Uimiți priveau legionarii

La cel ce moare-atât de blând...

Nori negri năvăleau pământul

În soare-apune sângerând.

Și iată, liniile crucii

Se șterg de-al înserării fum,-

Ostași și vale și colină

Se prăbușesc în noapte-acum,

Dar peste lumea adormită,

În aerul suspinător,

Rămase omul de lumină

În pregătirea unui zbor:

O, nu era dumnezeirea

Plecată plânsetului greu-

Ci lutul însuși, omenirea,

Într-un avânt spre Dumnezeu...

Din locul patimii eterne

Creștea, se înălța Cristos;

Iar spinii sfâșiară norii

Ce-năbușeau pământul jos;

Și fruntea-i se făcu tot una

Cu slava-n care se perdea —

Și orice strop al ei de sânge

A devenit pe cer o stea.