili, cu mai multă siguranţă, datarea lor cu mai multă precizie şi se poate urmări mai uşor drumul parcurs din literatura Occidentului.”x

Intenţionat am pus faţă în faţă cele două citate, pentru a se vedea deosebirea temperamentală a celor doi savanţi: N. Iorga, mândru de descoperirea lui ingenioasă, aşa este de sigur de ipoteza enunţat ăl încât nici nu se mai gândeşte cum ar fi posibilă, ca metodă, arătarea originii franceze a baladei sârbo-române. Cartojan, fascinat de interesul problemei, dar cu rezerve în faţa ipotezei, până la verificarea ei. După părerea lui, problema depăşeşte forţele unei vieţi omeneşti, fără să fie sigur de succes. Apoi o părăseşte ca infructuoasă şi atacă altă problemă – tot originea occidentală, dar nu a folclorului balcanic, ci a unor cărţi populare scrise – pentru dezvoltarea căreia putea folosi argumente sigure.

Vedem în citatul din Cartojan un plan de lucru de amploarea celor realizate de medievista francezi Joseph Bedier şi Edmond Faral, în cunoscutele lor studii: Les fabliaux, Les legendes epiques. Les sources latines des contes et romanş courtois du moyen-âge, cărţi care şedeau continuu pe masa de lucru a lui Cartojan. De la aceşti maeştri ai istoriei literare franceze şi ai criticii textuale, precum şi de la eruditul bizantinolog român D. Russo, sfătuitorul multor dintre cercetătorii de atunci, a împrumutat el metoda de lucru, pasiunea pentru informaţia sigură şi pentru amănuntul care luminează.

Aşa cum Bedier spunea, satisfăcut, că a reuşit să spulbere acei idola libri impuşi opiniei ştiinţifice de un Benfey şi de un Gaston Paris, luptând contra teoriei despre pretinsa origină indiană a legendelor europene şi contra teoriei că epopeea franceză ar fi de origină germanică, produsul unei munci colective şi anonime, aşa şi Cartojan a spulberat multe idei preconcepute, care se vânturau pe seama literaturii noastre vechi. El a documentat că pretinsa origine bogomilică a multor legende româneşti este falsă; a evidenţiat valoarea estetică a literaturii noastre vechi, pe care cercetătorii anteriori lui o interpretau numai ca material cultural biografic; el a creat din studiul literaturii române vechi o adevărată specialitate, integrând-o, prin problemele puse şi metoda aplicată, în contextul literaturilor occidentale medievale şi sud-est europene.

Contribuţiile istorico-literare ale lui N. Cartojan au produs în lumea comparatiştilor străini o adevărată revelaţie; ei s-au grăbit a împărtăşi rezultatele cercetărilor profesorului român specialiştilor lumii şi au pus revistele ce conduceau la dispoziţia, fie a studiilorlui personale (Vezi Bibliografia, A, nr. 9,14,19,21, 24, 25, 27, 43, 44),fie a recenziilor care evidenţiau înalta lor valoare ştiinţifică (vezi Bibliografia, C, nr. 13,16,17,21,28,34,38,40,41,43,47,48,52- 62,66,37,55,59). Comparatiştii şi istoricii literari francezi contemporani lui N. Cartojani l-au socotit ca un medievist, aproape unic în specialitatea sa. Dealtfel, el a lucrat, ca şi Joseph Bedier, Edmond Faral, Paul van Tieghem ş.a. conform idei probităţii ştiinţifice, a documentării exhaustive, singurele care permit avansarea unor constatări şi teorii noi.

Nicolae Condeescu, învăţatul profesor universitar, el însuşi un comparatist de seamă al nostru, decedat, spre paguba istoriei noastre literare, la 5 XII 1966, N. Cartojan, Elemente occidentale în literatura românească veche, curs litografiat, p. 100- 101.

ne comunică asprele aprecieri critice făcute de Edmond Faral, profesor la College de France, istoricilor literari români, aflaţi alunei la Paris pentru specializare sau în ţară. O singură persoană făcea expeepţie de la critica severului profesor francez: „Singurul d-voastră istoric literar serios – sfârşi Faral – este, după câte cunosc, acel Cartojan care mi-a trimis mai anii trecuţi nişte studii despre Le Roman d'Alexandre, Le Roman de Troie şi Fiore di virtu în literatura d-voastră. Numai la el am întrezărit, prin puţina românească ce descifrez, o tratare amplă a problemelor şi o urmărire perseverentă şi norocoasă a căilor de acces Uter ar de la noi spre Dunăre.”1

Când Cartojan a identificat izvorul romanului popular Erotocritul, pe care cercetătorii anteriori îl credeau de origină cretană ('EpcoTOKpitog), în romanul medieval francez Paris et Vienne (1478), revista Byzantion din Bruxelles, prin pana, cred, a bizantinologului Henri Gregoire (nota nu e semnată), a considerat această descoperire drept „une decouverte qu'on peut, sans exageration, qualifier de sensationelle”. în acelaşi an (lf>35), şi în aceeaşi revistă de bizantinologie, profesorul universitar din Salonic – Mihail Lascaris – scria cu privire la izvorul literar al Erotocritului că: „Le probleme des sources de poeme n-a pas beaucoup avanei vers sa solution, malgre de travaux de Pavolini, de Krappe, de Mavrogordato” şi sfârşea prin a arăta importanţa descoperirii lui Cartojan pentru studiul literaturii nco-eline.

Micromonografiile lui Cartojan din sinteza Cărţile populare în literatura românească (în mod special, volumul al II-lea, închinat cărţilor de provenienţă grecească – 1938) au suscitat chiar în Grecia o înviorare a interesuluipentru medievistica literară. Costas Kerofilas, cronicarul specialist în acest domeniu de la Le Messager d'Athenes, anunţa apariţia volumului lui Cartojan, subliniind valoarea lui ştiinţifică pentru literatura greacă: „La question de la litterature populaire grecque a ete tres peu etudiee en Grece.”; de aceea Kerofilas aduce omagiul său de recunoştinţă lui Cartojan: „. le savant roumain qui reud şi grands services non seulement ă la litterature de son pays, mais aussi ă la litterature grecque”. Acelaşi merit recunoştea şi N. Iorga volumului al II-lea din Cărţile populare – anume că el „a renouvele l'etude des livres populaires non seulement chez Ies Roumains”, subliniind că „le nombre des renseignements est enorme et leur presentation excellente”.

Punctul de vedere nou – şi scump lui Cartojan, pentru că îl repeta convingător de câte ori era necesar – a fost că literatura noastră medievală are contacte remarcabile şi cu literaturile romanice italiană, franceză, spaniolă din Vestul Europei. Studiile Legendele Troadei, Fiore di virtu, Imberie şi Margarona, Ceasornicul domnilor, Critil şi Andronius ş.a. dovedesc răspân-direa şi cunoaşterea pe teritoriul nostru a operelor literare occidentale ale unor Benoit de Sainte Maure, Tommaso Gozzadini, scriitori anonimi provensali, Antonio de Guevara, Baltasar Grâcian. Această latură necunoscută, pentru luminarea căreia Cartojan a studiat mai multe veri în bibliotecile Occidentului, a fost apreciată elogios de alţi comparatişti, de data aceasta specialişti în studiul literaturilor neolatine. Astfel, profesorul italian Carto Tagliavini socotea că este o datorie profesională a romanistului a face cunoscute operele de medievistica literară ale lui Cartojan în cercuri ştiinţifice cât mai largi, care nu cunosc limba

1 N. Condeescu, în Universul literar, nr. fi/1945, p. 11.

română. Le-a recenzat repetând adesea publicarea aprecierilor în revistele Archivum Romanicum, Studi rumeni, L'Europa Orientale şi Giornale storico della ictteratura italiana. C. Tagliavini scoate în evidenţă cunoştinţa deplină a izvoarelor consultate, metoda precisă, stilul plăcut şi vioi („piena conoscenza delle fonti, sicurezza di metodo, vivacită di stile”). Recenzând Cărţile populare. (voi. I, 1i 29) venite prin intermediul traducerilor slave, prof. Taghavini scrie t „II Cartojan era certo la persona piu adatta per intraprendere ii faticoso tenta-tivo di una sintesi” şi continuă: „Tutti gli studioşi saranno grati al Cartojan per questa sintesi di inaprezzabile valore” („Cartojan era, desigur, persoana cea mai autorizată să întreprindă tentativa grea a unei sinteze. Toţi cercetătorii vor fi recunoscători lui Cartojan pentru această sinteză de o valoare mai mare decât orice preţ”).

Unele lucrări Cartojan le-a publicat în limbi străine; una dintre acesteat Le modele francais de l'Erotokntos, poeme cretois du XVII-eme siecle, a fost tradusă şi publicată în greceşte. Henri Gregoire, recenzând studiul în limba greacă, scrie, între altele, că profssorul român este un erudit cu o lectură imensă şi cu o metodă perfectă („erudit d'une lecture immense etd'une methode parfaite”).

Prin anii 1942-l943, după ce publicase şi primele două volume din Istoria literaturii române vechi, Cartojan era socotit în lumea cercetării ştiinţifice europene cel mai strălucit istoric al literaturii române vechi, totodată unul din cei mai reprezentativi comentatori ai culturii şi civilizaţiei vechi de la hotarele Europei de est: „ii piu Mustre storico vivente della letteratura romena antica.; Quest'opera (Istoria literaturii române vechi – n.n., D. S.), completeră quella sulla letteratura popolare romena (Cărţile populare. voi. I-II) e dară cosi la visione generale della letteratura, popolare e culta, di quella nazione che di confini dell'oriente europeo ha lottato nei secoli e lotta tuttora per salvare la sua e la nostra civiltă. Di questa civiltă ii Cartojan e bene uno degli nomini piu rappresentativi” (Mărio Ruffini).

În anul 1945, Academia Română, în adunare generală, anunţă pierderea savantului ei membru, care „rămăsese singurul erudit în domeniul literaturii vechi româneşti”. Secretarul general care anunţa decesul adăuga: Cartojan „şi-a creat un drept la recunoştinţa ţării pentru contribuţia preţioasă la lărgireat peste hotare, a bunului renume al ştiinţei româneşti”.

La 28 mai 1946, profesorul Iorgu Iordan ocupa locul de academician rămas liber prin moartea lui Cartojan. în discursul de recepţie, noul academician, el însuşi un savant de reputaţie mondială şi cu o impresionantă meticulozitate metodică în lucrările sale, prindea cu mare precizie nota particulară a înaintaşului: „Nicolaie Cartojan era un filolog autentic, nu numai prin obiectul şi metoda cercetărilor sale, ci şi prin acribia împinsă până la ultimele limite (.) Căuta, răscolea şi revenea mereu, spre a se convinge că a spus tot ce se poate spune, şi cât mai bine cu putinţă privitor la problema în discuţie. De multe ori făcea să întârzie apariţia chiar a unei lucrări date deja la tipar, şi aceasta, de teama că n-a epuizat subiectul subt raportul informaţiei sau al materialului.”

Prin toate aceste calităţi, care au dat o strălucire caracteristică activităţii lui bogate, N. Cartojan câştigase locul de frunte în istoria literară românească, care îi va cinsti cu pietate memoria, dar va regreta şi mai mult pierderea lui prematură.

DAN SIMONESCU

SFÂRŞIT