Capitolul 1 Evadarea

Mă urc ultimul în barcă şi, împinşi de Ciocolată, înaintăm spre fluviu. Avem două vâsle straşnice, una manevrată de Cuic în faţă, cealaltă de mine. În mai puţin de două ore ajungem pe fluviu.

Plouă de-o oră şi mai bine. Un sac de făină vopsit îmi slujeşte drept impermeabil. Cuic şi ciungul au şi ei câte unul la fel.

Fluviul e rapid şi plin de vârtejuri. În ciuda curentului, ajungem în mijlocul lui în mai puţin de-o oră. Ajutaţi de reflux, după trei ceasuri trecem printre cele două faruri. Ştiu că marea e aproape, întrucât sunt situate chiar la gura fluviului. Cu vela şi focul ridicate, ieşim din Kourou fără să întâmpinăm vreun necaz. Vântul suflă dintr-o parte cu-atâta forţă că sunt silit să-l fac să lunece pe velă. Intrăm în mare brutal şi, ca o săgeată, trecem prin gura fluviului, depărtându-ne repede de coastă. În faţa noastră, la patruzeci de kilometri, farul de pe Insula Royale ne arată drumul.

Acum treisprezece zile eram în spatele acestui far, pe Insula Diavolului. Plecarea asta nocturnă pe mare, desprinderea rapidă de continent nu e salutată de cei doi camarazi indochinezi cu o explozie de bucurie. Aceşti oameni nu obişnuiesc să-şi exteriorizeze sentimentele asemenea nouă.

De cum am început să plutim pe apa mării, Cuic-Cuic a zis doar atât, cu un glas firesc:

— Am ieşit foarte bine.

— Da, am pătruns în mare fără nici o greutate.

Ciungul adăugă:

— Mi-e sete, Cuic-Cuic. Dă-mi puţin rachiu. După ce m-am servit, au tras şi ei o duşcă bună. Am plecat fără busolă, dar cu prilejul primei evadări am învăţat să mă călăuzesc după soare, lună, stele şi vânt. Aşadar mă îndrept spre larg fără nici o şovăire, cu catargul orientat spre Steaua Polară. Barca se comportă bine: urcă suplă valurile şi aproape că n-are ruliu. Vântul fiind foarte puternic, dimineaţa ne aflăm foarte departe de coastă şi de Insulele Salvării. Dacă n-ar fi fost prea riscant, m-aş fi apropiat de Insula Diavolului, s-o pot privi pe săturate din larg în vreme ce-o ocolim.

Timp de şase zile marea a fost agitată, dar fără ploaie şi fără furtună. Vântul, foarte puternic, ne-a împins destul de iute spre apus. Cuic-Cuic şi Hue sunt nişte tovarăşi admirabili. Nu se plâng niciodată, nici de vreme rea, nici de soare, nici de frigul nopţii. Un singur lucru: niciunul nu vrea să se atingă de cârmă şi să aibă barca pe mână vreme de câteva ceasuri ca să pot dormi. De trei sau patru ori pe zi pregătesc mâncarea. S-au consumat toate găinile şi cocoşii. Ieri i-am spus lui Cuic în glumă:

— Când mâncăm purcelul? S-a făcut foc.

— Animalul ăsta e prietenul meu şi va trebui să mă omorâţi pe mine până să-l tăiaţi pe el.

Tovarăşii mei îşi fac de lucru pe lângă mine. Nu fumează, ca să pot fuma eu cât vreau. Oricând se găseşte ceai cald. Fac totul fără să fie nevoie să le spun ceva.

Sunt şapte zile de când am plecat. Nu mai pot. Soarele frige atât de tare că până şi prietenii mei sunt opăriţi ca nişte raci. O să dorm. Leg cârma şi las numai un pic de velă. Barca merge cum o împinge vântul. Dorm buştean aproape două ore.

O zdruncinătură zdravănă mă trezeşte brusc Când îmi dau cu apă pe obraz, am plăcuta surpriză să constat că, în timp ce dormeam, Cuic m-a bărbierit fără să simt nimic. Tot datorită lui faţa mi-e unsă cu ulei.

De aseară mă îndrept mai spre sud-vest, mi se pare că am luat-o prea spre nord. Pe lângă faptul că rezistă bine pe mare, barca asta grea are şi avantajul că nu se lasă uşor deviată. De aceea presupun c-am mers prea mult spre nord, căci am pus la socoteală şi deriva, şi poate că n-a avut loc. Ia te uită, un dirijabil! E prima oară când văd aşa ceva. Nu pare să vină spre noi şi e prea departe ca să ne dăm seama de mărimea lui.

Luminându-i învelişul de aluminiu, soarele îi dă reflexe platinate atât de strălucitoare că nu te poţi uita ţintă la el. Şi-a schimbat ruta, parcă s-ar îndrepta spre noi. Într-adevăr se măreşte repede şi-n mai puţin de douăzeci de minute se află deasupra noastră. Cuic şi ciungul sunt atât de surprinşi de arătarea asta că sporovăiese fără încetare pe limba lor.

— Da' mai vorbiţi şi franţuzeşte, ce dracu! să vă-nţeleg şi eu.

— Balon captiv englezesc, zice Cuic.

— Nu, nu-i un balon captiv, e-un dirijabil.

Acum, când drăcovenia asta uriaşă zboară jos şi se roteşte-n jurul nostru, descriind cercuri mici, o examinăm cu de-amănuntul. Se zăresc nişte steguleţe cu care ni se fac semne. Nu putem răspunde, fiindcă nu înţelegeam nimic. Dirijabilul insistă, trecând şi mai aproape de noi, atât de aproape că distingem oamenii din carlingă. Apoi se îndepărtează, luând-o de-a dreptul spre pământ. La mai puţin de-o oră, soseşte un avion care trece de câteva ori deasupra noastră.

Marea a început să fie mai agitată şi dintr-odată vântul s-a înteţit. Orizontul e senin de jur împrejur, nu-i pericol să plouă.

— Ia te uită, zice ciungul.

— Unde?

— Acolo, punctul ăla în direcţia unele trebuie să fie pământul. Punctul ăla negru e-un vas.

— De unde ştii?

— Presupun, şi-aş zice chiar că-i o vedetă rapidă.

— De ce?

— Fiindcă nu scoate fum.

Într-adevăr, cam peste un ceas, zărim foarte clar un vas de război cenuşiu, care pare să se îndrepte direct spre noi. Se măreşte, va să zică înaintează cu o viteză formidabilă, vine într-atât de precis spre noi că mi-e frică să nu treacă prea aproape. Ar fi primejdios, pentru că marea e agitată şi siajul, lui, perpendicular pe direcţia valurilor, ne-ar putea scufunda.

E un torpilor de buzunar. Când schiţează un semicerc, ni se înfăţişează de-a lungul, aşa că-i putem citi numele: Tarpon. Cu steagul englez fluturând la proră, vasul, după ce-şi descrie semicercul, se apropie încet din spate. Se menţine cu prudenţă la acelaşi nivel cu noi, cu aceeaşi viteză. O mare parte a echipajului, în uniforma albastră a flotei engleze, se află pe punte. De pe puntea de comandă, un ofiţer îmbrăcat în alb, cu un portavoce la gură, strigă:

— Stop. You stop!

— Coboară pânzele, Cuic!

În mai puţin de două minute, vela, trinca şi focul sunt strânse. Fără velă stăm aproape pe loc, doar valurile ne deplasează lateral. Nu pot rămâne aşa multă vreme, e primejdios. O navă lipsită de-un impuls propriu, datorat vre-unui motor sau vântului, nu mai răspunde comenzilor, lucru tare periculos când valurile sunt mari, Slujindu-mă de mână ca de-un portavoce, strig:

— Vorbiţi franceza, captain?

Un alt ofiţer ia portavocele:

— Da, captain, înţeleg.

— Ce doriţi?

— Să vă luăm barca la bord.

— Nu, e prea periculos, nu vreau să-mi fărâmaţi barca.

— Suntem un vas de război în patrulare, trebuie să vă supuneţi.

— Puţin îmi pasă, noi nu suntem în război.

— Nu sunteţi naufragiaţi de pe-un vas torpilat?

— Nu, suntem nişte evadaţi din ocna franceză.

— Ce ocnă, ce-i aia, ce înseamnă ocnă?

— închisoare, penitenciar. Convict, pe englezeşte. Hard labour. (Muncă silnică.)

— Ah! Da, da, înţeleg. Cayenne?

— Da, Cayenne.

— Unde vă duceţi?

— Hondurasul britanic.

— Nu se poate. Trebuie s-o luaţi spre sud-vest şi să vă duceţi la Georgetown. Supuneţi-vă, e un ordin.

— O. K.

Îi spun lui Cuic să ridice pânzele şi-o pornim în direcţia indicată de torpilor.

Auzim un motor în spatele nostru, e-o şalupă care s-a desprins de torpilor. Ne ajunge degrabă. Un marinar, cu arma în bandulieră, e în picioare la proră. Şalupa vine pe dreapta, trece literalmente razant pe lângă noi fără să se oprească şi fără să ne ceară să ne oprim. Dintr-un salt, marinarul sare în barca noastră. Şalupa îşi urmează drumul şi se întoarce la torpilor.

— Good afternoon (Bună ziua), zice marinarul. Vine spre mine, se aşează alături, pune mâna pe cârmă şi îndreaptă barca mai spre sud decât mine. Îi încredinţez cârma bărcii, observând felul cum procedează. Se pricepe foarte bine să manevreze, nu încape nici o îndoială. Cu toate astea, nu-mi părăsesc locul. Mai ştii ce-o fi în capul lui?

— Ţigări?

Scoate trei pachete de ţigări englezeşti şi-i dă fiecăruia câte unul.

— Ia te uită, zice Cuic, i-au dat pachetele ele ţigări în clipa când s-a îmbarcat, n-aş crede că se plimbă cu trei pachete la el.

Fac haz de remarca lui Cuic, apoi mă ocup de marinarul englez, care se pricepe mai bine la manevrarea bărcii. Am timp berechet să mă gândesc. De astă dată evadarea a reuşit definitiv. Sunt un om liber, liber. Mi se pune un nod fierbinte în gât, cred chiar că-mi dau lacrimile. E adevărat, sunt definitiv liber, de vreme ce, de când cu războiul, nici o ţară nu-i mai extrădează pe evadaţi.

Până s-o isprăvi războiul voi avea timp să mă fac respectat şi cunoscut oriunde o să mă stabilesc. Singurul necaz e că, din pricina războiului, te pomeneşti că n-o să-mi pot alege ţara în care aş vrea să rămân. Nu-i nimic, oriunde aş trăi, voi câştiga în scurt timp stima şi încrederea locuitorilor şi a autorităţilor prin felul meu de trai, care trebuie să fie, şi va fi, ireproşabil. Chiar mai mult, exemplar.

Senzaţia de siguranţă că am învins în sfârşit calea putreziciunii e atât de puternică încât nu mă mai gândesc la altceva. În fine, ai câştigat, Papillon! După nouă ani ai învins definitiv. Doamne, îţi mulţumesc, poate c-ai fi putut s-o faci mai devreme, dar căile tale sunt de nepătruns, nu mă plâng de tine, căci cu ajutorul tău sunt încă tânăr, sănătos şi liber.

Tot gândindu-mă la drumul străbătut în aceşti nouă ani de ocnă, plus cei doi dinainte, din Franţa, în total unsprezece, urmăresc direcţia indicată de braţul marinarului, care-mi spune „Pământul”.

La orele şaisprezece, după ce-am depăşit un far stins, pătrundem în apele unui uriaş fluviu: Demerara River.

Şalupa apare din nou, marinarul îmi dă cârma şi se duce să se posteze în faţă. Prinde din zbor o parâmă groasă pe care-o leagă de banca din faţă. Strânge el însuşi velele şi remorcaţi lin de şalupă, urcăm vreo douăzeci de kilometri pe fluviul ăsta galben, urmaţi la două sute de metri de torpilor. După un cot zărim un oraş mare: „Georgetown”, strigă marinarul englez.

Într-adevăr, traşi de şalupă, pătrundem încet în capitala Guyanei engleze. Multe cargouri de transport, vedete şi vase de război. Pe malul fluviului se aliniază tunuri dispuse pe turele. E un arsenal întreg, atât pe unităţile navale, cât şi pe pământ.

Iată războiul. A izbucnit de mai bine de doi ani, dar nu-l simţisem. Georgetown, capitala Guyanei engleze, port important pe Demerara River, e în întregime pe picior de război. Impresia pe care mi-o face oraşul sub arme e ciudată. Abia am apucat să abordăm la un apuntament militar, că torpilorul care ne urma se şi apropie încet şi acostează. Cuic cu purcelul lui, Hue cu o bocceluţă în mână şi eu fără nimic, urcăm pe chei. Pe debarcaderul ăsta, rezervat marinei, nu e nici un civil. Doar marinari şi militari. Soseşte un ofiţer, îl recunosc. E cel care mi-a vorbit franţuzeşte, de pe torpilor. Amabil, îmi întinde mâna şi-mi zice:

— Sunteţi sănătos?

— Da, domnule căpitan,

— Perfect. Va trebui totuşi să treceţi pe la infirmerie, vi se vor face câteva injecţii. Cei doi prieteni ai dumneavoastră de asemenea.