7.

Cînd împăratul a văzut că un călăreţ cuman, plin de trufie, iese din formaţie şi ţopăie de-a lungul liniilor, avînd într-un fel aerul că provoacă un duşman să se măsoare cu el, nu a putut răbda să vadă aripa dreaptă şi cea stîngă nemişcate, ci a pornit el însuşi, dînd frîu liber, spre trupele potrivnice; l-a lovit cu lancea mai întîi pe barbarul care îl sfida, doborîndu-l de pe cal şi înfigîndu-i sabia în piept, astfel că în ziua aceea el s-a arătat mai mult soldat decît comandant. A insuflat pe loc o asemenea încredere trupelor romeilor şi o groază cu nimic mai mică sciţilor, încât, prin avîntul său a zguduit armata, asemenea unui turn. După ce rîndurile strînse ale barbarilor au fost astfel rupte, aceştia s-au răspîndit, fugind învălmăşiţi peste tot, iar un număr de vreo trei mii au fost luaţi prizonieri.