Capitolul VIII

CAZUL ARMSTRONG

Îl găsiră pe Bouc terminându-şi porţia de omletă.

— M-am gândit că el e cel mai nimerit să prânzim de îndată, spuse el, după care se va face curăţenie în vagonul restaurant şi domnul Poirot îşi va putea începe ancheta.

— Excelentă idee, spuse Poirot.

Nu-i era nici unuia foame. Mâncară cu toţii repede. Abia la cafea reveniră la subiectul care-i preocupa.

— Eh bien? Întrebă Boue.

— Eh bien, am descoperit identitatea victimei. Ştiu de ce a trebuit să părăsească neapărat America.

— Cine era?

— Îţi aminteşti de cazul fetiţei Armstrong? Acesta e omul care a ucis o pe micuţa Daisy Armstrong… Cassetti.

— Da, acum îmi aduc aminte. O dramă teribilă… Deşi am uitat amănuntele.

— Colonelul Armstrong era englez, decorat cu Crucea Victoria. De fapt, era pe jumătate american, maică-sa fiind fiica lui W. K. Van der Halt, milionarul din Wall Street. S-a căsătorit cu fiica Lindei Arden, cea mai celebră actriţă de dramă din vremea ei. Trăiau în America şi aveau un copil, o fetiţă, pe care pur şi simplu o idolatrizau. La vârsta de trei ani fetiţa a fost răpită, iar pentru răscumpărarea ei hoţul a cerut o sumă enormă. N-o să vă plictisesc cu toate complicaţiile care au urmat. După ce uriaşa sumă de două sute de mii de dolari a fost plătită, copilul a fost găsit totuşi mort. Fusese omorât cu cel puţin două săptămâni înainte. Indignarea opiniei publice n-a cunoscut margini. Mai sfâşietor însă e ceea ce a urmat. Doamna Armstrong aştepta un alt copil. Din cauza şocului, a născut prematur un copil mort, după care a murit şi ea. Soţul, cu inima zdrobită, s-a împuşcat.

— Doamne, ce tragedie. Acum îmi amintesc, spuse Bouc. Mi se pare că a mai murit cineva, dacă nu mă înşel?

— Da… Nefericita doică, o franţuzoaică, sau elveţiană. Poliţia era convinsă că ştie ceva în legătură cu crima. Deşi ea a tăgăduit, ca scoasă din minţi, au refuzat s-o creadă. În cele din urmă, într-un moment de disperare, biata fată s-a aruncat de la fereastră şi a murit. Mai târziu, a ieşit la iveală că era absolut nevinovată.

— E îngrozitor să te gândeşti la cele petrecute, spuse Bouc.

— Şase luni mai târziu, Cassetti a fost arestat ca fiind şeful bandei care a răpit copilul. Folosise şi înainte aceleaşi metode: dacă i se părea că poliţia e pe urmele lui, omora copilul răpit, ascundea cadavrul şi continua să estorcheze de bani cât mai mult, până când crima era descoperită. Deci, acesta era Cassetti. Datorită averii enorme pe care o adunase şi legăturilor cu diferite persoane, a fost achitat pe baza unui viciu de procedură. Oricum, ar fi fost linşat de populaţie dacă nu ar fi fost atât de deştept ca s-o şteargă. Acum îmi dau seama ce s-a întâmplat. Şi-a schimbat numele şi a părăsit America. De atunci tot călătoreşte, într-un cuvânt trăieşte ca un gentleman onorabil de pe urma rentelor sale.

— Ah! Ah! Ce animal! Vocea lui Bouc exprima un dezgust profund. Nu regret deloc că a murit.

— Sunt de acord cu dumneata.

— Oricum, nu era necesar să fie omorât tocmai în Orient Expres. Mai sunt şi alte locuri pe lumea asta, slavă Domnului.

Poirot zâmbi. Îşi dădea seama că Bouc era subiectiv în legătură cu acest caz.

— Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: a fost oare crima opera unei bande rivale, pe care Cassetti a tras-o pe sfoară în trecut, sau un act de răzbunare cu caracter strict personal?

Şi îi povesti despre cele câteva cuvinte descifrate pe bucăţica de hârtie arsă.

— Dacă ipoteza mea e justă, scrisoarea a fost arsă de criminal. De ce? Deoarece în scrisoare apare cuvântul Armstrong, care e cheia misterului.

— Mai sunt în viaţă membri ai familiei Armstrong?

— Din păcate, nu ştiu. Mi se pare că am citit undeva despre o soră mai tânără a doamnei Armstrong.

Poirot expuse în continuare concluziile la care ajunsese împreună cu doctorul Constantine. Bouc se lumină la faţă când află despre ceasul spart.

— Se pare că asta ne indică foarte exact ora crimei.

— Da, spuse Poirot, s-ar potrivi de minune.

Ceva aproape indescriptibil în vocea lui Poirot îi intrigă pe ceilalţi doi.

— Zici că l-ai auzit pe Ratchett vorbind conductorului la unu fără douăzeci?

Poirot le povesti ce auzise.

— Bine, spuse Bouc, asta dovedeşte, cel puţin, că Ratchett… Sau Cassetti, era cu siguranţă în viaţă la unu fără douăzeci.

— Ca să fiu mai precis, la unu fără douăzeci şi trei de minute.

— Aşadar, putem înregistra oficial că la douăsprezece şi treizeci şi şapte de minute domnul Ratchett era în viaţă. Acesta este primul fapt.

Poirot rămase tăcut, cu privirea aţintită undeva în faţă. Se auzi un ciocănit la uşă. Intră chelnerul.

— Vagonul restaurant e liber, domnule.

— Atunci să mergem, spuse Bouc ridicându-se.

— Pot să vă însoţesc? Întrebă Constantine.

— Desigur, doctore. Dacă nu cumva domnul Poirot are ceva împotrivă?

— Absolut deloc, răspunse acesta.

După obişnuitul schimb de politeţuri: „După dumneata, domnule”, „Ba nu, după dumneata!” – părăsiră compartimentul.