Mari d’elle
O noapte de ajun de sărbătoare. Cântăreaţa de operă Natalia Andreevna Bronina – măritată Nikitkina – stă culcată în iatacul ei şi se lasă cu tot trupul şi tot sufletul în voia odihnei. Legănată dulce între somn şi trezie, se gândeşte la fetiţa ei, aflată undeva departe la bunică sau la o mătuşă… Fetiţa asta îi e mai scumpă decât publicul, buchetele, recenziile, adoratorii… şi ar fi în stare să se gândească la ea toată noaptea, până dimineaţa. Natalia Andreevna e fericită, liniştită şi nu doreşte cu adevărat decât un singur lucru: să poată sta tolănită în voie, să dormiteze şi să viseze la fetiţa ei.
Deodată, cântăreaţa tresare şi deschide larg ochii: în vestibul zbârnâie strident soneria. Nu trec nici zece secunde şi soneria zbârnâie iar. Uşa se deschide zgomotos şi cineva pătrunde în antreu, tropăind ca un cal, suflând de frig şi pufnind.
— Ei, drăcia dracului, aici nici n-ai unde să-ţi atârni şuba! aude cântăreaţa un glas răguşit de bas. Şi cică-i artistă celebră! Primeşte cinci mii de ruble pe an şi nu e-n stare să-şi facă rost de un cuier ca lumea!
„Bărbatu-meu… se posomorăşte ea. Şi-mi pare că a adus şi un prieten de al lui, să doarmă la noi… Ce silă mi-e!”
S-a dus odihna. Când în vestibul încetează suflatul zgomotos al nasului şi scoaterea galoşilor, cântăreaţa aude în iatac paşi vătuiţi… A intrat bărbatul ei, mari d’elle, Denis Petrovici Nikitkin. Aduce cu el frig şi miros de coniac. Se plimbă îndelung prin iatac, suflând din greu, şi caută ceva, lovindu-se prin întuneric de scaune…
— Ce vrei? geme cântăreaţa, după ce i s-a urât de atâta foială în jur. M-ai trezit.
— Caut chibrituri, drăguţo… Vasăzică… nu dormi. Îţi transmit un salut… Din partea lui… cum naiba îl cheamă?… roşcovanul acela, care-ţi oferă mereu buchete. Zagvozdkin… Am trecut chiar adineauri pe la el.
— Ce-ai căutat la el?
— Nimic. Aşa… să mai stăm de vorbă; am discutat… am băut. Poţi să spui ce vrei, Natalie, dar mie nu-mi place individul ăsta. Nu-mi place deloc! E un dobitoc fără pereche. E bogat, capitalist, are vreo şase sute de mii de ruble, deşi nu s-ar zice. Ce ştie el ce-i banul: nici el nu-l foloseşte, dar nici altuia nu-i dă. Capitalul trebuie pus în circulaţie, iar el îl ţine cu dinţii, îi e frică să-l dea din mână. La ce foloseşte un capital neproductiv? Un capital neproductiv nu face nici cât o ceapă degerată.
Mari d’elle găseşte, pe dibuite, marginea patului şi se aşază gâfâind la picioarele nevestei.
— Capitalul neproductiv e un lucru dăunător… continuă el. De ce afacerile au început să meargă mai prost în Rusia? Fiindcă avem prea multe capitaluri neproductive, fiindcă ne e frică de credit… În Anglia e cu totul altfel… în Anglia nu există nătărăi ca Zagvozdkin… Acolo orice copeică e pusă în circulaţie… Da… Acolo banii nu se ţin prin cufere…
— Bine. Lasă-mă să dorm.
— Acuşi… Despre ce vorbeam? Da… În vremurile noastre, Zagvozdkin ar trebui cel puţin spânzurat… E un ticălos şi un prost… Un dobitoc şi nimic altceva. Dacă i-aş fi cerut un împrumut fără niciun fel de garanţie, aş mai zice. Dar aşa… orice copil îşi poate da seama că nu-i niciun risc. Dar el nu înţelege, boul! Pentru zece mii, ar fi primit o sută. Peste un an, ar fi avut cu o sută de mii mai mult! L-am rugat, i-am explicat… degeaba: nu mi-a dat nimic, tâmpitul!
— Sper că nu i-ai cerut un împrumut în numele meu!
— Hm… Ciudată întrebare… se supără mari d’elle. În orice caz, mai curând mi-ar fi dat mie cele zece mii, decât ţie. Tu eşti femeie, pe când eu sunt totuşi bărbat, om de afaceri. Şi ce proiect i-am propus! Nu baloane, nu fel de fel de himere, ci lucru serios, ceva pozitiv! Dacă aş întâlni un om înţelegător, aş putea obţine numai pentru ideea mea douăzeci de mii! Chiar şi tu ai pricepe, dacă ţi-aş spune despre ce-i vorba. Atât că… să nu scapi vreo vorbă cuiva… Doamne fereşte… Dar mi se pare că ţi-am mai spus-o. Ţi-am vorbit de maţe?
— Mm… lasă pe altă dată…
— Mi se pare că ţi-am vorbit. Înţelegi tu cum vine treaba? Acum magazinele alimentare şi cârnăţarii cumpără maţele pe loc şi le plătesc scump. Dar dacă aş aduce maţe din Caucaz, unde n-au niciun preţ, unde se aruncă, atunci… îţi dai seama? La cine ar mai cumpăra cârnăţarii maţe: la abatoare, sau la mine? Fireşte că la mine! Doar le-aş vinde de zece ori mai ieftin! Acum, să stăm şi să raţionăm: în capitale şi în centrele mari, se cumpără anual maţe pentru o sumă de… să zicem cinci sute de mii de ruble… Asta-i un minimum… Iar dacă…
— Ai să-mi spui mâine… Altă dată…
— Da, ai dreptate… Ţi-e somn, pardon… Plec… Orice ai spune, dar în orice domeniu plasezi capital, peste tot poţi face treabă… Dacă ai capital, poţi să câştigi un milion chiar şi cu mucuri de ţigări… Să luăm bunăoară teatrul. De ce crezi tu că a dat faliment Lentovski? Foarte simplu! De la început nu şi-a condus afacerea cum trebuia. Se lansa nebuneşte, fără să aibă capital… Mai întâi trebuie să-ţi asiguri capitalul şi abia pe urmă s-o porneşti, încet, cu binişorul… În ziua de astăzi, poţi să câştigi foarte bine cu un teatru particular sau cu un teatru popular… Dacă prezinţi piese bune cu preţuri ieftine şi dacă o nimereşti pe gustul publicului, poţi chiar din primul an să pui în buzunar o sută de mii de ruble… Tu nu înţelegi lucrul ăsta, dar eu am dreptate. Şi ţie îţi plac capitalurile neproductive, ca şi măscăriciului de Zagvozdkin… Strângi bani şi nu ştii nici tu pentru ce… Nu mă asculţi, nu vrei… Dacă i-ai pune în circulaţie, n-ar trebui să te mai vânturi atâta… Pentru început, îţi ajung şi cinci mii de ruble ca să pui pe picioare un teatru particular… Nu ca Lentovski, fireşte, ci modest… încetişor… Am şi găsit un impresar, am dibuit şi un local… Numai banii nu-i am… Dacă ai fi femeie de înţeles, te-ai fi lăsat de mult de toate rentele tale de stat cu cinci la sută sau cu altă dobândă, cu câştiguri prin tragere la sorţi şi mai ştiu eu ce bazaconii.
— Nu, mersi… Destul m-ai păgubit şi aşa… îmi ajunge, m-am învăţat minte…
— Dacă judecăm ca muierile, desigur că-i aşa… oftează Nikitkin, sculându-se. Desigur!
— Ajunge… Hai, du-te, şi lasă-mă să dorm… M-am plictisit ascultând mereu aiurelile tale.
— Da… Sigur! Te-am păgubit… te-am jefuit… ne aducem aminte numai de ceea ce dăm, ceea ce luăm uităm.
— N-am luat niciodată nimic de la tine.
— Oare? Dar când nu eraţi încă o artistă cunoscută, pe a cui socoteală trăiaţi? Şi cine, daţi-mi voie să vă întreb, v-a scos din sărăcie şi v-a pricopsit? De asta nu vă aduceţi aminte?
— Hai, destul, pleacă. Du-te şi culcă-te.
— Dacă vă par beat… dacă sunt nedemn de persoana dumneavoastră, pot să plec cu totul.
— N-ai decât. Ai face foarte bine.
— Chiar asta am să fac. Destul m-am înjosit. Să ştii că plec.
— Of, Doamne! Da’ pleacă odată! O să-mi pară foarte bine!
— Vedem noi!
Nikitkin mormăie ceva înfundat şi, lovindu-se de mobile, iese din iatac. Apoi se aud din vestibul şoapte, un târşâit de galoşi şi clănţănitul uşii care se închide. Mari d’elle s-a supărat de-a binelea şi a plecat.
„Slavă Domnului, s-a dus… gândeşte cântăreaţa. Acum voi putea dormi.” Şi, adormind, se gândeşte la bărbatul ei: când şi cum i-a picat pacostea asta pe cap? Pe timpuri, mari d’elle stătea la Cernigov şi avea acolo un post de contabil. Cât timp era un cetăţean oarecare, nicidecum „bărbatul unei celebrităţi” treacă-meargă: se ducea la serviciu, primea leafă şi toate proiectele şi fanteziile lui nu puteau depăşi o chitară nouă, o pereche de pantaloni la modă, sau un ţigaret de chihlimbar. Devenind însă „mari d’elle”, s-a transformat cu totul. Cântăreaţa mai ţine minte cât tărăboi a făcut când i-a declarat întâia oară că vrea să intre în teatru, cum se indigna, cum se plângea părinţilor ei, cum o gonea din casă. A fost nevoită să intre în teatru fără voia lui. După aceea, însă, aflând din ziare şi de la lume că ea câştigă bani mulţi, a „iertat-o”, s-a lăsat de contabilitate şi a devenit întreţinutul ei. Artista nu contenea să se mire privindu-şi întreţinutul: când avusese timpul să se şlefuiască, să capete preferinţe şi apucături noi? Unde deprinsese gustul stridiilor şi al vinurilor de Bourgogne? Cine îl învăţase să se îmbrace după ultima modă, să-şi facă freză, să-i spună Natalie în loc de Nataşa?
„Ciudat… gândeşte cântăreaţa. Pe timpuri, cum îşi lua leafa, o ascundea, iar acum nu-i ajung nici o sută de ruble pe zi. Pe timpuri, se ferea să vorbească chiar şi în faţa liceenilor, de frică să nu spună vreo prostie, iar acum îşi permite familiarităţi până şi de faţă cu prinţii… Ce om de nimic!”
Dar deodată cântăreaţa tresare din nou: soneria din vestibul ţârâie iar. Ocărând şi târşâindu-şi papucii, fata în casă se duce să deschidă. Şi iar intră cineva tropăind ca un cal.
„S-a întors! Când o să-mi dea odată pace? E revoltător!” gândeşte cântăreaţa înfuriindu-se.
„Ia stai… Te învăţ eu minte să mai faci pe grozavul! Ai să pleci! Te fac eu să pleci!”
Bronina sare din pat şi aleargă desculţă în salonaşul unde doarme de obicei mari d’elle. Îl găseşte dezbrăcându-se şi aşezându-şi cu multă grijă hainele pe fotoliu.
— Bine dar spuneai că pleci! se răsteşte ea, cu ochi strălucitori, plini de ură. De ce te-ai întors?
Nikitkin tace şi suflă pe nas.
— Spuneai că pleci!… Te rog s-o ştergi imediat! Auzi? Imediat!
Mari d’elle tuşeşte şi îşi scoate bretelele fără să-şi privească nevasta.
— Dacă nu pleci, neobrăzatule, plec eu! continuă cântăreaţa, bătând din piciorul desculţ şi fulgerându-l cu ochii. Plec! Auzi, neruşinatule… ticălosule, lacheule! Afară!
— Ar trebui să-ţi fie ruşine, măcar de lumea străină… mormăie bărbatul.
Cântăreaţa întoarce capul şi abia acum vede o mutră de actor, pe care n-o cunoaşte… Văzând umerii goi şi picioarele desculţe ale actriţei, mutra roşeşte şi-i vine să intre în pământ de ruşine.
— Dă-mi voie să-ţi prezint… bolboroseşte Nikitkin. Bezbojnikov, impresar din provincie.
Cântăreaţa scoate un ţipăt şi fuge în iatacul ei.
— Iată… spune mari d’elle, lungindu-se pe divan. Totul merge strună. „Dragul meu”, „scumpul meu”, „iubitule…” Sărutări, îmbrăţişări… Dar cum a venit vorba de bani… aţi văzut-o… Mare lucru sunt banii!… Noapte bună.
După o clipă se aude un sforăit.
Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 354, 25 decembrie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.
